«

»

Gh. A. M. Ciobanu – biografie

Pe 25 Martie 1925 la Roman se năştea viitorul profesor, eseist,  prozator, poet, exeget al culturii romaşcane. A urmat Şcoala primară şi Liceul în oraşul natal iar bacalaureatul îl absolvă la Sighişoara. A fost admis la câteva Facultăţi dar, din motive materiale, s-a încadrat imediat în învăţământ unde a profesat 50 de ani, predând discipline multiple, ca matematica, filosofia, pornind de la Şcoala Generală, aparţinând oficial de Liceul „Roman Vodă“ şi terminând, de curând, cu Institutul Teologic Franciscan. A desfăşurat o largă activitate culturală, concretizată în sute de conferinţe, din care peste o mie au fost audiţii muzicale iar vernisaje de artă plastică, peste două sute. Timp de 26 de ani a susţinut lunar, la Palatul Culturii din Iaşi, cicluri de audiţii muzicale. Începutul literar în anii 1935-1947, cu poezii, apoi, mai târziu, cu nuvele (Deceneu, Egmont), teatru (Valea Uitaţilor), poeme eseistice (Cristal nocturn).

              Din 1964, cultivă mai mult eseuri, apărute în peste 60 de publicaţii şi tipărite în câteva volume. În 1998, Locul şi spiritul – valori artistice din Roman, iar în 2000,  Irimescu – statornicie şi zbor. Multitudinea vernisajelor, comentariilor şi cronicilor artistice a condus la apariţia, în toamna lui 2004, la editura bucureşteană  Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, a unui grupaj eseistic: Scrieri, alcătuit din cinci volume- Muzica, Litera, Plastica (2 cărţi), Varia– iar încercările sale literare juvenile, la ieşirea de sub tipar, în primăvara anului următor, a volumului Primii fiori, realizat la Editura romaşcană  Muşatinia. O ultimă osteneală livrescă : Mileniul Trei pe portativ, Editura Muşatinia, 2006,  propune o nouă şi
viitoare formulă muzicală, numită de autor: Ontifonism.

Pregătite spre a fi tipărite, în continuare, se anunţă lucrările: Tratatul despre Sublim al spiritualităţii româneşti – Mioriţa, Muzica iubirii, iubirile muzicienilor şi „Gânditorul de la … Miordava. În 1997 alături de alte distincţii naţionale i s-a atribuit titlu de Cetăţean de Onoare a Municipiului Roman.


Paradisul…repierdut

„Mirajul poetic şi profunzimea de gândire, ca trăsături ale creaţiei lui Eminescu, sunt prefigurate plastic în acel vers imponderabil: „argint e pe ape şi aur în aer“, vers constituit ca un subtil compendiu de „Artă poetică“ proprie.
Transparenţa verticală a argintului, împreună cu aurajul spaţial al aerului din jur  se convertesc vizual în
imaginea unei toamne însorite, revărsând în hăuri de văi şi privită din suişuri de cer. Un astfel de miraj şi o astfel de profunzime se regăsesc, la dimensiuni cosmice şi cu plasticitate de bijutier, în proza sa „Cezara“, în care una din obsesiile
ancestrale ale spiritului uman-insularizarea faţă de univers şi singularizarea faţă de semeni – se întruchipează din nou, după ce a trecut de la Biblie şi antici, la Dante şi Morus şi s-a înrădăcinat, apoi, dominantă la romantici şi impresionişti. Este aici ceva din revolta demiurgică a punctului împotriva cercului, cu intenţia primului de a-l desfiinţa pe cel de al doilea. Spre deosebire de alte modele solitariste, justificate prin
raţiuni sociale, economice sau politice, cel din „Cezara“ e de factură ontologică, un concentrism care porneşte de la plural spre singular şi care e constituit din două ape, două insule şi două alveole de piatră, trecându-se, astfel, de la fluenţa zbaterilor la statornicia stâncii. O
insulă pe care Euthanasius se vrea singur, doar existenţial. Nuvela, sfidând ireversibilitatea clepsidrei, proiectată invers, pe un ecran imaginar, o secvenţă din filmul devenirii umane, pornindu-se de la o Renaştere meridională contemporană cu un Lorenzo de Medici şi ajungându-se, în final, la acel timp al Edenului biblic. Un Eden în care binomul-simbol al lui Adam şi Eva trăieşte plenar beatitudinea de pereche unică, după ce, într-un episod anterior, încrâncenarea de Cain a lui Ieronim se ridicase împotriva abelicului Castelmare.

              Dacă la Milton, în cele două poeme ale sale – „Paradisul pierdut“ şi „Paradisul regăsit“- se părăseşte, la început, Raiul din cauza păcatului originar, a dorinţei de a cunoaşte necunoscutul, pentru ca, mai târziu, prin Iisus, să se redobândească. La Eminescu, în „Cezara“ lui, are loc o reîntoarcere epico-romantică, la starea edenică a omenirii a unor personaje care, acum, nu mai au candoarea neştiutului primar. Ele vor trăi, astfel efemer, într-un Paradis pe care din nou îl  vor pierde. Ieronim şi cu Cezara se vor reîntâlni în acel „rai pământesc“ al Insulei lui Euthanasius, simţindu-se „inocenţi ca-n ziua cea dintâi“ şi părând „a repeta acea istorie antică“ a textului sacru. Se „repetă“ şi pedepsirea, acum mai radicală şi fără acces la un ulterior „dacă“. E o pedepsire generată,
nu de motivaţia cunoaşterii ancestrale, ci de preaplinul unei iubiri supreme, hrănită din perfecţiune şi adorare. O pedepsire pornită din erupţia unei valorizări estetice, din desinsularizarea Paradisului şi nu din cauza acelei clasice răsfoiri a abecedarului fiinţării firii. La Eminescu „Paradisul repierdut“ e un act ultim, simultan cu moarte celor doi care,

asemeni lui Hero şi Leandru, se reîntorc în apele începuturilor. De data aceasta, o nouă „regăsire“ a acestei „stări supreme“ este imposibilă. Ciclul unui ulterior „a fi sau a nu fi“ în Paradis se închide. Starea edenică a omenirii trece de la eleatismul repetabil la ireversibila devenire heraclitiană. Dacă în Peştera lui Euthanasius sălăşluiau peren cele trei cupluri dăltuite din piatră – Adam şi Eva, Adonis şi Venus, Orion şi Aurora – în schimb perechea tragică a lui Ieronim şi Cezara este luată de ape, încredinţată fluenţei şi blestemată cu certitudinea unei romantice neîntoarceri. „Cezara“, ca şi destinul lui „Hyperion“ constituie, astfel, un dureros „memento“ despre neiertătoarea devenire, care
converteşte candoarea în meditaţie, uimirea în extaz, iar existenţa într-un tărâm în care – parafrazând un poet – „Furtună-i  pe ape şi neguri în aer“

                                             „Paradisul…repierdut“,  Asachi nr. 131

Înserare

Din nou vin umbre lungi din depărtare,

Şi-un parfumat zefir adie lin,

Iar vrăjile-nserării-ncet revin


Împresurând viaţa în tăcere…

 

Revino iar, din cerul cel senin,

Tu, sfântă-ncântătoare înserare,

Aşterne-a tale aripi călătoare,

Şi-mbată-ne cu-al tău parfum divin!

 

 Numai cu tine simte-a mea simţire

 Şi-n  vraja ta insuflă o pornire

 De a mă pierde mult, în depărtări,

 

Când sufletu-mi nu e decât o umbră,

Un cântec mut, o melodie sumbră,

O luntre mică-n marea de dureri…”   (1942)

                                                                                 

Nostalgie

“O frunză s-a desprins uscată, de pe-o crenguţ-aşa plăpândă

Şi cade-n jos, mereu în triluri, pe lina aripă de vânt

Şi în venirea ei uşoară, de mică luntre rătăcindă,

 Se mai învârte-odată-n aer şi cade moartă pe pământ…

E toamnă şi aceast-o spune, întreaga viaţă spulberată,

O spune lunca fără cântec, o spune câmpul fără flori,

O cântă trist întreaga fire, cu frumuseţea ei curată,

O plânge-ncet a mea simţire, acum cuprinsă de fiori.

 

De mult trecut-au pe departe, triunghiuri multe de cocoare,

Ce-au părăsit această ţară şi-acest pământ aşa iubit

Şi s-au pierdut în zări albastre, spre depărtările cu soare,

Lăsând în urma lor fugară, satul din vale părăsit.

 

Doar vântul aspru de mai bate  cu-a sa suflare-atât de rece,

Printre copacii fără frunze şi prin câmpia fără flori,

Apoi fugarnic, deodată aripa-şi călătoare-o trece,

În alte lunci,  cu stoluri  negre de corbi flămânzi, croncănitori.

 

Şi-n timp ce tot mereu cad frunze, pe aripe de vânt lăsate,

Iar umbrele-nserării triste, acopăr firea ca un nor,

Acum dintru a mea simţire, o parte mică se desprinde,

Un gând, încet se naşte iarăşi, şi se redeapănă uşor”…

                            (fragment din poemul Nostalgie, scris în anul 1941)

 

Aprecieri: „Dotat cu o înaltă pregătire intelectuală, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu  este capabil să încadreze fenomenul artei, în largi contexte culturale“

                                                                                  Acad. Prof. dr. George PASCU

„Domnule Ciobanu, sunteţi un miracol! … Şi nu vă ştie ţara?“        Iosif  SAVA                                                                                             

„Hronicul“ (LOCUL ŞI SPIRITUL) profesorului Ciobanu are meritul de a fixa definitiv identitatea culturală a urbei Roman.

                                                                                              Cristian LIVESCU, scriitor

 

„Ciobanu se impune ca un analist riguros al fenomenului spiritual de care dispune arta, ca un factor activ şi inepuizabil, cu însuşiri tainice pentru înnobilarea sufletului omenesc“                                                                                                                                                                                           

                                                                                                                           I. IRIMESCU                         

                „În suita de înfăptuiri pe care ne-o relevă volumul Primii fiori, totul parcurge, parcă, cei patru timpi ai formei sonată, în temporalitatea experiată, trăită a unei Anamnesis, dintr-un vălmăşag istoric, dintre anii 1936-1944. Ceea ce se poate remarca, de la început, este legătura („coinonia”), cununia prin Muzică între toate cele patru „Coerenţe fundamentale”, despre care ne-a vorbit nu o dată tainicul Nichita Stănescu.

Poemele dintâi ale lui Gheorghe A. M .Ciobanu poartă semnificativ titlurile beethoveniene sau eminesciene: Sonata Lunii; Glossa; O, mamă sfântă…dar şi tonalitatea lui Blaga, Goga, Esenin.

Proza rezonează, de asemenea, sub acorduri de uvertură romantică Cristal nocturn, dar şi cu răbufniri de mitologie istorică: Egmont, Deceneu, Valea uitaţilor, Puntea Diavolului, Lucia de Sandoloreetc. Filosoficul străbate, omniprezent, toate celelalte coordonate ale creaţiei poetico-româneşti, şi se încununează definitoriu, în sfera ipoteticului ştiinţific                                           

                                                                                                                    Tudor GHIDEANU

 

Lasă un răspuns