«

»

Gh. A. M. Ciobanu: Wilhelm de Kotzebue, un nobil rătăcitor

    Nu departe de Roman, pe moşia Băluşeştilor, cu aproape un secol şi jumătate în Urmă, un mare cunoscător de drumuri şi oameni, un bun mânuitor de condei şi, mai ales, un sincer ştiutor şi iubitor al Moldovei de Mijloc – Wilhelm de Kotzebue

–  se statorniceşte în acest loc, spre a aşterne pe hârtie imaginea unor fiinţe şi a unor fapte în mijlocul cărora trăise şi le înţelesese rostul.


Cinci ani la Băluşeşti

Cu meticulozitate nemţească şi cu experienţă europeană, însufleţit fiind şi de dragostea ce o purta consoartei lui ce era plămădită din aceste pământuri, scriitorul realizează o radiografie uimitoare a plaiurilor moldave, sub cele mai diverse aspecte. În cei cinci ani de şedere pe aceste meleaguri, atent observator al realităţii, dar şi un iscusit zămislitor de construcţii literare, va dovedi o rodnicie de invidiat, încredinţând hârtiei o culegere de câteva tablouri şi schiţe, reunite în volumul „Din Moldova”, romanul, de o

arhitectură aproape flaubertiană, „Lascăr Viorescu”,precum şi acea antologie curajoasă „Poezii populare româneşti”. Să nu uităm că suntem la mijlocul secolului trecut şi în vâltoarea unor evenimente mari, hotărâtoare pentru destinul de mai târziu al poporului nostru.

Romanul- perimetru de feudă

            În grupul de proze răzleţe, aşezate undeva între note de călătorie şi nuvelă şi terminate cu acel microroman – „O istorie ţărănească”, aria de studiu a autorului este largă, el se preumblă prin ea, iar pelicula evadează mereu pe orizontala locurilor întâlnite, când în preajma Carpaţilor sau la Fălticeni, când în pelerinaj la Văratec sau Slănic. E o plimbare căreia nu-i scapă nimic, nici măreţia sălbatică a naturii, nici trăsăturile sufleteşti ale oamenilor şi nici statornicia, aproape cosmică, a unor strămoşeşti obiceiuri.


                    „Lascăr Viorescu” este de acum concentric, cu perimetru de feudă şi personaje de prim plan. Eroul principal are o soartă complexă dar clară, se individualizează categoric de toţi ceilalţi care şi ei, Ia rândul lor, se constituie în portrete de o personalitate tranşantă. Lascăr e un romantic întârziat, un hidalgo moldav, care se confruntă, înţelegător şi fatalist, cu economia de piaţă a arendaşilor. Autorul îl îndrăgeşte, îl trimite din când în când în vîltoarea necruţătoare a vieţii, îl lasă să fie învins, apoi îl retrage imediat în spaţiul protegiuitor al nobleţei. în final, scenariul are în el ceva cinematografic, acea imagine vizuală şi mută – eticheta unui geamantan – înlocuind un posibil comentariu şi totul, apoi, rezolvându-se în happy-end.

„ Un leat răsare, altul apune… ”

              Proza lui Kotzebue se caracterizează prin retrofilie şi sociologism. E specifică pentru acel timp istoric, aflat la frontiera dintre două lumi. Sunt pagini care concordă sau anticipează literatura unor Filimon sau Moruzzi, Gârleanu, Duiliu Zamfirescu sau Sadoveanu. Înstrăinaţii celui de al doilea, cu Mihalache Stelea al lui, formează o familie apropiată, o familie al cărei destin stă sub imperativul istoric cu care chiar un capitol se intitulează: Un leat răsare, altul apune. De remarcat poziţia obiectivă a scriitorului care, deşi apartenent primului leat, consemnează această necruţătoare panta rei a istoriei, asemeni nobilului Salina din Ghepardul lui Lampedusa. Procesele sociale de la Valea Verde, aşa cum le surprinde Kotzebue în romanul său, nu au în ele nimic episodic sau ceva de fapt în sine, ci ele se constituie într- un adevărat algoritm socio-uman, verificat, mai târziu şi astăzi, pe multe din meridianele lumii.

Arta scriitoricească a acestuia este diversă, maleabilă şi suficientă. Dacă pe plan uman trece de la un personaj la familie, apoi de la familie la mulţimi demografice, pe acel de cadru se preumblă peste tot, de la adâncimi de codru la vetre de sat, de la bordeie sărmane la saloane găzduitoare de nunţi. E un spectru, nu numai larg, ci şi integral, nu numai pitoresc, ci şi documentar. Undeva, ca şi la Liszt, este creionat fugar şi Barbu Lăutaru. Deşi microroman, Lascăr e o sursă inepuizabilă de etnografie şi credinţe, de istorie politică şi socială, de modele psihoumane apartenenţe acelui timp. Stilistic, autorul se opreşte succesiv, când la natură, când la oameni şi evenimente, şi-şi amplifică la fiecare zăbavă, asemeni volumelor alternative ale Coloanei lui Brâncuşi. Uneori personajele par a fi doar un pretext pentru observaţie, alteori relaţia se inversează. Cu un simţ ca de arhitect neoclasic, autorul intercalează, la distanţe proporţionale, între descrieri şi dialoguri, fragmente epistolare, pasaje cu suspense sau scene de dragoste.

          Un prozator uimitor, cu toată singularitatea sa. Un european, care ne-a preţuit nespus de mult. De aceea, dorim să ne oprim la una din spusele sale: Prea este păcat de ţara asta binecuvântată. No comment…

Lasă un răspuns