«

»

Cecilia Bănică Pal

 
                                               Alint
 
                                            Ciocolată,
                                                          trup de fată
                                                     cu gust dulce-amărui,
                                                      cu mireasmă de gutui.
                                                     Te visez în nopţi stinghere
                                               ce-au fantome prin unghere;   
când te strig – însă – dispari,
  te ascunzi -nu mai apari –
 chiar dacă mă vezi plângând
    chiar dacă m-auzi râzând.
 
Ciocolată,
buze moi
cu gust verde de trifoi.
Te aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă,
Vreau să-ţi dau doar un sărut
să-mi ţii noaptea de urât
iar dacă vom adormi
dimineţi ne vor trezi
ne vor saluta din prag
şi-mi vor spune că-ţi sunt drag.
Ciocolată,
cu sâni tari
ca şi trunchiul de arţar,
porţi coroană aurită
de primăvară-mpletită.
-vino, în vis la noapte iar,
– du-mă-n palat de cleştar,
– toarnă-mă într-un pahar
schimbă-mă, ca în poveşti,
în suc roşu de cireş
şi bea al iubirii har.
Ciocolată,
Ciocolată,
chipul tău iubit de fată,
nu-l voi uita niciodată…
Îţi alint ochii tăi dulci
umbriţi de gene prelungi,
sorb noaptea din părul tău
aşteptându-te mereu.
Ciocolată,
eşti o zână
ce citeşti noaptea în lună
Tu vezi stelele dormind…
şi carul mare plutind.
Le şopteşti încetişor
că îţi e de mine dor…
Eu le-aud
şi cânt îndată:
Ciocolată
trup de fată,
cu gust dulce-amărui
cu mireasmă de gutui,
eu te-aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă…
 
 
 
IMPOSIBILA IEŞIRE
 
Mi se pare că universul este un pătrat
încerc să merg pe laturile lui
mă lovesc de colţuri.
Vreau să trec dincolo de linii
şi-mi dau seama că,
sunt într-un cub cu
muchiile ascuţite, tăioase, duşmănoase
Încerc să ies – dar nu pot –
nici cerul nu pot să-l privesc
prin sticla-i opacă,
nici pământul nu-mi primeşte atingerea,
pentru că sunt acum în mijlocul,
cubului care mă strânge.
şi
tot ce văd
e – doar inima mea privind
la jocul flăcărilor ce-o înconjoară
zbătându-se să înlăture
cenuşa din jurul ei.
 
 
METAMORFOZĂ
Lângă mine – câinele
nările lui două baloane
ce se mişcă ritmic
umflându-se şi dezumflându-se
străduindu-se să prindă fumul
scăpat din ţigara
pe jumătate arsă.
Am dresat câinele
l-am învăţat ce-i poziţia bipedă
l-am pus s-alerge
să-nvârtă coada
condus de o baghetă
ca la ruletă.
Câinele meu
saltă-n sus şi-n jos
ca un zmeu bătut de vânt
-dacă-l cert- stă cu botul în pământ
ascultând cuvânt cu cuvânt
apoi se uită în ochii mei
socotind că-i, fără temei
mustrarea mea.
Nu lasă pe nimeni să se apropie
latră gros şi zgomotos
se repede furios
la toţi care-l deranjează.
sau…îl marginalizează.
Câinelui meu
i-am cumpărat o mască de om
şi l-am făcut domn
l-am îmbrăcat în frac
i-am pus o pălărie fistichie pe cap
un baston argintat
şi-am pornit-o la plimbat
pe-o stradă îngustă-pe-nserat.
Un întârziat – ce părea cam beat
s-a oprit în faţa mea
râdea, mă-nghiontea, mă insulta…
speriat i-am spus câinelui
„Sari la el”
s-a uitat însă mirat
n-a reacţionat
când – apoi – enervat l-am întrebat
de ce nu m-a apărat
a sărit înfuriat
şi tăios mi-a replicat
Ai uitat,  m-ai făcut domn…
Cum să mai sar, eu, la om?...”
 
 
PĂPUŞA  DE LUT
 
Cu mâini de copil frământam lutul.
Oboseam. Mă bătea ploaia şi vântul.
Nu-mi păsa. Lucram. Mi-am făcut o păpuşă.
O ascundeam în dulap, după uşă,
Să n-o vadă nici mama, nici tata….
I-am pus păr blond. I-am dat chip de fată,
Cu obrazul alb-roz, cu faţa pudrată.
Am îmbrăcat-o într-o rochiţă înflorată.
În braţe o luam şi lin o legănam, şoptind înfiorată:
Păpuşa mea de lut,
Iubire neîntinată,
Să ştii că eu doresc,
Să nu pleci, niciodată!
În nopţile de iarnă, când frigul pătrundea,
Şi pomi stufoşi de gheaţă pe geamuri aşternea,
Păpuşa mea de lut, în patul de nuiele,
Visa, cânta, vorbea adesea despre stele,
De soare şi de lună, de-o joacă mai nebună,
Cu fluturi şi cu gâze, cu clopoţei ce sună
Sub frunzele adormite trezind Condurii Doamnei
Făcându-i să viseze pân’ la venirea toamnei.
Iar eu o ascultam şi tainic îi spuneam:
Păpuşa mea de lut,
Iubire neîntinată,
Rămâi, te rog cu mine,
Să nu pleci, niciodată.
Se scurse timpul – dâră de argint şi de cenuşă…
Plecând de lângă ea, n-am vrut altă păpuşă.
Dar nu o mai vedeam atât de des…
Şi în zadar luptam să o păstrez.
Cronos, zeu rău şi neînduplecat,
Păpuşa în templul ei mi-a sfărâmat.
O, Doamne, cât am suferit
Când visul pur a fost strivit…
Dar cântecul de legănat e în mine, nu l-am mai uitat:
Păpuşa mea de lut,
Iubire neîntinată,
Te port cu mine în gând
Şi nu pleci –  niciodată !
 
 
RONDELUL BALADEI ROSTITE
 
Baladă rostită în taină de seară ,
Vibrând învechit ca un cânt pe-o vioară,
Vorbeşti de-un trecut cu domni  şi haiduci,
Cu oşteni transformaţi în năluci.
Pereţii de lut, umeziţi, se înfioară,
Ascultând pentru a nu ştiu câta oară
Balada rostită în taină de seară
Vibrând învechit ca un cânt pe-o vioară.
Din ochi, cristale amare se scurg în pământ
Pentru cei ce-au fost şi-au plecat în mormânt.
Doar tocul, muiat în neagra cerneală,
Transcrie, din file stropite cu ceară,
Balada rostită în taină de seară.
 
 
 BALADA BOSCHETARULUI
 
Stătea boschetarul pe-aleea pavată
                              cu frunze de gheaţă
Vedea împrejuru-i fantome clădite din ceaţă.
Suna în urechea-i un vaiet de vânt
Purtând pe aripe cuvânt din cuvânt,
Colindul Căciunului sfânt:
          „Casa să v-o-măturaţi,
                                     oi lerui, ler
            Şi masa s-o încărcaţi
                                    oi lerui, ler
Îşi strânse cu grijă, paltonul-nvechit
Căciula, cea roasă de molii, o trase pe frunte
Iar trupu-i rămase pe loc, împietrit,
Picioarele grele şi mâinile frânte.
Doar ochii clipeau alungând promoroaca
Ce boabe de perle-i atârnă pe pleoape
Şi gura şi faţa şi barba în sloi înfăşate
Voiau să-i mai ţină răsuflarea aproape   
Prin nările ude pătrunde o boare
Mirosul şi gustul picant de mâncare
Tresare.Aevea-i apare
O masă-ncărcată cu feluri gustoase,
Cu vin şi cu fructe frumoase;
Ş-un brad ce avea-n ramuri stele
Bomboane, caiete şi nuci-printre ele..
Când plin de uimire şi de bucurie
Copil, aştepta Moş Crăciunul să vie.        
                    *
Acum, nu vede în juru-i decât întuneric
     Lumina din suflet cu totul s-a stins
     Câţi ani trecut-au oare şi câte clipe au curs
De când e doar o zdreanţă purtată des de vânt –
             -Flămând –
Mergând prin parcuri şi colţuri de stradă, cerând?!
                    *
Plângea boschetarul…
Copacii prin ramuri spre el trimiteau
Frânturi de zăpadă ce-n lacrimi intrau
Şi şiruri de gheaţă pe-obraji desenau
                    *
Încet se ridică, cu paşii nevolnici porneşte în noapte
Tăcere în juru-i.Nu-i nimeni să-i spună o vorbă…
Ar vrea să găsească culcuş ca să doarmă
                                                   şi-un pic de căldură..
                   *
Pe-un loc izolat zări un container,
Hârtii şi gunoaie de jur împrejur
Mirosuri greţoase, bucăţi mici de pâine
Şi resturi din care se pregătise masa de mâine,
Piciorul e greu. Îl apucă cu mâna sleită
Îl vâră-năuntru; apoi, suspendat pentru-o clipă,
Părea o statuie din boarfe clădită,
Ce-i trasă de Hades în cruntul infern.
…E bine. Şi somnu-l cuprinde
Căldura se-nalţă încet, foarte încet,
Îi pare că-i vară şi-i soare afară
                        iar corpu-i fierbinte…
Sudoare pe frunte…
Aude strigând: „arde, veniţi mai curând!”
Ridică pleoapa dar ea se închide
În gură şi-n nări, rotocoale de fum.
Căciula îi pare o vatră încinsă
Iar mâneca haine-i aproape un scrum
Şi corpul întreg e o torţă, acum
                   *
Prin flăcări contururi de oameni el vede
Cum trag din gunoaie o roşă mumie
Ce geme. Durerea-l sfâşie. Apoi nimic nu ştie..
                   *
Trecut-a un timp…
Silabe răzleţe se zbat în urechea rănită
Încearcă să mişte; dar zeci de cuţite
Se-nfing cu putere şi trupu-i sfâşie.
          O mână pe pieptu-i rămas neatins
S-aşează uşoară şi-aude ca-n vis:
„Revine, e bine, revine la viaţă!”
                            şi ochii-a deschis
                   *
Spitalul cu recea-i albeaţă
Îi pare-un palat încrustat
Cu feţe de oameni şi paturi
Ce mişcă-ntr-un vals neîncetat
Iar el e în mijloc –
Mumie, ce saltă-ntr-un joc
Cu trupu-nfăşat în cordoane de foc.       
                 *
Alături de pat, în genunchi,
O fată cu părul vâlvoi
Î-ntinde-un pahar cu nectar şi rar,
Îi picură sucul pe buzele strânse
                               de-atâta-amar.
Îl gustă. E dulce şi bun…
Şi capul se-nclină. Aşa-i mulţumeşte…
Cu vocea venită ca dintr-un abis
Copila-i şopteşte:
   „N-am vrut…să ştii…am dat foc la gunoaie..”
O mână imensă, puternic pansată
Se-aşează pe creştetul fetei
Copila ridică privirea…Ea vede
În ochii adumbriţi de durere
                               că este iertată.
                   *
Trec zile, săptămâni şi luni. Şi trupu-i se reface,
Povestea vieţii sale -ascunsă e- El tace.
Nimic nu vrea să spună. Privirea-i caută-n
       goluri şi nu se mai întoarce…
                     E boschetar –Şi atât!
                   *
Când uşa se deschide şi trebui să plece
Lăsând în urmă patul în care a zăcut,
Un gând îl urmăreşte şi singur se întreabă:
                     „De-acum ce voi face…
                       O iau de la început?”
 
 
RONDELUL METAFOREI  TROIENITE
 
Metafora doarme în strat de zăpadă
Lăsând să răsară doar zâmbetu-i cald,
Iar verbul colindă, trăsneşte pe-afară
Copacii se înclină şi nopţile scad.
Sub voal de omăt gem grămadă
Flori, ierburi şi pietre strivite ca-n iad,
Metafora doarme în strat de zăpadă
Lăsând să răsară doar zâmbetu-i cald.
Poetul, visând la o fată frumoasă,
Clădeşte piscine în care se scald
Cuvinte-ngheţate din care să scoată,
Un strop de argint  în strai de mătasă
Metafora,  doarme în strat de zăpadă…                                     
 
 
RE-TRĂIRE
 
Port umbra propriului trecut,
Un joc din negru şi lumini
Pecetea primului sărut
Domneşte în ochii mari, senini.
Din trupul candid de fecioară,
Păstrez mirosul de salcâm
Sub care stam odinioară,
Plutind pe-al viselor tărâm.
Uimit, simt cum mireasma lui
Zburdând, deschide-o poartă,
Intrând în sufletu-mi vrăjit
De tot ce-a fost odată.
Pe crengi, dormind înfăşuraţi,
Ciorchinii grei de floare
Tresar din somn înfioraţi
Simţind o lină boare.
Iar eu trecând cu umbra grea,
Un joc din negru şi lumini,
Aş vrea din nou să mai rămân
Să simt parfumul de salcâm.
 
 
 
 
CECILIA BĂNICĂ-PAL
 
                        poetă, Roman, Neamţ
       (n. 24 aprilie 1931,  localitatea Filimon Sârbu, oraş Făurei, jud.Brăila)
Studii:
– Şcoala primară I-IV în oraşul natal
– Cursurile şcolii normale de fete din Buzău, 1942-1950
– Facultatea de Filologie Bucureşti, 1953-1958
Activitate:  profesoar de Limba şi literatura română: Cozmeşti, raionul Paşcani, jud.Iaşi (1950-1958); Şcoala de Muzică Roman (1958-1960);  Liceul nr.2 (de fete) Roman-Vodă (1960-1988);
Cărţi publicate:
1. Nelinişti fireşti, Ed.Muşatinia, 2004
2. Sentimente metalizate, Ed.Muşatinia, 2007
3. La umbra timpului, Ed.Muşatinia, 2010
Colaborări la diverse periodice: Societatea Culturală Roman Muşat ; Societatea Culturală George Radu Melidon, Melidonium; Societatea Culturală Clepsidra etc.
Publicaţii:
– în culegerea de eseuri: Iulian Antonescu şi dreptul la nemurire, articolul: Iulian Antonescu aparţine altei lumi, aceea a valorilor spirituale (1998)
– semnează postfaţa la volumul: Curcubeu într-o peniţă, de Mădălina Gavrilă, Editura Muşatinia, 2003
– coordonator  al volumelor:
–  Monografia satului Cordun, autor Constantin Tudor, Ed.Muşatinia 2003;
 –  Primii fiori, autor Gheorghe A.M.Ciobanu, Ed.Muşatinia 2005;
 – Mileniul trei pe portativ (vol.1-3), Ed.Muşatinia 2008-2010;
O antologie a literaturii nemţene, autor Laurian Ante, Ed.Muşatinia, 2006;
 – Constantin Noica, în context european, Ed.Muşatinia,   2004;
Pegasul dă cu copita, autor Constantin Bârjoveanu, Ed.Muşatinia,   2003;

Lasă un răspuns