«

»

Dimitrie Grama


Au trecut Sărbatorile

Au trecut val-vârtej sărbatorile.
Clopotele veşniciei bat
în fulgul de zăpadă.
O mână
şterge clipa
şi rămânem prizonierii
timpului.

Au trecut sărbatorile…

 Din Cer

Nu, nu a mai plouat demult
din cer cad
demoni
îngeri morti
pietre negre

cineva, în Africa
îngânã un blestem
ori poate-o rugãciune
Cine sã-nteleagã?
Cine sã stie?
Demult n-ai mai vorbit
cu Dumnezeu
si linistea îti bate
cu ciocane reci
în cuget…

Deschizi usa
iesi, 
esti liber
Afarã plouã cu demoni

Prima Iubire

Îmi aduc bine aminte prima iubire
Erau încrustate în ea numele noastre
Încrustate pentru totdeauna.

Apoi ne-a cuprins frica
Si ne-am despartit alergând
Ca nebunii în directii opuse.

Ma întreb daca
Mai merita sa
Ne oprim din goana.

Dincolo de iubire

Unde ai disparut, iubire?
Unde ti-ai ascuns pasii grei, sovaitori?
Unde fulgii de matase?
Pironit stau la fereastra la care
Ti-am mirosit urma
Dar nu te mai pipai,
Nu te mai vad!
Inspre seara, doi batrani
Trec tinandu-se de mana.
Apoi noaptea se lasa brusc.

Reîntâlnire

Ma trezesc lânga o fereastra deschisa
în care o femeie tânara
tine un prunc în brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma apropii.
Fara sa privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mama!
De ce mi-l arati tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele mamei care
ma scapa în strada unde eu
bine-nteles sunt scolar, soldat.
O clipa om matur. O clipa doar.
Si, dintr-o data, batrân. Ma clatin
si cad pe piatra dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
si tata. Cu mama de mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este nimic de 
facut. Esti mort!
Închid fereastra si se întind
pe piatra lânga mine. 

Bastian
Nu-mi aduc aminte când
te-am observat pentru prima oară.
Poate atunci când ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Eram undeva la bulevard,
acolo unde lumea obosită
De prea multă viaţă îşi lua cina.
Undeva în mine timpul murise
şi-mi era frică
Că n-am comandat destulă
băutură şi mâncare.
Atunci, în tăcere, ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Mi-ai înfuriat privirea şi
am ştiut că voi fi nevoit
Să împart cina cu tine.
Acum când toată lumea te mângâie,
aşa, ca să se liniştească,
Mă laud cum că eu
te-am descoperit.
Dar, de fapt, a fost invers.
Dincolo de iubire
Unde ai dispărut, iubire?
Unde ţi-ai ascuns paşii grei, şovăitori?
Unde fulgii de mătase?
Pironit stau la fereastra la care
Ţi-am mirosit urma
Dar nu te mai pipăi,
Nu te mai văd!
Înspre seară, doi bătrâni
Trec ţinându-se de mână.
Apoi noaptea se lasă brusc.

Lasă un răspuns