«

»

Ioana Mihaela Balaban – versuri

                          Aici
               În această clipă
             Vreau să mă lăsaţi în pace.
             Timpul cu a lui aripă
             Trecea pe deasupra mea
Fără să mă atingă.
Eu stau AICI.
Într-un prezent nedefinit.
Nesfârşit.
Dacă îmi spuneţi un singur cuvânt
Intru în timpul vostru,
Părăsesc acest Aici nesfârşit
Şi merg mai departe
Pe aripa care trece deocamdată pe
deasupra  mea
Fără să mă atingă.
Poate că ajung în viitor
Ceea ce nu-mi va conveni.
Nici mie, nici vouă.    
 
Ioana Mihaela Balaban

Oare cât?
 
M-am întrebat cândva,
Oare cât va fi lumină?
Oare cât va fi iubire?
Oare cât luci-vor stele?
Oare cât trăi-vor flori?
Oare când m-am întrebat?
 
 
 
Din adâncuri
 
Către geniul omului
Pe cărarea somnului
Vine vis şi noapte pură,
Vine cântec de natură.
Şi se face, se desface,
Multe-ţi spune, multe-ţi tace
Taină nouă şi târzie,
Viaţă spusă –poezie.
Orice-ar fi
Albastrul de-un cadran de ceas
Întotdeauna m-a atras
Acelaşi pas,acelaşi pas
Fac orele în al meu ceas.
Ce sentimente i-au rămas
De când s-a transformat în ceas
Şi doar albastrul l-a atras?
Dar nu priveşte înapoi.
Mă roagă doar atât, să-l las
Să-mi fie pe măsuţă ceas
Să bată-ntruna pentru noi
Să nu-ţi mai fie ochii goi.
Şi n-are nume, el e STAS,
Dar din albaştrii pân-la noi
Ajung aceeaşi ochi – tot doi,
Ca ochii mei, ca ochii tăi.
Şi din albastru-i cer – crâmpei
El ar trimite-n ochii tăi
Ca pentru mine-n veci, ei doi
Să nu mai fie-atât de goi.             
 
        
Lăsaţi-mă să trăiesc
 
De ce-i atât de albastră apa?
De ce-i atât de verde iarba?
Şi de ce-i atât de neagră noaptea?
De ce se leagănă frunzele când adie vântul?
De ce foşneşte iarba când o pasc cerbii?
De ce ninge când e frig?
Dar… de ce pun aceste întrebări?
Pentru că exist!
Pentru că trebuie şi vreau să ştiu!
Deci lăsaţi-mi apa albastră,
Iarba verde şi noaptea neagră,
Lăsaţi frunzele să se legene,
Cerbii să pască iarbă care foşneşte,
Lăsaţi să fie frig când ninge,
Lăsaţi-mă să întreb!
Lăsaţi-mă să trăiesc!
 
 
Iubind
 
Iubind o floare –
            iubeşti câmpul întreg
Iubind un val –
            iubeşti marea.
Iubind un om –
            Iubeşti o lume.           
 
 
                             
Lacrimi de zăpadă
 
Iarna…E atât de frumoasă!
Ca o umbră uşoară, albă,
transparentă.
De ce n-o pot păstra?
Doar sufletul meu îi păstrează
amintirea.
Va ninge iar, cândva va ninge
   Cu aceleaşi lacrimi ale mele
Ce se vor aşterne uşor, uşor
ca o umbră
pe sufletul meu,
iarăşi.               
 
 
                                     
Acum ştiu!
 
Prima floare e ofilită;
            Nu-i nimic!
A doua floare e ofilită;
            Întâmplare!
A treia floare e ofilită;
            Coincidenţă!
A patra floare e ofilită;
            Din păcate!
A cincia floare e ofilită;
            Mai am o speranţă!
A şasea floare e ofilită;
            Îi urăsc!!!
Dar a şaptea?                                       
 
 
Joc
 
                  în amintirea unui plop verde
Verde înflorit din primăvară,
Eşti ca o primăvară
Înflorită din cuvânt!
 
 
Genu
 
Gând şi sentiment eşti tu
Estompat în largul zării
Nume ce de vis căzu
Undeva, la malul mării.
Gonind către clipa ce vine
Eşti însuţi o parte din timp
Nu gândul, ci visul din tine, tăcerea,
Uitare te vrea alergând.       
 
 
                
Trei întrebări
 
Am întrebat cerul
Despre nemărginire,
Marea despre plutire,
                   Ochii tăi – despre iubire.
Albastrul din inima mea
E oare răspunsul
            La cele trei întrebări…?
 
 
 
 
Poetul
 
E câmpu-n zare dus
şi a apus:
Şi din ploaie răsărind
şi din lut,
ca la-nceput,
o salcie pe câmp
se-ndoaie –
şi – atât…
 
 
 
Cum e?
 
                                             Ceea ce cred că mi-a spus el.
 
Cum e când tăcerea toată ţi se sprijină pe suflet
Când la flori le uiţi parfumul şi n-ai ce mai aştepta?
Cum e când iţi ştii viaţa numai dragoste şi zâmbet.
Dar acum, cântând iubirea, o găseşti în urma ta?
Cum e?Nu-i aşa că visul nu avea cum să trăiască?
Nu-i aşa că despărţirea a venit oricum,firesc?
Nu-i aşa că niciodată n-am purtat nici unul mască
Şi-am ştiut să spunem lumii (sincer şi frumos) „iubesc”?
Cum e când pricepi că visul este vis şi doar atât.
Dar când ştii că peste zare găseşti alte bucurii?
Cum e când tu simţi că viaţa e făcută doar din lut
Şi când totuşi, arzi de doruri –cum e, spune; oare ştii?
 
 
 
 
Interior
 
Privesc adânc, în ochi,
Infinitul;
 îl privesc şi tace – Nesfârşitul;
 închid ochii şi mă-ntreb:
oare de ce şi unde
cu visele mele se ascunde?
în zadar îl caut: în zori,
spre cer sau în flori –
îl găsesc în sufletul meu;
şi… de fapt nu e ascuns,
emai Mare,mai Frumos,
                  mai Nepătruns!
 
 
 
Firesc
 
„Din codru rupi o rămurea:
Ce-i pasă codrului de ea…”
Mi-era ieri mare sufletul –
în flori, în oameni, în pământ
şi-n fericire
şi ce folos – că azi e vânt
şi cade ploaie
în neştire
picurând
pe flori, pe oameni, pe pământ…
Îmi plouă-n suflet şi în gând
dar în zadar – sub cerul blând
un suflet mai puţin,
            şi-atât.
 
 
 
Firescul
 
O, de-aş muri, ar rămâne
În urma mea pământul pustiu
Vremea va trece înalt peste mine
                   Şi n-am să mai fiu, o, n-am să mai fiu!
Pustiu fi-va cerul pe gânduri uşoare
Pustiu tot pământul de visuri cu flori,
De visuri cu arbori – scântei verzi de soare
Ce-mi strigă acum disperaţi, „Să nu mori”
E strigătul alb al păsării albe,
E strigătul soarelui în ziua senină
E strigătul fin al zânelor dalbe.
Şi vreau să-l ascult şi să-l port în mine
De el să m-anin, ca ce un vis frumos,
Dar nu, nu se poate, văd lângă mine
 
 
 
 
 
Oboseala
 
Ascultă-mă bine
Şi lasă-mă să-mi termin
Cuvântul şi gândul.
Nu spun nimic, de fapt,
Decât vorbe goale
Care mă-nvârt în cerc,
Ascultă-mă totuşi,
Poate înţelegi tu ceva
Din marea noapte care
            mă cuprinde.
E o lumină undeva?
Du-mă, du-mă la ea!
 
 
 
Viaţa
 
Murise de mult. Murise în lumina ochilor lui albaştri şi doar în anumite nopţi întunecate îl mai putea vedea. Doar în nopţile acelea care sunt scrise cu litere de negru pe fondul conştiinţei umane, cu litere de jar în iadul sufletelor noastre. În astfel de nopţi, presimţite de sufletul ei,ştia că-l va întâlni. Îl va întâlni între două hotare, între două hotare nu ale unei singure existenţe – ci între hotarul existenţei ei şi al nefiinţei lui. Al post – existenţei lui.
De la început îşi simţea sentimentul imens, întins peste timp şi spaţiu; acum era la fel ca atunci, la fel de viu, închis numai în crusta groasă a lungii dezamăgiri şi a neîncrederii.
Era viu, şi izbucnea numai în nopţile demonice, când îl vedea. Le simţea apropierea, realitatea, cu ochi de foc şi priviri fixe.
Dacă n-ar fi nimic dincolo de speranţe banale, viaţa n-ar mai avea haz”- îşi zicea continuând apoi cu un hohot de piatră: „Viaţa n-ar fi nimic dacă nu s-ar întâlni cu moarte” – şi se ducea calmă la întâlnirile lor de foc.
Atât: îl vedea. În visurile sau aiurările ei negre vedea o lumină albastră, senină, ca un zâmbet, şi ştia că e el. Îi ajungea asta, să ştie că e acolo, că l-a văzut. Nu-i era frică de moarte, cât de o despărţire. El murise şi ea continua să-l vadă. Dar dacă nu-l mai?! Dacă se va pierde, el sau ea; în neant? Dacă totuşi binele, lumea, conştiinţa, îngerii şi raiul sunt mai puternice decât demonii în care ea credea? Mai puternici decât răzvrătirea ei, decât iadul ei plăcut?
Dar nu, albastrul senin, drogul acela ca un zâmbet apărea, liniştind-o.
Nu mai ştia când fusese prima lor întâlnire; s-a pierdut în zecile de ani scurse de la moartea lui. Îl iubise imens, şi în viaţă, şi peste moarte. Moartea lui venise ca o zăbăvire pentru ea, care nu fusese fericită cât el trăise; trebuise să-şi înăbuşe amândoi sentimentele.
Iar după moarte lui – legământul iadului! Nu mai avea pe cine să respecte…
Începuse să creadă intr-o altă lume, în care putea iubi cu adevărat, DINCOLO…dincolo are dragostea lui pentru ea, nestrunită de nici o conştiinţă. Dincolo erau visele ei, dincolo trăia şi dincolo se va duce, fireşte – după moarte.
 
 
 
 
 
Moartea
 
Lumina de  foc creştea în ea. Creştea şi întunericul din jurul ei, noaptea se întunecă mai tare. Dispare parcă şi aerul. Ea ştie. Ştie că e clipa.
Ce imensă bucurie îi arde în ochi! Imensă ca şi dragostea ei. Îi va înfrunta pe toţi! O, şi el va fi acolo! Va trece, pentru o noapte, Dincolo!
Şi totuşi… Parcă în noaptea asta ar vrea mai mult decât să-l vadă, să-i vadă lumina, vrea să se simtă scăldată de această lumină. Da, da! Se va duce aproape de albastrul acela de infern. Ce-i pasă că va călca peste suflete, peste umbre.
Iată că pleacă, încet – încet… Întunericul cel mai adânc îi vesteşte că trebuie să mai aştepte. Unde se află, de unde are puterea să vadă, cine o veghează? Nu ştia. Nu-l vedea decât pe el, acolo, ca de obicei. Îşi simte vaierul propriei conştiinţe plângând undeva, departe, înapoi. N-a urmat-o până aici. Ea e singură – cu el. Aproape sau departe, nu-şi dă seama, i se vede lumina albastră. E trecerea lui prin Infern. Şi atât de uşoară şi de frumoasă, pe cât a fost de dureroasă trecerea pe pământ.
Tăcută, împietrită simte – paradoxal – că trăieşte cu adevărat.
Se apropie zorii. Se va întoarce de-acum, deşi simte o durere fizică la fiecare întoarcere.
Acum sufletul îi este trup şi sufletul o doare. Sufletul ei se zgârie de toate spaţiile şi timpurile pe drumul de înapoiere. Nu-i pasă! Va reveni! Ştie asta şi totuşi plânge. El nu ştie că-l vede. El nu o vede niciodată. De ce mai vine atunci? Da, el o iubeşte şi acum, altfel nu i s-ar arăta, dar…
Va fugi! Va ajunge în noaptea asta până la el. Acum!
Porneşte. Păşind încet, plutind ca aburul, trece din genune în genune. Aude încă vaierul conştiinţei ei, dar nu-i pasă. Din abisul în care e cufundată ea merge mereu spre lumina albastră. Şi drumul e atât de uşor… Nici n-ar fi crezut că poate fi astfel. Dar cu cât e mai uşor la dus, cu atât va fi mai uşor la întoarcere.
Până acum i-a fost frică să nu-l piardă în neant. Dar cărarea ei e sigură acum, e cărarea spre dragostea ei. Şi dragostea nu piere în neant. Merge grăbit, fuge aproape, dar deodată se izbeşte de ceva; un zid, un zid material în lumea asta imaterială.
Oh, nu! E prea crud! A vrut să scape de lumea materială, şi tocmai aici… Strigă cu toată puterea sufletului ei zguduit „cine eşti?” „Ah, mă întrebi cine sunt! E bine!” şi în hohot de râs îi nedreptăţeşte auzul. Îndrăgostită crede că numai moartea îi poate despărţi. Iar voi aţi crezut că aţi învins-o şi pe ea. Nu, nu… Eu sunt viaţa! Sunt viaţa ta pe care ai trădat-o! Ai trădat-o acum şi de când îl iubeşti! Ai crezut că ajungând aici ai învins orice forţă. Nu. E un privilegiu. Eşti un vis ce pluteşte la porţile morţii, dar eşti vie! Nu vei trece mai departe. Tu îl vezi, el te visează, dar atât. Întoarce-te! Întoarce-te în lume, la mine. Nu te opune destinului!”
Şi se întoarce. Totul ca şi altădată. Dar creşte în ea, zi de zi, dorinţa de a muri. Pe drum, la înapoiere, îşi spune cu linişte: „Ei bine, voi muri!”
Ce simplu i se pare acum! Va trece în altă lume, definitiv. Va trece DINCOLO.
 
 
 
Împreună
 
Ştie că a murit. Ştie şi bucuria chinuitoare a eternităţii îi umple conştiinţa.
Trece cu zâmbet de norii plutitori de la porţile morţii şi intră în lumea concretă a umbrelor. Nu i se mai pare totul un vis, totul imaterial, calcă pe un pământ tare, simte frigul, simte că trăieşte.
Conştiinţa ei liberă s-a dus. Nu mai plânge cu vaiere în urma ei, iar viaţa – de ce s-o regrete? Simte în ea, şi acum, puterea demonică de a urî viaţa, mai precis tot ceea ce implică ea, ciudat, îşi aminteşte versul unui poet „între noi sunt şi vârste, şi legi”…da, da, versul acesta a chinui-o o viaţă! Versul acesta obsedant nu mai are putere. Vârstele sunt de prisos în împărăţia morţii – eternă, iar legile… nu mai crede decât intr-una: cea a dragostei!
Dar pământul e ud sub picioarele ei şi-şi dă seama că plânge!
Caută! Caută!” îi şoptesc toate valurile de întuneric. „Unde e lumina ta, unde e albastrul tău?” Porneşte rătăcit prin lumea necunoscută în care credea că-i va fi atât de uşor. Coboară trepte după trepte, negre şi mucede.
Dar el, de ce nu apare?! Crezuse că-l va vedea real, şi nu o lumină, dar acum măcar o lumină ar vrea să-l vadă.
Se lasă noaptea. Nu ştie cum, dar întunericul acesta se lasă noaptea. Acum îşi caută loc unde să se odihnească. Ştie că aici nu e bine să fii treaz în miezul nopţii. Poate va veni el la ea.
Dar dacă?!
Nu! Cu neputinţă! El să n-o iubească! Şi totuşi dacă lumina ei dragă era lumina dragostei ei răsfrântă în neguri?
Cu aceste gânduri în sufletul ei îşi sapă o groapă – vrea să se culce. Nu mai crede în nimic. Nici în iad. Pământul umed şi întunecat plânge în mâinile ei. Plânsetul lui o sperie.
Îşi dă seama că e undeva între stânci, la marginea unei mări în clocot. Şi ea care iubise marea, şi el, care adorase muntele!
Sub vântul nopţii se clatină stâncile, scârţâind în tăcerea lor de piatră.
Sapă, sapă cât mai adânc, să adoarmă mai bine, să nu mai audă scârţâitul acesta, nu!
Ei, căreia nu i-a fost frică de moarte, care a intrat zâmbind aici – i-e frică!
Nu şi-a lepădat orice speranţă, fiindcă nu şi-a lepădat dragostea – „intrând aici”!
Deodată totul tace. Liniştea asta e ca o revelaţie pentru ea: se va duce şi va săpa cea mai înaltă stâncă, apoi, liberă şi uşoară, se va întoarce pe pământ, bântuind ca orice spirit ce nu şi-a găsit liniştea niciunde.
Sapă, cu degetele şi cu toată voinţa ei puternică. Deodată stânca se prăbuşeşte – înfiorător de mut. Priveşte mormântul – cât e de trist! Negru şi adânc, tăcut şi imens. Din el se înalţă un duh, poate e duhul ce-i va primi dragostea.
Dar nu! Înalt, cu faţa fină şi ochii albaştri, e el. Se adună încet, din toate rămăşiţele stâncii doborâte de ea. E el! Îi face semn spre mare, spre stânci şi spre el însuşi; nu poate vorbi; nici ea nu poate. Ştie că a ajuns DINCOLO.
Se îmbrăţişează lung, strivind între ei tot timpul care i-a despărţit. În împărăţia tăcerii s-a împlinit visul lor. Toată lumea asta neagră ce izvorăşte parcă din ochii ei se umple de o lumină albastră, clară, imensă.
Şi el, care o îmbrăţişează nesfârşit, nesfârşit…
 
Ioana Mihaela Balaban (15 decembrie 1972 -1 martie 1991)
 

Lasă un răspuns