«

»

Aspazia Oţel Petrescu


Clipa mea Lucian Blaga

„Mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu o astfel de clipă unică, suspendată între „înainte” şi „după”: o clipă pe care cu emoţie o numesc „Clipa mea Lucian Blaga”…

Era în primăvara anului 1948…

                Am intrat în cameră foarte stânjenită. Lucian Blaga mă aştepta în picioare, cu mâna lui frumoasă sprijinită pe speteaza scaunului. Silueta lui fină se încadra perfect în ambianţa încăperii, care arăta la superlativ arta lui Inej de a crea o atmosferă de subtilă gingăşie feminină. Am perceput atmosfera ca pe ceva intim, ca o vrajă inefabilă şi m-am simţit intrusă şi străină. Cu timiditate abia am reuşit să-mi salut profesorul. Nu îşi mai amintea de mine. A intrat direct în subiect. Mi-a spus că i-a plăcut povestea relatată de Inej şi că doreşte să-i aduc ceva din ce am scris.

                Credea că merită să fie văzute şi eventual publicate. Avea felul lui obişnuit de a vorbi, egal, monoton, aproape, inexpresiv, dar în acelaşi timp încurajator. Uluirea m-a blocat. Cu efort vădit să nu mă bâlbâi, am reuşit să-i spun că nu aveam nimic scris, că poveştile mele sunt un simplu exerciţiu de imaginaţie,  improvizate pe loc şi chiar dacă mai notez câte ceva, nu păstrez.

                -Atât de tânără şi nu păstrezi, cu orgoliu  ceea ce creezi? Asta vorbeşte frumos despre exigenţă, dar pe de altă parte e păcat că nu iubeşti ceea ce îţi aparţine atât de intim. Te aştept totuşi cu poveşti şi cu alte încercări  literare.

Ştiam că magistrul încuraja cu generozitate tineri talentaţi, dar nu-mi venea să cred că mi se adresează în acest sens mie. Găseam că îmi dă o atenţie nemeritată. Ştiam că am o uşurinţă în a mă juca cu vorbele şi cu alegoriile, dar nu-mi trecuse prin gând că din asta ar ieşi ceva demn de a fi publicat. I-am mulţumit frumos şi i-am promis că îi voi aduce ceva…În timp ce-i mulţumeam am ridicat ochii spre dânsul. Vorbisem până atunci cu ochii în pământ .Mă privea binevoitor, dar ochii aveau ceva pătrunzător, Pe fruntea sa mult boltită, soarele rafinat filtrat de perdele, aşeza o lumină ce mi s-a părut mai degrabă o undă de tristeţe. Am simţit o înduioşare ca aceea pe care o simţi în faţa tristeţii celuilalt, pe care, nicicum nu poţi să-i ajuţi. Ne-am  strâns mâinile şi toată tristeţea aceea s-a strecurat în inima mea. Era ceva neliniştitor, ceva mai presus de lacrimi, mai puternic decât durerea, ceva ce vibra trist, tainic, copleşitor, pe coardele sufletului meu.

                Mi-a venit să-i spun nişte cuvinte ale sale, dar nu eram sigură că le voi reproduce corect, aşa cum nu sunt sigură nici acum: „orişice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima ei, cu bătăile ei, aplaudă existenţa”

                Dar am tăcut. Poate că strângerea de mână m-a făcut să înţeleg că magistrul îşi asculta sufletul întristat în tăcere şi în însingurare.

Mi s-a părut vrednic de iubire nu pentru că era un om atât de mare ci pentru că era un om  atât de trist.

                Am părăsit încăperea cu un sentiment ciudat, apăsător. Aveam certitudinea că nu m-am înşelat. Şi îi simţeam cu durere tristeţea.

O fi fost o premoniţie?  

 N-am ştiut atunci că-l văzusem pentru ultima oară. Foarte curând am început să urc calvarul comunist care avea să se întindă pe un parcurs de paisprezece ani. Când am părăsit închisoarea, magistrul murise înainte cu un an…

Aş fi vrut să-i mărturisesc că n-am uitat CLIPA (cum aş fi putut să o uit?) care mi-a fost reazim în restrişte. Înduioşarea ce mi-a înfiorat sufletul de adolescentă atunci când în mod atât de neexplicabil am înţeles cât de profundă era tristeţea sa, o simt şi acum la adâncă senectute.

Tristeţea lui era luciditate”.

                   (Clipa mea Lucian Blaga, revista Gândirea, Nr.1-3/2004)  

 *

Strigat-am cãtre tine, Doamne…

 „De undeva, din depărtare, un glas mă chema în primăvară, duios şi pătrunzător ca un dor, ca un zvon de iubire. Dar chemarea nu avea răsunet în sufletul meu. Ci glasul chema necontenit, duios şi stăruitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, într-un târziu, am întrebat încet şi zguduitor:

Unde este primăvara mea?

Şi toate ecourile sufletului au repetat prelung şi răscolitor:

Unde este primăvară?

Şi nu era în suflet nici un răspuns. În tăcerea încremenită din străfunduri, doar fâşii mari de durere îşi multiplicau la nesfârşit sfâşierea.

În depărtare, pe gene lungi de cer albastru atârnau lacrimi, în care un soare, abia ghicit undeva, aprindea strălucire de topaz. Fulgi de frumuseţe inefabilă umpleau necuprinsele spaţii şi, sub înaltele cupole de văzduh, în dangăte răsunătoare, glasul a început să strige: Vine primăvara! – duios şi clocotitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, deodată, în suflet, din sfâşiere în sfâşiere, au început să se înalţe arome nemaicunoscute. În fire lungi şi subţiri se întretăiau arome. De pretutindeni aromea a durere. În mare taină, nevăzute fire de miracol se urzeau între ele şi nu mai era în suflet nici o sfâşiere. Din tămâierul sufletului, buna miresmă urca într-o linişte îndurerată, dar dulce spre înalturi şi se aşeza, imponderabil, pe fulgii de frumuseţe care continuau să colinde peste vastele spaţii. Şi a fost aşa de mare taina acestei contopiri că un fascicul mare de lumină a brăzdat, de la Răsărit la Apus, infinitele spaţii. Era un zâmbet şi o Bună Vestire.

Undeva, Divinul zâmbea iar primăvara cânta duios şi mistuitor ca un dor, ca un zvon de iubire”.

      ***

Aprecieri: „Autoarea Aspazia Oţel Petrescu, este un nume pentru eternitatea noastră românească.. Cartea doamnei Aspazia  este un veritabil dar dumnezeiesc!”

                                                                                   Ion COJA

 

Conştiinţă lucidă, despovărată de patimi şi de ură, şi înzestrată pe deasupra şi de un incontestabil har scriitoricesc, autoarea realizează o frescă fidelă a ceea ce au fost închisorile de femei în perioada comunistă”

                                                       Demostene ANDRONESCU

 ***

Petrescu Oţel Aspazia

9 decembrie 1923 (26 noiembrie, stil vechi), 

comuna Cotul-Ostriţei, judeţul Cernăuţi

scriitoare, publicistă

A urmat cursul primar în comuna Fântânele (Ghizdita) judeţul Soroca, unde părinţii sunt învăţători. Cursul secundar la Bălţi, dar după un trimestru este retrasă pe caz de boală şi reia cursul la Liceul Ortodox de fete Elena Doamna din Cernăuţi, între anii 1936-1944. La 18 martie 1944 este obligată, împreună cu părinţii să ia drumul pribegiei, provincia fiind ocupată de sovietici. Se stabileşte  în comuna Şugag, judeţul Alba. Susţine bacalaureatul în Orăştie sub bombardamente şi se înscrie, după examen la Universitatea „Regele Ferdinand I” (Victor Babeş) urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie între anii 1944-1948. Între anii 1946-1948 lucrează ca dactilografă la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvania sub direcţia profesorului, academician Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948, în plină sesiune de examene, este arestată şi anchetată la Alba Iulia şi Cluj. Este condamnată de Tribunalul Militar Cluj, în aprilie 1949, la 10 ani de temniţă grea pentru  „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.

În anul 1958, în loc de eliberare, i se prelungeşte condamnarea cu încă 4 ani. Execută 14 ani de detenţie politică (1948-1962) prin diverse locuri de detenţie: Alba Iulia, Cluj, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad prin unele din ele revenind în repetate rânduri.După eliberare se stabileşte la Roman, unde cu foarte mare greutate va ocupa postul de contabilă la o cooperativă.

În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, fost profesor de contabilitate la Liceul Comercial din localitate. Încearcă să-şi refacă studiile dar nu-i sunt validate examenele. Se pensionează în 1980 de pe postul de contabilă.

Debutul literar are loc în timpul liceului când publică în revista şcolii mici proze şi recenzii, unele din ele remarcate de revistele locale şi chiar de Revista Fundaţiilor regale. În timpul studenţiei susţine conferinţe la Societatea studenţească F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) cea mai importantă fiind intitulată „Iisus în poezia românească”(1947)

Scrieri: Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterii Maici Domnului” de la Mislea, Editura Scara, Bucureşti 2001; Strigat-am către tine, Doamne, Editura Axa, Botoşani 2004;

A  colaborat cu diverse publicaţii semnând zeci de articole: Puncte Cardinale, Permanenţe, Gândirea, Cronica Romaşcană, Rost etc.  Are în lucru un nou volum de memorii „Adusu-mi-am aminte” şi o carte cu poveşti pentru copii „A fost odată…”.

2 comments

  1. popovici

    Ce frumos!…Citesc cu multă placere această revistă romaşcană!..Este UNICĂ! Aflu o mulţime de informaţii din paginile ei! Felicitări celor care trudesc la această revistă, menită sa promoveze cultura romaşcană! Mult succes în continuare!

  2. Hipiotul

    Simțim uneori că avem nevoie de un ”magistru”, care să ne încurajeze, să ne facă să ne tremure bărbia de emoție, să ne simțim stânjeniți în prezența lui…. avem nevoie de persoane pe care le respectăm cu adevărat pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac…
    Felicitări realizatorilor pentru acest articol și pentru ”clipa unică” pe care ne-a oferit-o!!!!!!

Lasă un răspuns pentru Hipiotul Anulează răspunsul