«

»

Gh. A. M. Ciobanu: Garabet Ibrăileanu – patriarhalismul vizionar

     Pentru Garabet Ibrăileanu (1871-1936), oraşul de la locul de cuminţire a Moldovei în Siret, cu ambianţa sa patriarhală din perioada penultimului deceniu al secolului trecut, avea să-i fie şi leagănul emoţiilor sale ca elev gimnazist al lui Roman-Vodă, ca şi grădina de vise a primilor fiori.

Iar pentru cultura noastră naţională, autorul Adelei s-a impus polivalent, fie ca teoretician şi critic literar, fie ca prozator, memorialist sau filosof al existenţei şi culturii. În creaţia sa se prefigurează succesiv un crescendo continuu valoric, pornit de la monada unei viziuni sociologiste şi ajuns, către amiaza maturităţii sale, la harul, fără pereche, în a descifra adâncimile singulare ale sufletului omenesc, un crescendo care îşi are cele două mari repere în SPIRITUL CRITIC ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ şi ADELA.


 De la moldavocentrism la critica anatomistă

             La început, Ibrăileanu cultivă un moldavocentrism spiritual, dublat cu o modalitate biologizantă în a explica măsura concordanţei dintre un creator şi epoca sa, năzuind spre o fericită democraţie rurală şi considerând ca un model al acestui vis spaţiul existenţial din Ţăranii, lui Reymont. Un patriarhalism vizionar, care va coexista cu un spirit de o profundă încărcătură, operând cu el atunci când preocupările sale abordează critica literară. Aici, filonul folcloric nu mai are un rol determinant şi nici idealul de a dialoga firesc cu poporul şi de a-i transmite acestuia, descendent, altitudinile de spirit ale culturii. În calitate de critic, Ibrăileanu e un anatomist celular, pe care îl interesează, nu atât raportările sociale, cât organismul închegat al creaţiei, compoziţional, dar şi tonal. Pe parcurs, analistul îşi arată şi faţa nevăzută a personalităţii sale, permiţându-şi, fie o recreaţie retro prin evadarea în Amintiri din copilărie şi adolescenţă — pagini pe parcursul cărora aşezarea noastră muşatină. împreună cu oamenii ei de atunci sunt reţinute din plin – fie o sfatuire cu el însuşi asupra existenţei, ca acea din Privind viaţa. După care, prin Adela, considerată ca fiind unul din cele mai bune romane de analiză ale literaturii române, autorul să devină, din subiect, obiect al demersului critic. Adela însumează, într-o subtilă sinergie, tipul romanului de creaţie – bazat pe comportamentul exterior al personajelor – cu acel de analiză – orientat spre trăirile interioare ale acestora — modele la care teoreticianul de mai înainte a meditat îndelung.

“Adela ” — un sanctuar poematic

          Substanţa lucrării se desfăşoară tristanesc, la frontiera dintre metafizic şi renascentist, dintre un lirism introspectiv şi o succesiune epică apropiată de colaj. Ne găsim mereu, asimptotic şi suspensiv, la un epsilon distanţă de acel moment exploziv, care ar putea declanşa unul din cele mai mari poeme de dragoste din istoria iubirii universale, dar, de fiecare dată, trecerea dincolo de cercul de foc al Brunhildei este amânată dureros de către erou, care, la rândul său, este închis şi el intr-un cerc propriu al lui, dominat de obsesia rostogolirii continue a timpului, ca şi de ascunsa sa dorinţă de a nu mai strivi corola de minuni a lumii. Pentru el, ea trebuie pietrificată undeva, inapoi, în lumea pură a copilăriei, ca un efect invers, parcă, al anticului pygmalionism, ea care, totuşi, obosită de a fi mereu considerată un sanctuar, se vrea o Cătălină şi nu o Frumoasă fără corp.

             Şi toată această coregrafie duală, această pendulare între eter şi protoplasmă, alternează cu lungi şi repetate monologuri hamletiene, desfăşurate pe registre diferite de interogaţii – asemeni picturii lui El Greco – şi împletite contrapunctic într-un dialog, simultan cu toate direcţiile de existenţă ale timpului. Adela pare a fi, astfel, un allegro de sonată dintr-un imaginar Concert pentru vioară, violoncel şi: orgă, scris în tonalitatea unui do minor, partea solistică revenind celor doi eroi, iar secvenţele de orgă prefigurând polifonia gândului lui Emil. E un poem al înfiorărilor, al amânărilor prelungi în a pleca înspre o insulă a Cytherei şi, mai ales, al acelor pelerinaje postume pe locurile unde, într-un timp al trecutului, putea să aibă loc o imposibilă şi indefinibilă explozie stelară.

            Există în creaţia pictorului Goya două pânze îngemănate – Maja desnuda şi Maja vestida, în care vălul unui veşmânt arbitrar acoperă sau descoperă întruchiparea de Galatee a unui corp feminin. Eminescu, în a sa necruţătoare Veneră şi Madonă, desface îndelung acest văl, proferând revoltă şi neîmpăcare, după care, căzând în genunchi în faţa sacralităţii, îl trage la loc. În Adela însă, Emil, deşi ar fi dorit de fiecare dată să-l dea în lături, el îl strânge tot mai mult pe corpul, acum de femeie, al copilei de odinioară, năzuind ca prin veşnicizarea fiinţei ei de atunci să trăiască iluzia opririi unui timp existent acum.

Lasă un răspuns