«

»

Elena Drăghiceanu

                            Reflecţii incomplete dintr-o călătorie în Franţa 

     Pentru intelectualul estic, Franţa mai reprezintă încă „un model”, o paradigmă culturală a cărei temă centrală este inovaţia şi originalitatea. Prin faptul că mereu a propus un „discurs al centrului”, culturile periferice („provinciale”) au considerat legitimă teoria imitaţiei ca o cale de sincronizare, necesară şi urgentă, pentru integrarea lor în acelaşi ritm animator de fantasme şi arhetipuri, ca să nu le spunem clişee.

             În martie 2010, atunci când am primit rezultatul selecţiei pentru acordarea unei burse Comenius de mobilitate pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar, acordată de ANPCDEFP pentru un stagiu de două săptămâni (09 – 20.08.2010) şi care urma să se desfăşoare la Vichy, Franţa, am devenit neliniştită şi nerăbdătoare. Ineditul primei ieşiri din ţară mă speria şi mă încânta. Nu am plecat cu sentimentul unei admiraţii necondiţionate şi nici cu imaginea unei himere culturale pe care experienţa ar fi trebuit imperativ să o confirme, ci cu imensa dorinţă de a cunoaşte spaţiul francez viu, concret şi dinamic. Izolarea de până în ’89 ne fixase ideea unui îngheţat prototip cultural francez, înconjurat de aura filofranceză paşoptistă, dar mai ales de cea a interbelicului. Se adaugă convulsiile unui discurs ideologic ce dorea să convingă de realitatea unui Occident ca spaţiu al tuturor distopiilor posibile. Schimbarea paradigmei modernismului cu cea a mai recentei postmodernităţi, ale cărei ecouri se filtraseră vag şi pe la noi începând cu generaţia ’80, făcea ca vechea admiraţie să devină o formă desuetă de cult fără obiect, supunând orice protocol şi orice model unui proces de destructurări şi restructurări alternative.

               Pentru mine, ideea franceză se golise oarecum de conţinut real. Rămânea o mare curiozitate în faţa unei Franţe reale pe care ar fi trebuit să o evaluez pe viu. Titlul cursului propus de CAVILAM, Actualisation des connaissances en civilisation francaise, suna incitant pentru mulţi, ca şi pentru mine. Mi s-a părut la început oarecum bizar faptul ca o necesitate profund subiectivă să-şi găsească atât de adecvat, atât de repede şi atât de real o cale de rezolvare. Hazard sau nu, cert este că experienţa mea franceză a avut loc şi a determinat o renaştere a interesului meu pentru Franţa precum şi o suită inedită de trăiri şi reprezentări. Toate obiectivele proiectului meu au fost bifate.

                    Mai întâi au fost zilele sejurului la Paris, aflate, evident, sub semnul turismului cultural. Surprinzător a fost faptul că în acele zile, mai puternic a fost „instinctul cultural al trecutului” decât „instinctul prezentului”, aşa cum prognozasem că se va întâmpla. Aceasta întrucât cea mai mare parte a zilei o petreceam într-un muzeu sau în altul. O fascinaţie împotriva căreia nu opuneam niciun fel de rezistenţă, cu toate pretenţiile mele de a mă fi eliberat de admiraţie faţă de „cele două Franţe”.

                   Le Musée de Cluny, sau Muzeul Evului Mediu din Paris a fost prima citadelă cucerită şi primul care a primit tăcuta mea admiraţie. Era mai curând uimirea de a mă afla în faţa unor lucruri de o notorietate absolută. În biblioteci sau în faţa paginilor ilustrate mi se prezentaseră ca fiind pentru totdeauna inaccesibile, ireale, sechestrate într-un plan al ideilor, al teoriilor, al imaginilor de catalog. Acum totul se desfăşura exponenţial, în planul vieţii subiective, în realitatea de intermundii dintre „vetustul exponat de muzeu” şi complexul de clişee culturale, adică tocmai în spaţiul liber al sensibilităţii. Erau impulsuri de idei fără contur, amalgamam conglomerate brauneriene de forme culturale şi de civilizaţie receptate printr-un şoc optic. Am rămas fără respiraţie în faţa himerei licornei, în semiîntunericul sălii care punea în lumină nu tapiseria, ci simbolul ei, şi m-am despărţit greu de acest muzeu, a cărui clădire cu aspect medieval îmi încurca gândurile şi mai mult. Călătoria printre exponatele unui asemenea muzeu devine o călătorie imaginară printre simbolurile altor lumi. 

           

               

                   În Musée de Louvre am fost de două ori, în două zile la rând. La fel de încărcat de glorie ca şi primul, mi-a oferit o imagine neaşteptată, invadat de armate de turişti, pelerini şi ei ca şi mine, ai relicvelor unei frumuseţi prăfuite, dar care nu încetează de a-şi trimite de dincolo de timp chemarea de sirene. Mi se lipiseră pupilele de scribii egipteni, de Stela lui Hammurabi, de anticele şi abstract-modernele Ciclade, de trupul de fildeş al lui Psyche reanimată de Eros, de autoportretul scepticului tânăr al Renaşterii germane, Albrecht Durer sau de pânzele lui Botticcelli. Cărţile morţilor egiptene au fluidizat şi mai mult timpul. Ca în poveştile copilăriei, m-am trezit dintr-odată în camera interzisă unde nu poţi rămâne mult de teama de a ni fi surprins de Zmeul plecat,  dar care se întoarce chiar în acea clipă. Am rămas doar până a apărut fiorul şi am închis în linişte uşa camerei neîngăduite muritorilor de rând. 

                   Într-un amurg transparent, pe un fundal de culoarea mierii, târându-mă agale după un periplu imaginar de o zi întreagă, am trecut pe lângă celebra „Café littéraire” Flora din Saint Germain des Près, pe lângă medievala bazilică, acum în restaurare, Sant Eustache, pentru a mă opri pe o bancă. Ridicând privirea am citit literele simplu inscripţionate: Musée des Manuscrites. A fost darul anume inventat şi dăruit mie de acest oraş aproape miraculos, numit Paris. Mi-am început a doua zi revenind aici, pentru a rămâne 3 ore printre litere de mult scrijelate pe pergamente. Chipurile celebrilor scribi moderni se refăceau nu din ceară, ci din litere fantomatice, ca într-un desen de Escher sau Arcimboldo a cărui amintire mă urmărea încă.

               Trecând prin Centre Pompidou,  Musée d’Art Moderne şi Musée d’Orsay, în ultima zi, în Le Petit Palais, pe cheiul drept al Senei, peste Le Pont Alexandre III, am făcut înconjurul siluetelelor perfecte ale manechinelor lui Saint Laurent ale cărui fotografii insolente prezentau imaginea acestui etern idol al unei lumi atât de strălucitoare şi atât de efemere totodată: lumea modei pariziene şi a lui Haute Couture.

                 Încet-încet, lumea pariziană prindea însă contur real: podurile Senei animate cromatic de efluvii omeneşti din toate colţurile lumii, străbătute de lumini electrice şi ţipete strident-metalice; afluenţi magnetici ai unei realităţi pragmatice. Cea de-a doua Franţă îşi ivea chipul, cam strident fardat, cu vădit interes comercial, dar mai ales un chip cosmopolit, în care transparenţa pielii lăsa la vedere aportul de sânge străin. Alte câteva impresii fugare: cafenele asfixiate de arhiprezenţa turiştilor, aerul agitat de o franceză rostită cu mii de accente, străzile locuite de mersul absent al aceloraşi turişti. Şi totuşi aveam sentimentul clar că mă aflu în prezenţa unui fals. Nu aceasta era Franţa pe care aveam să o descopăr abia când m-am îndepărtat de iureşul parizian plecând spre Vichy, sau când aveam să revin, într-un blând octombrie 2011.

                La Vichy, butada existenţei celor două Franţe începe să îşi estompeze, pentru străinul călător şi care nu rămâne prea mult timp aici, realitatea ei absolută, în favoarea unui spirit francez autentic, în care le passé royal şi la réalité cotidienne de la modenité au fuzionat în obişnuinţa rafinată de a relaţiona, de a realiza toate lucrurile profesionist dar şi în a te bucura simplu de toate bucuriile vieţii. Muzeul Suprarealismului din Vichy, realizat de Fr. Boucheix, spune acelaşi lucru tuturor celor care trec pe acolo. Auvergne, veche reşedinţă regală, cu medievalul burg Moulin, unde se află primul palat cu elemente renascentiste al Franţei şi care a aparţinut dinastiei regale a Bourbonilor (Anne de France), pare a fi un loc în care istoria se transfigurează într-un prezent plin de prestanţă şi eleganţă. 

               Cursul în sine a reluat câteva idei fundamentale ale spiritului francez modern, a căror radiografie a realizat-o printr-o lectură în infra roşu a unui catalog de fapte aparţinând unui cotidian semnificativ: evenimentele politice ale zilei (Legea învăţământului şi Legea pensiilor), statistici de ultimă oră din presa de specialitate (loisir şi muncă în Franţa, simbolurile contemporane ale Franţei în viziunea francezilor, anuarul francez), evenimente culturale (târguri de carte, evenimente editoriale, muzica şi textul slam ca radiografie a societăţii contemporane franceze), dar mai ales evenimentul numit presă (de cultură, literară sau naţională şi locală). A fost necesară o adaptare din mers a nou-venitului, trebuia să faci neapărat aceasta şi nu era deloc greu, la viaţa cotidiană şi la prestanţa ei. Formatorii acestui curs îţi propuneau direct firescul lor, fără idei preconcepute sau îndemnuri subliminale pentru a fi imitaţi. Mi s-a părut lucrul cel mai viu al cursului. Imitaţia devenea firească pentru că modelul propus era autentic, te integrai firesc şi fără complexe. Firescul este una dintre trăsăturile spiritului francez actual. Descoperi apoi rafinamentul congenital parcă al francezului, transmis şi de muzicalitatea rafinată a acestei limbi. Urmează cultul valorilor democratice, grija pentru apărarea libertăţii de opinie, toleranţa, asociată intransigenţei faţă de non-valoare, şi, în fine, cultul laicităţii, un fel de liberalism şi refuz al oricărui tip de dogmă. Spiritul francez se vrea eliberat de orice tip de cenzură. De aceea el nu impune niciodată să-i semeni, ci te convinge că eşti liber să devii francez.

                Într-un fel, concluziile mele de acum seamănă izbitor cu ceea ce ar fi putut funcţiona ca o premisă. Există însă o diferenţă majoră. Pot să spun că acest măr este roşu nu pentru că toţi vor spune acest lucru, ci şi pentru că şi eu îl văd roşu.

Percutant aş putea spune: Et in Arcadia ego!

Lasă un răspuns