Violeta Lăcătuşu

Ora magică

de violet.

E acea oră de sânziene stelare

când aştrii-şi vorbesc

apropiindu-şi orbitele.

E ora mov – astrală

La poarta dintre cer şi pământ.

sfincşii aşteaptă

Încifrate mesaje,

dar Sirius

şi-a închis deja pleoapele.

Ani solari,

ani tereştri, ani de constelaţie,

diferiţi ca mărime,

născuţi din mişcare,

se rotesc halucinant,

în aura Timpului Mare.

Aceeaşi goană de ere astrale

– aceleaşi frunze de toamnă

pe cărări galactice.

*

Gh. A. M. Ciobanu

Interludiu

                      A te afla în universul creator al Violetei Lăcătuşu înseamnă a te găsi la frontiera de la care „Ineditul în artă” devine „Arta ineditului”, iar hamletica meditaţie de „a fi, sau a nu fi”, îşi răspunde acum, profetic: „a fi sau altfel în a fi”. Plasticiana, prozatoarea, poeta şi, acum, „grafi-poeta” noastră dăruieşte secolului, abia început, un volum de „neopoeme” cosmo-filosofice, pe coperta căruia ar trebui să figureze acea gravură medievală în care este redată o fiinţă umană, ce a trecut, numai cu capul, dincolo de „cupola” cerului şi acum priveşte, cu uimire, imensitatea spaţiului cosmic şi infinitatea constelaţiilor acestuia. Un volum care parcurgându-i-se bitextura literaro-grafică a tabletelor sale duale, sădeşte în cititor impresia stranie a unei metempsihoze, în urma căreia acesta revine la o nouă fiinţare şi într-un secol, până acum, doar anticipat, cu cariatide întrupate în toate arhitecturile din jur.

                       „Grafo-lirica” autoarei ne poartă „pe aripile… energiilor”, într-un spaţiu desprins, spontan, dintr-un infinit astral, lipsit de orice contur cartezian sau simetric şi creionat numai curbo-spiralic, probabilistic şi neomogen. Undeva, singuratic şi astrofil, încătuşat încă de oaza cosmică a teluricului, omul se contopeşte, doar vizualic, cu hăurile, fără contur, ale universului, în profunzimile căruia se reflectă singulară sau multiplă, imaginea nealterată a ochiului său, măruntă, atentă şi saturată de infinit. Şi „strofa grafică” şi „grafia strofică”, împreună şi succesiv, surprind şi ordonează neordinea lumii după geometriile repetabile ale limbajului omenesc, încât acum, prin uriaşa expansiune a existenţei, se răspândeşte, o viteză mai mare decât acea a luminii, existentul antropomorfic, pornit, prin autoare, de pe pământ.

                   Universul surprins fractalic de către „grafi-poeme” se proiectează în fiinţa noastră, când monadic, prin grafia literară, când triadic, prin acea plastică, în ipostaza ultimă retina adâncindu-şi scrutarea, de la linearismul mai pronunţat al primului plan şi până la creionările imponderabile de puncte, ale hăului adânc. Sunt suprapuneri de perspective, supuse la o multitudine de centre atractive, puternice dar egale între ele, încât, fărâmele de cer, aflate între noi şi infinit, plutesc în nemişcare. Plutesc, dar se şi supun, universalic, unor altor fluxuri de energii uriaşe, neutre pentru retina noastră, care aparţin şi forţelor magice, ca şi durerii.

                   O poezie a simbiozei şi o simbioză astrală a dimensiunilor, a unor existenţe în alcătuirea cărora spaţiul ajunge esenţă, iar timpul, devenire, aşa cum şi în „poeto-grafia” acestui volum, nesfârşitul se schimbă în gând gândul, în drumeţia unor linii.

*