«

»

Gh. A. M. Ciobanu


Frumosul omenesc „Fără de corp”,  la Eminescu

                                  Eminescu redivivus, sempervivus, supravivus, nihilvivus…          Pentru noi, astăzi, Emi-este. Asemenea tuturor piscurilor spirituale din istoria omenirii şi Emi, nu a rămas doar pe  linearitatea devenirii în timp – ieri: „In Gloriam” azi: „In Memoriam” mâine: „In Agnosticam” – ci s-a înscris pe circularitatea expansivă a afirmării, a căror rază, de la un timp la altul devine tot mai mare. După „Teoria expansiunii Universului”, iat-o şi pe acea a unui „crescendo spiritual”. Eminescu, acest „totum” de enciclopedism euro-latin, de neo-romantism germanic şi de melancolism slav.

             Prin creaţia sa pluridirecţională, de o impresionantă densitate  paginală şi idei, descendentul din Ipoteştii moldavi, redă trei mari constelaţii de viziuni: Existarea umană, Frumosul uman şi Iubirea  umană, corelate intim şi cauzal între ele. Acest „a fi” antropologic, aruncat peste un viitor îndepărtat, o supravieţuire condiţionată de o Iubire, care şi ea, e fundamentală pe Frumosul interuman şi concentric.

          Poetul le abordează unitar şi la superlativ, raportându-se la singularitatea personală, ca şi la pluralismul socio-istoric.

           Considerată ca un duo uman, Iubirea la Eminescu, pare a fi sinonimă cu creaţia sa literară. Aşa binară cum e ea, redusă la esenţa desfăşurării ei, la poetul nostru se extinde pe un spectru larg, de la „fără a fi” până la „altfel a fi”. Dacă la alţi creatori de artă, le este propriu un singur model, aflat pe „suita” de mai sus,la Emi, ne-ntâlnim cu toate întruchipările de bază, nu numai gândite, ci şi trăite de el. Şi astfel, un „de la A la Z” suprapus peste o vieţuire atât de scurtă, de solicitantă ca demiurg şi atât de zbuciumată. Un „fulger ne-ntrerupt” şi rodnic.

       Undeva, Emi e alături de tema imponderabilă a unui „Făt-Frumos din lacrimă”. O meta-realitate, trăită  şi imaginată doar metacosmic. Un concept teluric – Făt-alăturat la un atribut estetic –Frumos- şi totul având o geneză bio cosmică – Lacrima.

             O imagine mult îndepărtată de obişnuitul teluric. Se anticipează, astfel, viziuni actuale şi post actuale, ce prefigurează Universuri imponderabile sau alcătuite din alte „stări de agregare”, plurale şi nu singulare. Un concept şi triadic şi unitar, mai mult imposibil, decât real.

             O denumire de basm, ce nu poate aparţine ontologic, unei astfel de lumi. O „fiinţă frumoasă” ce-şi are corp, dar nu şi o geneză, în sensul teluric al cuvântului. Ce fel de Iubire duală, ar putea germina o astfel de întruchipare şi Fiinţă şi Frumoasă?

             Există, deci, pe undeva, astfel de Galaxii lacrimosiene, cu Julietele şi cu Romeii lor?

        O altă ipostază a Iubirii e aceea de a fi singulară, tendenţială, tangenţială,  doar, la cercul motivaţiei ei. „Pe lângă plopii fără soţi”…”O lume-n-treagă mă cunoştea, / Tu nu m-ai cunoscut” . Imparul „plopilor” se alătură la singularitatea eroului. Şi la un pas de ei, fiinţează acea ce ar putea desface aripile unui „zbor în doi”. Dar acest „un pas”, oprit pe loc, poate declanşa un alt zbor, acel al creaţiei. Un „tu”, care se dă la o parte,  spre a putea „el” să evadeze. Ipostaze, care se reîntâlnesc repetat, în istoria vieţilor de creatori, să ne amintim de momentul „Testamentului de la Heilligenstadt”, metamorfozat  apoi, în „Odă Bucuriei”. Sau prăbuşirile terminale ale lui Enescu, devenite, mai târziu, strigătul lui Oedip, cu privire  la supremaţia „Omului” în întregul Univers. Iar, în Artele plastice, acel „redivivus” al lui Rembrandt, reîntâlnit cu capodopera sa, crezută pierdută, „Rondul de noapte”. O uşă, neînchisă cu cheia, dar închisă, dincolo de ea, fiinţând un necunoscut infinit.

          Binomul devine complet şi perfect, atunci când Ea, concordă şi e alături de El. E o Iubire reală, bio-telurică, prezentă mult în creaţia eminesciană şi culminând cu Cătălina şi pajul Cătălin, din supercreaţia sa Luceafărul.

           Alături de mult cunoscutele perechi de îndrăgostiţi din Arta universală, „duetul” întru iubire de mai sus tinde, cu adevărat, spre o iubire ideală. Eminescu a ales ca partener total, nu pe un cavaler, pornit dintr-o aceeași altitudine princiară, spre a se asigura continuitatea unei „coroane”  ci pe un paj, apartenent extremei opuse, căruia –citând antichitatea – i s-ar spune şi azi, „să nu ridice ochii, mai sus de sandale.”

           Dacă Izolda a dorit, la început, să-l extermine pe însoţitorul ei, Tristan, în mitul eminescian, acel Cătălin este chemat să vină, nocturn, în iatacul Cătălinei. Nu ca un paj, ci drept alesul ei, pentru o altă noapte de iubire. Un profund poem, al unei dăruiri totale. Doar dăruire, fără a gândi la o coroană viitoare, sau la dinastii. Doi poli ai unei dragoste totale, ce se-ntâlnesc undeva, la mijloc, numit şi altfel, uneori, ca  „loc geometric”. Chiar dacă este un poem cu un alt nume, el cuprinde, în principal, un cuplu de iubire, care „a fost ca niciodată”.

           Apelând la grafiajul geometric, modelele de mai sus se pot prefigura prin două cercuri sau sfere, aflate într-o dinamică endofilă: la început distanţate, apoi tangente exterioare şi ca un simbol al echilibrului, suprapuse.

           În continuare, simetric, ele se îndepărtează din nou, trecându-se de la ipostaza de tangenţă interioară „la acea a două existenţe singulare, în continuă îndepărtare, adică modelul „evadativ”, urmat, ca o formulă finală, de cel „imposibil”.

             Un popas la un orizont, în limita căruia se întrevăd aripi, ce pleacă de la noi. O evadare ideatică, cu un amurg de o mare perfecţiune: Cezara şi Ieronim, retraşi pe o insulă duală, ca şi cum acolo s-ar termina o lume şi tot de aici, ar începe o alta. Ei doi, numai, fără a gândi la un mâine şi la cei ce trebuie, teluric, să urmeze. Două lumi concentrice, separate de un infinit, despre care, cei doi nu se întreabă: „Dar, oare, ce-i dincolo?”.

              O evadare, nici expansivă, nici retractivă, ci într-un „Paradis”, ce cuprinde în el, două dimensiuni ale  verbului „a fi”, din a căror însumare, rezultă Nimicul absolut. Iubirea de pe „Insula lui Euthanasius”, epurată de o protoplasmă şi care, îşi are un corp, dar nu mai e al lor.

               Tectonica Iubirii, la Eminescu, revine la singurătatea imposibilului „Frumoasa fără corp” şi cel fără de corp, Hyperion. La ei, nu pot urma urmaşi, nu-s pentru viitor. De-aceea sunt nemuritori, ei însăşi. Şi sunt şi reci. Nu pot iubi. Şi-atunci, de ce „porni” năvalnic, înapoi la Cătălina? Frumosul feminin e atribut estetic. Candoare-i de femeie, dar aştrii nu au sex. Că-i fată de-mpărat, dar el, fără coroană e nemărginit. Sau poate că-i chemat de o fărâmă astrală, ajunsă la un incredibil pisc de superioritate – Omul – o spiritualitate sensibilă şi complexă, pe care Universul nu o are, sau dacă da, e prea măruntă şi îndepărtată. Iar el Hyperion, el Universul, aşa ceva dorea. Nu numai infinit şi simplitate, şi-a fost şi căutat, chemat de această neegalată scânteie umană. Nu-i  vreme de pierdut, Porni…Dar după infinitul drum, în faţa lui, două finituri. Alăturate pentru protoplasmă şi vegetativ. Unde mai e umanul cel spiritual? Îşi desface „aripile”, spre înapoi. Nu gelozie, nu onoare sau coroană. Un Univers ca el, nu poate fi o Cătălină umană, ci numai o clipită. Momentul „Cătălina” i-a arătat ce e cu el, cu El, nemărginitul. Nu-şi mai doreşte, „nemurirea”, pe care mult o are, ci doar să fie „rece”, să nu mai poată şti nimic, să nu mai fie Universul cel de ieri.

           I-a fost de-ajuns o clipă, spre a se şti pe „el” şi a fugit de „el”. Ca şi „Frumoasa fără corp”, nu pot iubi, nu pot să fiinţeze ca finiţi, nu pot trăi o clipă densă, ci doar un infinit, mereu la fel. De aici tristeţea lui „a fi” şi „a tot fi”.

              Luceafărul, un dublu poem al „norocului” lui Cătălina şi al Paj ei, ca şi al „tristeţii” cosmice. Un poem vizionaric, anticipând ipoteza „Panbionismului” actual, atributele vieţii fiind, potenţial universale dar, în realitate insulare. În cazul ultim evaluând asemenea „curbei lui Gauss”. Bioticul coexistă cu abio, dar nu se interferează cu acesta. De aici şi „jelania” abstractă a lui Hyperion. Din felul de-a reacţiona al Cătălinei, se  sugerează natura „diagonalică” a omului, ca un apartenent superlativ al acelei bisectoare, ontice şi echilibrante.

            Se pare că poetul nepereche, operează, în Luceafărul, o metamorfoză, duală şi ea. Prima şi cea mai mult în discuţie, e acea „antropomorfizare” a Universului, a Infinitului, a lui Hyperion. Dar, simultan, zbuciumatul Eminescu, se „astromorfizează” şi el, găsindu-se ca pe o dublură a tristului Hyperion. Un nefericit teluric, spunându-şi „of”ul său multiplu, prin rolul unui „actor” astral – Hyperion – aşa precum în juncţia sa, era purtătorul de amărăciune, prin rolurile ce le interpreta în acea formaţie de amatori.

           Luceafărul, un poem realist, despre „Legea neinterferenţei structurilor cosmice, aflate la extreme

       Luceafărul, un poem „diagonalic” şi el, ca o punte ce leagă două maluri oceanice, unul reprezentând răceala fierbinte a haosului, iar celălalt, căldura mediană a sensibilităţii umane.

        Un Luceafăr de Eminescu şi-un Eminescu, drept Luceafăr.

Lasă un răspuns