«

»

Florentina Niţă – In memoriam: Puiu Costea

[flickr_set id="72157665869728416"]

 Portret pentru eternitate

              Puiu Costea a plecat dintre noi. În primul moment, auzindu-le rostirea lor rece, cuvintele par lipsite de conţinut, refuzi să le accepţi sentinţa. Cine? Pe urmă mintea începe să descifreze unul cate unul mesajul lor crud. Pentru cercurile literare: Poetul. Pentru mass-media: Publicistul. Pentru pacienţi: Medicul. Pentru prieteni: Omul.

                  În miez de septembrie, târziu în noapte, s-a stins în tăcere. Pe când merele se pârguiau în livezi şi boabele de struguri musteau pe ruguri visând să umple carafele de vin, el continua să adune provizii pentru nemurire. N-a mai ajuns să culeagă roadele din pomii sădiţi, nici să bea mustul stors din ciorchinii viţei de vie.

              În fiecare din noi există o lumină lăuntrica ce ne însoţeşte prin viaţă, mereu prezentă, uneori poate mai puţin vizibilă. Flacăra lui ardea cu mult mai mare intensitate, radia prin toţi porii, dacă te apropiai puteai să te şi arzi. Purta cu el pretutindeni acea senzaţie de imensitate profundă, de prezenţă tulburătoare, dar în acelasi timp liniştitoare, dătătoare de speranţe. În preajma-i totul devenea enorm, exagerat, ireal. Hainele prea strâmte să-l încapă, mintea prea lentă să-l urmărească, viaţa prea grăbita să-l rabde.

                Odată am văzut împreună un dublu curcubeu. Era după o lungă noapte de muncă, săptămânalul “Gazeta de Roman” schimbase din nou formatul şi tipografia. Ne întorceam de la Bacău, la mijirea zorilor. Ploaia încetase. Deodată, pe porţiunea dreaptă de după podul peste Bistriţa, drept în faţă,  arcuindu-se la orizont, ni s-au arătat două curcubee, îngemănate. Entuziast cum nu-l mai văzusem, în ciuda oboselii evidente, ar fi vrut să zăbovim, să contemplăm miracolul ce se petrecea în faţa ochilor noştri, să păşim dincolo de poarta ce se deschidea spre cer. Părea ca o încoronare a trudei noastre nocturne. Atentă la condus maşina şi cu gândul la ziua care abia începea, nu reuşeam să urmăresc decât cu coada ochiului traiectoriile pe care mi le indica in aer. Cum strada vira brusc la 90 de grade, pe partea dreaptă cerul continua să se vadă scăldat în culorile spectrului, în timp ce ne îndreptam spre Roman. Aş putea crede că am visat cu ochii deschişi, dar îmi amintesc că Puiu s-a grăbit să relateze la toţi în redacţie de cum ne-am întors. Mai apoi a continuat să evoce întâmplarea, în stil metaforic, ca pe o punte de legătura între depărtări, în prima întâlnire a cenaclului “Arcadia”, în timp ce se comentau impresii de călătorii prin mările Nordului şi el nu-şi putea lua privirea de la un căluţ din sticlă de Murano adus din laguna Veneţiei.

                 Din perspectiva depărtării, locurile şi întâmplările  au recăpătat acum dimensiuni normale, cuantificabile. Evidenţiind, în contrast cu lumea înconjurătoare, un destin măcinat de îndoieli şi incertitudini, de idealuri şi deziluzii, de perseverenţă şi nonconformism. Trăind intens şi zbuciumat, la limita dintre vis şi realitate, cu imaginaţia devenită scut şi călăuză, el nu doar a scris poezie: a trăit-o. Din ea Puiu Costea şi-a dăltuit un piedestal pentru eternitate.

Poetului plecat

Am ajuns prea târziu – în zadar te mai cheamă

Amintirea trecutului scurs în abis

Să-mi aşterni mici poeme tatuate în palmă,

Să mă înalţi pe altarul femeii din vis.

Eşti deja în lucirea de stele ce cerne

Peste umeri podoabele unui prea trist Crăciun.

Fâlfâire de aripi ninsoarea aşterne

Peste titluri de cronici tipărite în fum.

Cimitirele lumii nu pot să încapă

În tăcerea lor rece tumultul prea plin

De nescrise dureri, de trăire înaltă,

Sugrumate în somn c-un blestem de destin.

Ce rămâne din această nebunie de fire?

Doar trudirea de gând într-un verb prefacut,

Sub povara secundei cuvioasă rostire

A ce-a fost când era prea puţin cunoscut.

 decembrie 2011

*

Poezia – timp veşnic

„Orice cuvânt scris începe cu o literă. Fără “Mioriţa” noi n-am mai fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit dimensiunea fundamentală; această dimensiune este izvorâtă din sufletul acestui pământ. În această ţară miraculoasă numită LIMBA ROMÂNĂ a venit Eminescu. În cazul poeziei române, eminescian are semnificatia valorii, a nobleţii spirituale. Nu ştiu de ce a scris Eminescu, dar mi se pare clar că scrisul a fost modul lui de a exista.

Şi acum se scrie poezie, se publică poezie, dar…

Focul se întreţine singur, dar… aici, in Neamţ, aici, la Roman, poeţi au fost şi fi-vor incă. Cei mai în viaţă sunt poeţii. Cei mai în moarte sunt poeţii. Şi, totuşi, “nu credeam să învăţ a muri vreodată”…

Poeţii nu au construit piramide, dar ei au gândit monumente de spiritualitate mai trainice decât orice piramidă.

“Opreşte, CLIPA, o, tu, atâta de frumoasă” a spus Goethe, intuind ca umanitatea înseamnă totul – şi Paradis şi Infern. Dar cuvintele nu au dimensiune. “Orice cuvânt este cât tot ce este, dar este şi înlăuntrul a tot ce este, iar un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricina că este” spunea poetul Nichita Stănescu.

Acum, aici, in miez de octombrie, poeţii sunt în miez de Neamţ; aici, acum, este capitala poeziei române. Acum, aici, avem Parlamentul timpului veşnic – POEZIA”.

Puiu Costea: Gazeta de Roman Nr.195 / 24 octombrie 1995 – Cu prilejul “Colocviilor Naţionale de poezie şi critică” desfăşurate la Piatra Neamţ şi Roman

***

OGLINZILE ADEVĂRULUI

          Într-un cadru de pinacotecă, cu ger afară dar cu multă căldură în suflete, am descoperit un cenaclu, am întâlnit o familie – ARCADIA. Aici îşi ţine „cursurile“ o şcoală fără elevi şi fără profesori (după cum vedea Noica tipul de şcoală ideală) în care diferenţa palierelor de vârstă se estompează, devenind o linie comună la orizontul spiritului. Moderatorul, discret şi subtil, lasă, participanţilor libertatea de a „zbura” liber printre idei. Ultima întâlnire din acest an a cenaclului a – fost îmbinare plăcută între poezie şi muzică, născându-se astfel un tărâm feeric unde timpul îşi pierde forma, dar capătă o deosebită consis­tenţă. O intimitate firească s-a creat între cei prezenţi.

          Optimismul viguros al simpaticului şi plăcutului’ cronicar pisălog Constantin Bârjoveanu a umplut sufletele arcadienilor. Versurile sale, cu o tăietură pre­cisă şi sigură, aduc pe întinderea albă  coalei de hâr­tie soare, „sânge“, zâmbet şi speranţă. Efluviile sonore se scurg în acelaşi sens din chitările tinerilor şi talen­taţilor Emil Şahîn, Smegnar Eduard, Ungureanu Cristi şi Lazăr Bogdan. Cu precizie matematică, profesorul Vasile Sandu descătuşează idei cu reale valenţe de nou. La rândul său, Constantin Enianu desprinde din malurile poeziei subtilităţile unei exprimări elevate. Poeta Florina Nacu, talent inconfundabil şi cert, se lasă citită în poemele „Sinucidere lentă“, „La fereastra visului tău“ şi „Autoportret“. Mai tânărul Dragoş Corneanu recită cu patos şi sensibilitate, reţinându-ne atenţia „Râpa“.

          O prezenţă constantă şi plină de farmec o reprezintă poeta Marlena Fieru, ce pune în poeziile sale sensibili­tate şi vibraţie pentru axa existenţei care este dragostea. „Omul din vis“, un poem în proză, a consti­tuit pentru Bârsan Gheorghe Toader trecerea spre solstiţiul ARCADIEI. Între optimism, si pesimism, între speranţă şi decădere, toţi cei prezenţiau găsit o poartă pe care stă scris: „Doar de tine depinde/orizontul”.

Victorin LOZINSCH, Dragoş CORNEANU


Lasă un răspuns