«

»

Mirela Zafiri – Doru Popovici la 80 de ani

     În 17 februarie vom avea o aniversare cu totul specială pentru muzica românească:

               maestrul Doru Popovici împlineşte frumoasa vârstă de 80 de ani.

Personalitate controversată, compozitorul are o activitate prolifică pe multiple planuri. Muzicolog, scriitor, redactor radio şi profesor, cu o cultură enciclopedică şi o forţă a cuvântului împotriva căreia cu greu se poate sta, Doru Popovici are adepţi şi vrăjmaşi, ca toate spiritele libere în decursul timpului. S-au scris mii de pagini despre Domnia Sa, supranumit fiind “ultimul zimbru” de Zeno Vancea.

Cu toate acestea, vitalitatea pe care o are dă naştere unor opusuri noi, unor scrieri proaspete – în ciuda ninsorii prinse-n păr spiritul i-a rămas tânăr, dornic de controverse de înalt nivel spiritual, ce nasc progres şi duc cultura mai departe.

Am ales pentru aniversarea maestrului, prezentarea sa de către Eugen Cojocaru, sub titlul “Însemnări despre scriitorul Doru Popovici”.

doru-popovici

Volumul în cauză scos la Editura Arefeana în 2009 ne scoate în cale o foarte interesantă lecţie de istorie a ultimelor decenii văzută prin acumulările experienţiale ale unei proeminente figuri a culturii româneşti: compozitorul, muzicologul, profesorul, scriitorul şi omul de radio Doru Popovici. Dacă după Napoleon “istoria sunt minciunile unanim acceptate de omenire”, iată o faţetă a istoriei care nu a fost acceptată sau recunoscută încă, pe care o trăim, în care suntem implicaţi –  bătălia pentru repoziţionarea artei ca motor al societăţii. Cu un cuvânt înainte de Ion C. Ştefan şi o scrisoare de mulţumire a Maestrului Doru Popovici către autor, volumul cuprinde şase părţi distincte. O succintă prezentare ne introduce în lumea celui ce a scris peste 30 de volume despre muzica românească, este declarat recenzorul numărul 1 de carte de muzică, a susţinut peste 5000 de emisiuni muzicale la Radiodifuziunea Română, a fost distins cu peste 30 de premii şi titlul de Comandor al Italiei, … spicuind printre rânduri. Problematica lucrării ne prezintă, pe puncte, ideile desfăşurate în capitolul de substanţă al volumului: “Doru Popovici sau Despre necesitatea unui dialog asupra filozofiei contemporane a culturii”. Urmărind a da dimensiunea polivalenţei personalităţii fascinante a creatorului Doru Popovici, autorul pune în lumină gândirea estetică asupra culturii universale a Maestrului, dar mai ales asupra fenomenului cultural românesc, la care a participat creator mai bine de jumătate de secol, pe care l-a promovat cu râvnă şi abnegaţie, neatins de invidie, în toţi aceşti ani. Chiar dacă nu întrutotul de acord cu tezele respective, Autorul, meticulos şi răbdător, ordonează vehemenţa Dorului Popovici într-o filozofie a autonomiei esteticului – creaţia artistică liberă de politic, dar nu iartă nici o idee a Maestrului cu care nu simfonizează, prezentându-şi de fiecare dată contraargumentul. Pornind discursul de la proletcultism, trecând prin denigratul forum cultural al maselor, Festivalul Naţional al Artei şi Culturii Socialiste “Cântarea României” – unde am participat cu mic, cu mare – ajungem la “experienţa de prost gust” a comunismului, terminând în Diktatura Băncilor prefigurată de Blaga ca “ofensiva civilizaţiei majore asupra civilizaţiei minore”. Asistăm în fond la un dialog al ideilor – uneori al contrariilor – între două personalităţi cu un înalt nivel de cultură şi informare, de o probitate morală ireproşabilă, cunoscuţi ca promotori ai valorilor artistice.

Domnul Eugen Cojocaru consideră că “a analiza în reflectorul “autonomiei esteticului” scriitori, artişti în genere, care ar râde cu gura până la urechi de conceptul respectiv” nu slujeşte nimănui. Cu toate acestea, subliniază reabilitarea în numele autonomiei esteticului, de către Doru Popovici, a artiştilor din obsedantul deceniu – mare parte dintre ei fiind evrei. Densă de informaţii, abundând de nume mari ale istoriei – unele citate, lăudate, altele criticate, cartea este o cutie a Pandorei, care odată deschisă lasă ideile să ţi se cuibărească în sân, căutând adepţi într-ale promovării artei.

“De o raţiune renascentist – iluministă, generoasă până la ultima graniţă a ei, teza d-lui Doru Popovici se izbeşte de zidul impenetrabil al unei societăţi macerate de ură.” Publicaţii deocheate, muzică stridentă, literatură a violenţei, publicitate deşănţată, spectacole deşucheate sunt subcultura adiţională de care se pare că aveam nevoie ca să fim în Europa. Câte puţin din fiecare ar fi urâtul la care s-ar putea raporta adevărata valoare, dar invazia are potenţial de tsunami şi sunt puţine spirite care au reuşit să scape neangrenate în hora banului care le învârte. Ce se află în spatele promovării acestei deculturaţii, care a devenit VIP născând personalităţi ale nonvalorii peste noapte? O regulă simplă a capitalului – reinvestirea profitului în activităţi aducătoare de profit. Cultura, în general şi artiştii – cei adevăraţi, nu surogatele – nu intră în categoria interesului tehnocraţiei. Diktatura Băncilor, urmăreşte – prin denigrarea divinităţii, discreditarea valorilor culturii naţionale (Enescu – Eminescu – Brâncuşi) şi marginalizarea spre anonimat a ceea ce ar putea însufleţi spiritul adormit de prea multă manipulare al poporului – globalizarea, obţinerea unei mase amorfe, fără tradiţii, uşor de condus şi exploatat, într-o Europă unită, cu o monedă comună, cu o limbă comună, cu cerinţe comune, mâncând la comun produse McDonalds şi KFC din pui optimizaţi – cu 6 picioare şi fără pene, ajunşi la maturitate în două luni.

Sintetizând conţinutul volumului, Eugen Cojocaru încheie o expunere rafinată şi bine documentată punând punctul pe I: “Câtuşi de puţin eclectic, dar fundamentat pe iubirea christică, în lumina căreia adaugă valenţe noi principiului autonomiei esteticului şi reclamă reîntoarcerea la frumosul şi morala în artă, sistemul lui Doru Popovici, al filozofiei culturii, difuz în toate lucrările scriitorului, dar şi în rostiri circumstanţiale, ne apare unitar, deloc contradictoriu şi echilibrat în toate “capitolele” sale, iar apelul prolificei sale personalităţi la restituirea către artă a frumosului pur şi a rosturilor ei fundamentale – de o inestimabilă valoare teoretică.”

Cartea se încheie cu “Doru Popovici – poetul”, capitol ce ne reliefează consecvenţa Maestrului pe linia “autonomiei esteticului”, într-o “poezie de idei, de specifică factură unicat, angajată în dezbaterea celor mai grave probleme cu care societatea contemporană se confruntă…” Portretele sale – “periplu sentimental prin viaţa şi creaţia muzicianului la care se referă”, cu “semnificaţii de parabolă” sunt adevărate Ode, omagiind meritele unui Garbis Zobian, Chopin,… sau Ioan Holender. Precum în toate creaţiile sale, la fel şi în libretele proprii la muzica de cameră compusă “personajele devin simboluri şi profeţi ai lumii viitorului, lume în care artei i se va restitui, în viziunea creatorului Doru Popovici, rolul de motor al progresului social”.

                                 LA MULŢI ANI, MAESTRE DORU POPOVICI !

prin amabilitatea  Prof. univ. dr. Vasile Menzel             http://no14plusminus.ro/

Lasă un răspuns