«

»

Gh. A. M. Ciobanu – Max Blecher, un fluture în mâl

 

           Un destin tragic, al cărui ultim şi infernal act s-a consumat între pereţii tiranici ai unei case, pe atunci, la marginea oraşului Roman: Max Blecher (1909-1938), un spirit cu aripi nebănuit de largi care, timp de trei decenii, a fost, în cea mai mare parte al lor, prizonierul, fără putinţă de eliberare, al unui corp degradat, imobilizat de boală şi alterat de puroi.


Oraşul ca antecameră a morţii

Pentru acest tânăr, mânuitor al unei gândiri de cristal şi al unui condei muiat în originalitate creatoare, oraşul de la confluenţă i-a fost o antecameră a unui mormânt prematur, o vizuină a zbaterilor sale înspre lumină, un loc în care la început, ca elev, a năzuit spre claritate şi cer, pentru că, nu după multă vreme, existenţa-i să devină un coşmar, aşa cum în scrisul său, undeva, imaginea unor cai ce îşi înclină coama evantai pe cer se transformă mai târziu, în aceea a calului în putrezicine, cu coastele afară, foşnind de gândaci şi de viermi care îi rodeau stârvul.

Poet, prozator şi eseist, M. Blecher îşi permută uluitoarea sa luciditate şi capacitate de analiză în lumea propriei sale suferinţe fizice. Imediat ce patologicul îl condamnă la o moarte lentă şi chinuitoare: proza sa -Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată – devine un jurnal atent şi neiertător al metabolismului său în descompunere, al unui sistem biologic alungat în anormalitate, în ţesătura căruia spiritul său scânteietor capătă proporţii| demiurgice din ce în ce mai mari. Un corp transparent la început, transformat mai târziii în putreziciune şi miros, va adăposti în el, nu resemnare de om învins, ci înverşunarea unui vultur căruia i s-au retezat aripile. Din acest moment, viziunea sa asupra lumii se schimbă radical, suferinţa cărnii devenind homeomerul întregii existenţe. Universul capătă dimensiunile unei camere-sarcofag în care, cu ochii deschişi, umblă cu gândurile-i obsedante ca intr-o cutie albă. Cosmosul este pentru el un spaţiu anormal şi absurd, care îi invadează şi-i cuprinde treptat fiinţa cu un noroi existenţial, ce-i anulează pe furiş individualitatea.

Clipă de clipă şi mai ales în nopţile năclăite de insomnii, ascultă şi simte cum corpul i se transformă în puroi, iar acesta în piatră. De aici marea sa revoltă împotriva acestui univers al durerii ce se termină într-o geologizare a materiei descompuse. O zbatere neputincioasă, asemeni unui Peer Gynt ajuns in faţa sfârşitului şi a topitorului de nasturi murdari. O monadă de spirit, căutând să evadeze dintr-o alta cu noroi. E ca o răbufnire de lavă fîerbinte, prelinsă firav pe povârnişurile dure ale unui vulcan, peste întinderile căruia un destin absurd a aruncat hîrdaie de gunoaie, ce macină în tăcere roca, văduvită de lumină, a acestuia. Aşa îl va descrie şi M.Sebastian în Jurnalul său ascuns.

„Noroi” existenţial şi regenerare

Autorul trăieşte lent, cu încetinitorul – şi consemnează toate acestea conştiincios – starea de sufocare a unor mateloţi închişi într-un submarin avariat în adâncimile unui ocean de mâl, simţind cum respiraţia hidoasă a universului se strecoară ireversibil în el prin membrana fragilă a existenţei sale. în spatele căreia, până mai ieri palpita alveola sa de spiritualitate, doritoare de normalitate şi zbor. Pentru Blecher, iubirea nu poate fi nici mitogeneză sau fulg şi nici aşteptare sau fiori, ci acest amor cu miros aspru de lut este o năzuinţă a cărnii de a zdrobi şi a se lăsa zdrobită, mai înainte ca ea să fie cuprinsă şi mai mult, de putrefacţie, într-un delir în care destructivul dominant dă iluzia regenerării unei materii aflată în continuă supuraţie.

Creaţia blecheriană, zămislită din biciuire de Golgotă şi predestinare de Parnas, se constitutie, nu numai ca o afirmare deosebită în arta, mai ales expresionistă, a literaturii contemporane, ci şi ca o viziune proprie, plină de fantezie şi subiectivism, în filosofía existenţialistă. Tragicul fiinţării umane, ca o extrapolare a nefericitei sale drame, constă, parcă, în neputinţa omului dintotdeauna de a împinge, până la perfecţiune, procesul îndelungat al separării umane, ca spirit, de un univers haotic şi absurd, pentru care gândul e doar o excrescenţă, iar descompunerea un fenomen evolutiv.

Întâlnirea cu opera lui Blecher ne strecoară sentimentul că nu suntem altceva decât imaginea sufocantă, neobservată de nimeni, a unui fluture, a cărui corp a fost cuprins de revărsarea gelatinoasă a unui mâl murdar şi ale cărui aripi, rămase încă libere, se zbat neputincioase, încercând a se agăţa de adierea pâcloasă a aerului din jur.

Lasă un răspuns