«

»

Mariana Gurza: Boabe de lacrimi – Vasile Plăvan

      Scriu despre un om cât o …Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului meu. O epocă în care se prelungeşte viaţa mea, un şir lung de mătănii…Undeva, înapoi, ca o verigă dintr-un lanţ care merge în adâncul unei fântâni.

Vasile Plăvan s-a născut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi. Avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. Un tânăr ager, de o statură potrivită, cu alură nobilă, având ochii calzi, migdalaţi. O mustăcioară elegantă, care îi sporea farmecul.

Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblinzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” (Ziarul „Suceava”, nr.20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi). La 49 da ani s-a stins, lăsând în urma o luminoasă pilda de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism. S-a vorbit mult depre dezrădăcinare, despre suferinţă şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urma vatra strămoşescă, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”. Nu putem uita, nu avem voie să ne uităm rădăcinile. Trecutul revine, ne urmăreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lăsat „cuvântul”din dragoste pentru neam, în lupta pentru păstrarea identităţii noastre româneşti. Vasile Plavan a iubit mult ţăranul român. Nu a uitat niciodată de unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut să fie prezent, printre ţărani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.

În cartea sa „Boabe de lacrimi”, include cele mai frumoase articole din ziar caracteristice prin căldura şi sinceritatea stilului.

A publicat „Cele dintâi împroprietăriri în Bucovina”- Sf.Ilie, Rarancea, Calafindeşti, Prisăcăreni. (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1923-Cernăuţi-pag.59-69).

A scris despre împroprietăririle din Bucovina, Mihova, Gura Humorului, Crasna, Rădăuţi, Berhomet, Selectiu. (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1924, Cernăuţi, pag.41-49). Vasile Plăvan a fost preocupat de a doua reformă agrară în Bucovina şi ”Şcoalele de meserii şi de negoţ” (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1925, Cernăuţi, pag.138-140).

Cei dezrădăcinaţi, au găsit doar, boabe, „boabe de lacrimi”, răzleţite într-o lume, poate rău întocmită, de noi, de sisteme bolnave, de mentalităţi otrăvite.

Aşa a rămas şi Bucovina, „o lacrimă” a neamului românesc, „o lacrimă” pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca să-i simt mângâiera. „Ţara Fagilor”, locul mirific al cărturarilor al frumuseţii pure, a creştinismului înălţător.

Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plăvan, după atâţia ani, am ajuns să cred, că acele „bobiţe”, acel plâns, mi-a urmărit existenţa mea, a părinţilor mei. Dacă Vasile Plăvan îşi găsea „săcara” înverzită, destinul  familiei  ar fi fost altul.  Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged” scos din rădăcină. Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră.

Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins,  rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mana pământului  binecuvântarea vieţii.” Scria Vasile Plăvan.

 Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut găsi locul. Am rămas mereu în căutarea “sevei pământului strămoşesc” . Soarta sau voia Domnului ?

Iată de ce am considerat că este bine să conturez imaginea omului Vasile Plăvan, prin texte vechi, completându-i portretul.

În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului “Glasul Bucovinei” am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scisului zilnic mistuieşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri”.  (Vasile Plăvan-Boabe de lacrimi, 1936).

 Cuvânt de lector – o restituire târzie

„Fiu de ţăran din Cupca, şcoala primară  (4 clase) în sat iar cursul secundar la Liceul nr.3 de Stat din Cernăuţi. După terminarea liceului studiază dreptul la Universitatea din Cernăuţi.

Orfan de mamă de mic copil a suferit mult în viaţă. Căldura şi dragostea de mamă n-a simţit-o niciodată fiindcă n-a cunoscut-o şi din această cauză, poate lucrarea sa „Boabe de lacrimi” are ceva din sufletul lui trist.

„Într-o limbă neaoş moldovenească şi într-un stil clar şi concis, autorul acestor „boabe de lacrimi” li-a adunat „câteva fire culese pe….unde au putut răsări în urma muncii”…de ziarist şi redactor, într-o carte format de buzunar, redându-se unele scene din vremurile de bejenie ale ultimului război, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii streine şi din zilele noastre.

În „Boabe de lacrimi” ni se înfăţişează un copil de la ţară care, trimis la şcoala din oraş, aici însă e luat în râs de ceilalţi conşcolari din pricină că nu este de aceeaşi origine cu ei, care sînt favorizaţi de împărăţie. Acest copil mersese în scurt timp pe mormântul mamei sale şi este aflat de paznicul cimitirului. Oricât de simplu s-ar părea conţinutul, autorul însă află cuvinte ca să ne înduioşeze şi să ne arate marea nostalgie după locurile copilăriei.

Schimbarea mediului a celui ce trăieşte la ţară, de multe ori are urmări ce se întipăresc adânc în suflet. Pe lângă aceasta, ni se arată şi încolţirea prea timpurie a preocupării viitorului.

Preludiul marilor prefaceri ce aveau să se înfăptuiască după marele măcel, n-a lăsat nepăsători pe bunii români care şi-au spus cuvântul prin glasul lui Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu şi alţii, cerând intarea în acţiune alături de Împătrita Înţelegere.

Autorul povestindu-ne astefel în „Per aspera! Toată zarva ce se făcea în acel timp de neutralitate, a prins icoana fidelă a vâltorii vieţii în asemenea împrejurări şi sub formă de memoriu sunt schiţate evenimentele din timpul războiului.

Ţăranul român descris în „Două lumi” este potrivnic învăţăturilor şi nu crede pe cei care i-ar spune astfel de lucruri.

Foarte evocativ ne sunt descrise monumentele istorice de la „Valea Moldoviţei” pe unele dintre ele le află distruse de vreme şi de aceea pune multă jale în slovă, dar, „clopotele sună prelung destrămându-se printre munţi, trezind singurătăţile din somn. Pe valea Ciumârnei un ţăran cu ţapina pe umăr îşi ridică pălăria şi-şi face cruce”.

„Dionisie Mitrofanovici” ne apare ca un adevărat luminător al poporului îndemnându-şi sătenii să-şi trimită copiii la şcoală şi la insituţii mai înalte căci în felul acesta se poate ridica neamul. Şcolarii aflau totdeauna un sfat şi un Tedeum de la acest dascăl al adevărului.

În casa lui Dionisie Mitrofanovici de la Cupca se discutau acele probleme ce aveau să însufleţească pe luptătorii de mai târziu pentru înfăptuirea idealului naţional. „Ciocanul vremii” a nimicit însă casa aceasta şi uitarea îşi aşterne caviltioul peste locul acela.

Cu ocazia împlinirii a un sfert de veac de când primii elevi români de la Liceul 3 de Stat din Cernăuţi au dat bacalaureatul, un grup dintre ei au au hotărât să sărbătorească acest fapt. Evenimentul a fost înălţător pentru cei prezenţi, evocându-se scene din vremea de liceu care nu se mai reîntoarce şi care, de aceea te învăluieşte în mantia melancoliei…

„După un sfert de veac”…noi nu mai suntem aceiaşi băieţi cu harţaguri sprinţare ci doar gătiţi cu fire argintii pe la tâmple”.

„A murit arcaşul”…cine nu l-a cunoscut pe Dumitru Străchinaru. Icoana fidelă a lui ne apare clar- tânărul acesta modest, neatins de porniri şi dorinţe meschine, mai mult tăcut, dar dârz în statornicia ideii sale, a lucrat neîntrerupt ziua şi noaptea, vara şi iarna la reînvierea şi organizarea arcaşilor din Bucovina. A trecut însă ca un vis frumos”.

Cartea aceasta merită să fie citită, întrucât ne redă multe scene din viaţa românească bucovineană.

Limba de o frumuseţe rară şi stilul curat ne face să vedem din cititul primelor fraze, că avem de-a face cu un om care mânuieşte cu îndemânare pana.” Semnează (G.N.) Glasul Bucovinei, nr.4949 din 21.11.1936.

“Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii. “(„Glasul Bucovinei”, nr.5535 din 26 ian.1939).

“La mormântul unui camarad (Vasile Plăvan)”

“Luni 23 ianuarie anul acesta a murit unul din cei mai cinstiţi şi mai iubiţi ziarişti bucovineni: Vasile Plăvan. După o suferinţă grea şi neiertătoare, dar înfruntată cu liniştea unui adevărat creştin, avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii.

Cine l-a cunoscut personal şi cine, mai ales, a colaborat cu el,  nu-i va putea uita niciodată desinteresarea şi râvna pe care le punea în toate serviciile făcute societăţii şi Presei româneşti din Bucovina.  Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale.

Iar cinstea de care a dat întotdeauna dovadă, ca gazetar, ca avocat şi ca om,- cinste izvorâtă din adâncul sufletului său nobil şi neînduplecat în faţa obicinuitelor compromisuri, poate servi şi astăzi drept pildă tuturor câţi, schimbându-şi, după bătaia vântului cugetele şi simţirile, uită că bunul cel mai de preţ al ziaristului este caracterul.
La 49 de ani, când alţii culeg rodul trudnicelor veri şi primăveri, Vasile Plăvan moare cu zâmbetul celei mai senine resemnări pe buze. A debutat ca un oştean; fără a-i cere nimănui nimic pentru scutul şi spada purtate, cu destoinicie şi tăcere, prin zgomotul multelor lupte. Aşa i-a fost destinul. Dar Medalia Regelui  Ferdinand I, cu spade pe panglică, Crucea Comemorativă de războiu şi Coroana României, pe care le-a binemeritat ca voluntar bucovinean în armata dezrobitoare a Neamului, îi vor fi destula recomandaţie pe calea cu vămi de negură şi uitare ce-l despart de noi, dar nu-l mai pot despărţi de poienele line unde odihnesc sufletele eroilor.  Vasile Plăvan lasă în urmă numai regrete. Duioşiei nemângâiate a ” Boabelor de lacrimi” pe care le scria, simplu şi sincer, în amintirea altor prieteni, dispăruţi şi ei, i se adaugă, acum, lacrimile noastre. Trişti ne sunt paşii în urma sicriului care închide o inimă de aur şi mut ne e plânsul în faţa mormântului care ne desparte de cel mai drag camarad.” („Glasul Bucovinei”, nr.5535 din 26 ian.1939).

„Idealistul Vasile Plăvan”

Voluntarul de război, însăilătorul unei duioase linii, publicistul, ziaristul şi avocatul român bucovinean. Fiu de sătean al plaiurilor Bucovinei, originar din comuna Cupca jud.Storojineţ, de unde au pornit, mânate de un imbold înalt spre spiritualitate şi desăvârşire pe calea cărturăriei şi a învăţăturii, atâtea destoinice elemente de cultură şi civilizaţie ce s-au afirmat cu o nedesminţită vrednicie în timpul activităţilor sociale, Vasile Plăvan.  În jurnalistica bucovineană căreia el i-a închinat nu numai cel mai curat prinos de muncă şi de prestaţiune, dar însăşi întrega energie a anilor tinereţii sale, nobleţea de caracter a lui Vasile Plăvan a suferit cea mai cumplită şi nemeritată decepţie fiind răsplătit pentru munca şi jertfa lui mistuitoare cu cea mai reprobabilă ingratitudine.

Şi când valurile dezamăgite îi pustiau mai cumplit viaţa sufletească, când nemernicia omenească îi tulbura mai mult conştiinţa şi când eterna luptă pentru existenţă îi impunea eforturi şi sforţări din cele mai chinuitoare, singurul refugiu şi unicul razim moral Vasile Plăvan îl găsea în seninătatea idealurilor sale, pe care nici o forţă oricât de mare şi nici o murdărie oricât de profundă nu o putea nici atinge şi nici altera.

Cu aceste rare însuşiri morale, colaborate de o judecată cumpănită şi fără patimă şi cuprinse în imperativul de cunoştiinţă al datoriei şi al onoarei, Vasile Plăvan a fost un om intreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti.

…Un cărturar de o puritate cristalină şi un patriot adânc însufleţit de comandamentul sacrificiului absolut pe altarul intereselor Neamului. Ofiţer, voluntar în războiul de întregire a Neamului, publicist şi ziarist, avocat şi funcţionar şi în special om de ideal şi de onoare.

Ziarist de vocaţie, entuziast şi idealist de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie, Românul în a cărui suflet noţiunea de neam şi patrie concretizează o adevărată religie de viaţă, cetăţeanul conştiincios, muncitor şi de o pilduitoare modestie.

Purtând un neţărmurit tezaur de bogăţie sufletească în firea lui de o aristocratică nobleţă, sărac în bunuri materiale, lasă în urmă o luminoasă pârtie de virtute, un nume de o sfântă curăţenie şi un exemplu de un adevărat românism, elegant şi constructiv. Fondator al breslei şi sindicatul ziariştilor din Bucovina.(Ziarul „Suceava”, nr.20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.).

 “Înmormântarea regretatului ziarist Vasile Plăvan”

“Eri după amiază, la ora 2,30 a avut loc trista ceremonie a înmormântării regretatului ziarist Vasile Plăvan, fost redactor şef al ziarului nostru.

La locuinţa defunctului, din strada Xenopol Nr.6, s-a oficiat un serviciu religios de către un sobor de preoţi, alcătuit din păr.protoereu Eugen Iancovschi, păr.Prelici, păr.Goraş, păr.Brenzan şi păr.Lăzărescu. Răspunsurile au fost date de corul studenţilor teologi.

Mult regretatul defunct fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand ! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din reg. 4 Pionieri.

La trista ceremonie a asistat un numeros public, aducând ultimul omagiu ce a fost ziaristul de talent şi omul de bine, Vasile Plăvan.

În rândurile numeroasei asistenţe, alcătuită din membrii familiei, prieteni personali, ziarişti, magistraţi, avocaţi, etc. notăm pe d-nii: dr.Aurel Morariu, directorul ziarului „Glasul Bucovinei” , V.Bolocan, chestorul poliţiei, maior Turtureanu, D.Popesu şi Hrincu, magistraţi, Vasile Ungureanu, Octavian Scalat, Zizi Jemna, Zeno Nerbaz, Radu Lucan Herbaz, Radu Lucan şi Pontiuc, avocaţi, prof.univ.Grămadă, prof.univ.Coroamă, prof.C.Loghin, Traian Chelariu, Em.Cososchi, Ionel Teodorescu, C.Cehar-Racoviţă, Eugen Popovici, Ştefan Ioan, Buta Francisc, Haikas Maximilian, Traian Croitoru, Zenovia Ştefanovici, dr.Weinsstein, dr.Niederhoffer, Iulis Weber, Erast Carabăţ, dr.Kasner şi Jean Goldberg, ziarişti, Traian Snijec, director tehnci la „Glasul Bucovinei”, prof.Cărăuşu, păr.Bocancea Midrighi, avocat Dimitrof Butnar, director de serviciu la primăria municipiului, avocat Ropcean, Cojocaru, Ştefan Bidnei, căp. Rozmeteniuc, dir. Braha, dir.Silvestru Netea, dir. Noli Săveanu, Ştefaniu, Aurel Sabin, Axente-Oprişanu, notar Burac, avocat Ionel Negură,etc…Apoi, o delegaţie a Societăţii voluntarilor români, cu Drapel, o delegaţie a meseriaşilor români, etc.

Cortegiul funebru a primit din strada Xenopol. În urma carului funebru urmau fiica şi îndurerata soţie a regretatului defunct, batrânul său tată, fratele, cumnaţii şi cumnatele, precum şi ceilalţi membri ai familiei, după care s-a încolonat restul audienţei.

Cortegiul a străbătut străzile universităţii, I.G.Duca, piaţa Unirii şi Regina Maria, până la Catedrală, unde s-a oficiat slujba prohodului.

De la Catedrală, cortegiul s-a format din nou, trecând prin faţa „Glasului Bucovinei”, unde întregul personal al redacţiei şi personalului tehnic au adus ultimul omagiu fostului lor colaborator. Apoi cortegiul a străbătut străzile până la cimitirul orăşenesc.

În faţa mormântului deschis, au vorbit păr.protoereu Iancovschi, în numele bisericii şi d-nii : dir. Silvestru Netea, în numele „Asociaţiei voluntarilor de război”, Eugen Popovici, în numele Sindicatului şi breslei ziariştilor bucovineni, dr.Traian Chelariu în numele redacţiei ziarului „Glasul Bucovinei”, A.Sabin, în numele Casei asigurărilor sociale, dr.Octavian Scalat, în numele Asociaţiei cooperatiste „Temelia” şi Ştefan Bidnei, în numele foştilor colegi de studii ai regretatului defunct.  Vorbitorii au omagiat rarele calităţi ale mult regretatului defunct, subliniind meritele pe care şi le-a câştigat pe timpul zbuciumatei sale vieţi. Trista ceremonie a luat sfârşit la orele 18.” (din caietul Ing. P. Ciobanu, după colecţia „Glasul Bucovinei” Nr.5536 din 27 ianuarie 1939 de la Bibl. Acad. Bucureşti).

Prefaţa volumului „Boabe de lacrimi”

„Mi-e dor de tata. Mi-e dor de dulcea Bucovinã. Mi-e dor de bunicii pe care nu i-am cunoscut niciodatã. Drumul pribegiei pãrinţilor mei când ţara mi-a fost sfârtecatã şi-a pus trist lacrima pe sufletul meu. Nu m-am simţit completã niciodatã. Întotdeauna am simţit cã-mi lipseşte ceva, cã nu sunt decât o „veneticã în ţara mea”. De ce? Oare pãrinţii mei nu au suferit destul? Toatã copilãria mi-a fost umbritã de faptul cã nu eram „una de-a lor, de-a românilor”, lângã care am copilãrit. Am fost izolatã şi încã am sentimentul cã mentalitatea nu a dispãrut. Îmi amintesc cum odatã, copil fiind, la aniversarea zilei mele de naştere, mama mi-a pregãtit o masã bogatã, dar invitaţii nu au venit. Eram prea strãinã, prea sãracã pentru a fi felicitatã. Ştiu cã am plâns ascunsã lângã nucul cel bãtrân din curte, şi parcã mantia tristeţii am simţit-o mai acut.

Mai târziu, când eu şi sora mea ne-am ridicat prin învãţãturã, am simţit o oarecare schimbare în ceea ce priveşte respectul, dar invidia şi fãţãrnicia au persistat şi persistã.

Mi-e dor de tata, mi-e tare dor! Rizac Ioan, nãscut în Banila pe Siret, lângã Cernãuţi a reuşit sã fugã din faţa tãvãlugului rusesc, lãsându-şi în urmã pãrinþii şi un frate împuşcat. A fost un om extraordinar, muncitor, inteligent şi tot ce a fãcut pentru mine şi sora mea a dat roade. Uneori de acolo din cer ne surâde mulţumit de realizãrile noastre, dar încã simte gustul amar al dezrãdãcinãrii. A fost cumplit tot ce s-a întâmplat şi niciodatã nu a dorit sã ne povesteascã tragedia tinereţii dumnealui. Mi-e dor de tine tatã, mi-e tare dor!

Mama mea Viorica, a rãmas perla bucovineanã a casei.

Nãscutã în satul Cupca-Cernãuţi, la vârsta de 9 ani, orfanã, a fost nevoitã sã fugã cu rudele în martie 1944. Ascunşi prin munţi, tracasaţi de organele de opresiune s-a pierdut în satul Cãvãran, jud. Caraş-Severin şi, fiind o fatã cuminte şi muncitoare, şi-a luat viaţa în piept reuşind sã-şi întemeieze un cãmin minunat. Pentru mine este mama cea mai frumoasã din lume. Este aceeaşi aşa cum o ştiu eu de când eram copil. Şi doamne, cât este de caldã şi bunã! Nu a schimbat-o suferinţa, nu a schimbat-o umilinţa. A muncit, aşa cum îi stã bine românului pentru ca eu şi sora mea sã nu avem parte de neajunsuri.

Imediat dupã revoluţie, am dorit sã-mi cunosc rãdãcinile, locurile natale ale pãrinţilor mei. Câmpurile de in înflorit ale mamei, toloaca, obiceiurile nealterate de crãciun, mireasma locului şi acum le mai pãstrez în suflet. Casa copilãriei nu mai exista, ci doar umbre ale trecutului care încã mai lãcrimeazã dupã ce a fost odatã. Mama mea nici nu ştia cã mai avea o sorã, care decedase nu de mult. M-am mândrit cu bunicul meu Calistrat Irimescu, azi considerat erou al românilor din zonã, mi-am regãsit verii, fraţii Teodorescu şi dintr-odatã m-am simţit bogatã.

Nu cred cã poate sã-şi imagineze cineva câtã durere a lãsat în urma împãrţirea României. Cine îmi poate da înapoi copilãria mãcinatã de politicã şi prejudecãţi?

Dezrãdãcinarea este cumplitã, şi pentru cei plecaţi şi pentru urmaşi. Povara înstrãinãrii a fost dusã din greu şi nu ştiu ce aş putea face acum pentru mama, pentru tata care nu mai este, decât sã-i asigur cã voi fi mereu în inima Bucovinei cu sufletul şi gândul. Cred în reîntregire, cred în unitatea neamului românesc, cred în demnitatea umanã cãci nu se poate altfel. Nu suntem singuri, doar „Dumnezeu este român”!

Jocul istoric mi-a mutilat copilãria şi viaţa. Iatã un preţ de care nu vor fi conştienţi niciodatã cei ce ne-au condus destinele.

De aceea sunt preocupatã de arborele meu genealogic, de satul obârşiei, Cupca din Bucovina. Astfel am descoperit cã primul paroh al comunei, Petru Plãvan, îmi este moş, el fiind rãdacina puternicã ce ne-a legat de acest loc.

Unchiul meu, Plãvan Vasile, avocat şi ziarist la Cernãuţi, l-a avut naş pe prof. Ioan Nistor. A scris chiar o carte „Boabe de lacrimi“, o plachetã subţire cu întâmplãri din acea perioadã, re-editatã acum.

Vasile Plãvan s-a nãscut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţãrani înstãriţi. Avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un idealist de o aristocraticã nobleţe sufleteascã, de distincţie moralã, de bunãtate şi necuprinsã omenie. La 49 da ani s-a stins, lãsând în urmã o luminoasã pildã de virtute, un nume de o rarã puritate şi un exemplu de adevãrat românism.

S-a vorbit mult depre dezrãdãcinare, despre suferinţa şi lacrimile tãcute ale celor ce şi-au lãsat în urmã vatra strãmoşescã, cãutând în zadar „mlãdiţe de sãcarã“.

Nu putem uita, nu avem voie sã ne uitãm rãdãcinile. Trecutul revine, ne urmãreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lãsat „cuvântul“ din dragoste pentru neam, în lupta pentru pãstrarea identitãţii noastre româneşti.

Vasile Plãvan a iubit mult ţãranul român. Nu a uitat niciodatã de unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut sã fie prezent, printre ţãrani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.

Cei dezrãdãcinaţi, au gãsit doar, boabe, „boabe de lacrimi“, rãzleţite într-o lume, poate rãu întocmitã, de noi, de sisteme bolnave, de mentalitãţi otrãvite.

Aşa a rãmas şi Bucovina, „o lacrimã“ a neamului românesc, „o lacrimã“ pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca sã-i simt mângâiera.

“Ţara Fagilor, locul mirific al cãrturarilor al frumuseţii pure, a creştinismului înãlţãtor.

Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plãvan, dupã atâţia ani, am ajuns sã cred, cã acele „bobiţe“, acel plâns, mi-a urmãrit existenţa mea, a pãrinţilor mei.

Dacã Vasile Plãvan îşi gãsea „sãcara“ înverzitã, destinul familiei ar fi fost altul.

Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged“ scos din rãdãcinã.

Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte strãini, devenind venetici în ţara noastrã. „Dar când scoţi din rãdãcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi pãstreazã în sãlaşul sãu proaspãt verdeaţa sãnãtoasã a vieţii. Gospodarul care se razimã pe aceastã spoialã de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rãdãcinile însângerate, bagã de seamã dupã un timp cum frunzele nucului se lasã în jos triste, îngãlbenesc şi apoi cad la pãmânt. Cu mâhnire vede cã tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţeazã cã pomul nu s-a prins, rãdãcinile bolnave şi necãutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pãmântului binecuvântarea vieţii.“ — Vasile Plãvan

Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut gãsi locul. Am rãmas mereu în cãutarea „sevei pãmântului strãmoşesc“. Soarta sau voia Domnului?”


 

1 comment

  1. mariana

    Multumesc!

Lasă un răspuns pentru mariana Anulează răspunsul