«

»

Emilia Ţuţuianu – poezie

                        Casa bunicilor

Pereţii casei bunicilor

 sunt prăfuiţi cu dureri.

Pereţii casei bunicilor

 sunt văruiţi cu lacrimi…

 icoanele de pe pereţi,

 vorbesc despre Iubire!..


Labirintul

La început, în fiinţa-mi de lut

s-a pitit tainic iubirea..

Şi-n rădăcinile adânci ale ei,

viaţa a luat forma aripilor albe

Timpul, fără a-şi schimba măsura,

Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,

încet, de la sine…

Şi, din Cunoaştere, a izvorât

lumina înţelepciunii,

Din Adevăr s-a zămislit

lumina dragostei,

Contopindu-se cu materia

Şi atunci a izbucnit

flacăra sufletului

Ca Persefona am străbătut labirintul,

şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece

Şi cu fiecare pas cutezat, se deschidea

adânc, rana de sub pleoape..

De secera lunii am atârnat,

ispita „capitulării laşe”…

Şi-n inima mică, ca un fruct,

am adunat izvoare de cristale

Ce au săpat adânc, în suflet,

Cetatea Luminii!

Nostalgie

Ea trece pe stradă făcând paşii mici

şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,

privirile celor ce grav o condamnă:

„Păr verde?!…Păr verde?!…

s-aude ecoul.

Ea merge înainte –

şi vântul pribeag îi mângâie părul…

„-Ce verde închis!?…E pădurea?!

uimit îşi pune-ntrebarea..

Iar fata, încet îi şopteşte:

„-Pădurea e-n sufletul meu,

mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,

şi numai suflarea ta ştie să mângâie,

Pădurea din părul meu.”

Destin

Păşesc, privind tot înainte,

Prin frunzele ce cad foşnind-

Crâmpei de vise ostenite,

Tresar sub pasu-mi obosit

Zadarnic ochii mei mai cată,

Prin vechiul Aladin ochean –

O razã limpede, curatã,

Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

Stingher tu treci pe lângă mine,

Şi ierni aduci şi vânturi reci…

Oh !…te cunosc atât de bine,

Destin al meu, la cine pleci?

Salcia

Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise

Şi vântul dezmerdându-i faldurile grele,

Pe malul solitar al unui râu rămase,

O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.

Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,

Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…

Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,

Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:

Tu la izvor, Eu la vărsare

ne legănăm cu vise şi iubiri,

.. cuprinşi de neuitare!

Zefirul

Zefirul mi-aduse pe aripă,

Un gând de iubire stingher –

Timid, el se arată o clipă

În blânda lumină, pe cer.

Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…

M-atinge cu pasu-i uşor,

Mă-ntreabă:

„-Cui vrei să te dărui,

Cu-atâta iubire şi dor ?”

Ş-atunci, murmure sfinte, curate –

Buzele-mi calde-ţi şopteau

Regretul, că nu eşti aproape,

Spunându-ţi mereu …că te vreau!

Inima mea

În inima mea,

sălăşluieşte un petic de cer

şi un pumn de pământ…

Pentru a-mi proteja inima,

de buruieni omeneşti,

Desţelenesc pământul cu eclata carului mic,

pentru a afla în adâncuri Misterele Eleusine,

Ce le ascund apoi fericită,

în al meu petic de cer.

Pioşenie

Motto: Ieşi-va duhul lor şi

se vor întoarce în pământ.

În ziua aceea vor pieri

toate gândurile lor.

(Ps.145,4)

Mă-ndrept spre casa bunicilor,

Dar ea mă primeşte pustie şi goală.

Mă-ntorc spre căminul părinţilor

ca o pasăre care,

după ce şi-a luat zborul,

îşi caută cuibul plin de

penele ce i-au căzut din aripi.

Mă-ntorc la fiinţa iubită,

cu sufletul plin de dragoste,

să-i spun c-a fost cu mine mereu!

Mă-ntorc, spre tot ce-a fost

tristeţe şi bucurie…

şi

Vreau să retrăiesc totul…

pentru că timpul devine un hoţ

al vârstelor şi fuge…fuge…fuge

şi

Atunci, mă voi întoarce către

pământul care mi-a dat fiinţa…

„din pământ eşti

şi în pământ vei merge!”

Chemarea mărului

Creanga îmi este prea

încărcată de flori.

Vreau să le dăruiesc,

să simt fiori.

Să-mi salte trupu-mi prea lemnos,

în faţa visului frumos

Acelor ce cuprinşi de dor,

cu şoapte dulci îşi spun ce vor…

Să se-mplinească-n viaţa lor.

Şi-atunci îi chem:

„Veniţi cu toţi la umbra mea –

Parfum de măr şi flori de nea,

Sfinţi-va gândul, dragostea,

Şi taina ce se-ascunde-n ea!”

Bunica

Ţi-e faţa brăzdată,

de şanţurile durerii.

Ţi-e părul albit,

de povara anilor.

Ţi-s buzele subţiri,

de mânia tăcerii.

Ţi-s ochii adânci,

de mulţimea dorurilor.

Dar sufletul ţi-e plin,

de harul Iubirii,

revărsat asupra Tuturor…

Bunicul

Pe scaun, sub măr, stă bunicul,

Alături, bastonul de-alun.

Pe rondul de flori stă piticul,

Cioplit dintr-un trunchi de gorun.

Şi-aduce aminte de vremuri trecute

Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea,

De-atunci au rămas doar statui tăcute

Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.

Copilul se uită uimit la bunicul

Şi-i mângâie barba de nea-

Pe lângă ei trece ca vântul

Coroana de frunze,

Şi-odată cu ea…

S-aude un murmur,

Şi apoi cuvântul:

A fost cândva…!

În amurg, târziul vals

Casa bunicilor

Pereţii casei bunicilor

sunt prăfuiţi cu dureri.

Pereţii casei bunicilor

sunt văruiţi cu lacrimi…

Dar icoanele de pe pereţii ei,

ne vorbesc de IUBIRE!

Revenire

Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni.>>>

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea.

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Adun în braţele ce-mi flutură în vânt,

Amintirile rămase, din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

Cu picături roşii, ce se-amestecă

cu scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei….ce mă devoră!

Secvenţe

De câte ori ninge cu flori de măr,

simt că trăiesc miracolul devenirii…

Le iau în palme, le sărut

dar ele se metamorfozează

În lacrimi, ce cad una câte una…

pentru a îmbrăţişa pământul

cu flacăra Iubirii…

Nelinişte

Tristetile noptilor sunt
neîngaduitoare,
Ele se nasc din trairile zilelor,
si mor din dorurile neîmplinite.
De aceea nu ne iarta,
ci ne împovareaza…
cu dorinta cunoasterii de sine.

MÃRIMEA TIMPULUI

Zilele si noptile se masoara cu ora.
Unele sunt scurte, altele sunt lungi,
Dar marimea lor nu depinde de ora
Ci, doar de telul la care vrei s-ajungi.
Eu vreau zile si nopti ca la Polul Nord
Poate ca atunci voi avea Timp
Sa Traiesc, sa Gândesc, sa Iubesc
Dar, poate ca nici atunci,
fiindca,
Sase luni noapte, sase luni zi,
Se masoara tot cu ora
Nu-mi rămâne decât timpul
Transformat în Eternitate

VIATA SI MOARTEA

În zori, când soarele cu soapte se rasfrânge,
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Suav parfum de roze marturisesc iubirea,
Si-n tacute vise, chemarea lor se frânge..
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Clipa stravezie ca amintire trece,
Si-n în tacute vise, chemarea lor se frânge..
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece.
Clipa stravezie ca amintire trece,
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca.
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Îmbratisând pamântul cu amagiri desarte,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca,
Tot ce a fost viata si neatins de moarte.

ILUZIE

Când a cazut o petala,
m-am bucurat.
Am crezut ca va creste
Fructul.
Am asteptat…,dar
el n-a mai aparut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!

Lasă un răspuns