«

»

Mariana Ene

                                       Atinge Pământul

                                         Atinge pământul!

cu degetele strânge firele rupte,

din răsuflarea unui înger culege o rugăciune

să-ţi fie călăuză în lumea ta nebună;

Atinge lumina pură!

perdelele de stele îţi vor împleti o pelerină,

bobiţele de lacrimi să le numeri

din crengile uitate să-ţi faci cunună.

Învaţă din fiecare frunză;

din cea mică învaţă iubirea,

ea creşte, mereu trebuie îngrijită;

din cea mijlocie învaţă curajul

chiar dacă stropi de ploaie iţi taie calea

nu te opri, mergi înainte;

din cea mare învaţă să ierţi,

sufletul prea plin de strălucire

îţi va arăta calea spre modestie;

Atinge cerul!

norii să-ţi curgă printre degete

să te fulgere iubirea divină

din leagănul curcubeului să-ţi prinzi rădăcina;

Atinge lumina!

fiecare strop din ea îţi va da fericirea

firului de iarbă când vine primăvara;

Atinge pământul şi vei simţi iubirea.

CUTREMURĂ  IARNA

Cerne iarna picături de stele,

inima îngheţă amintirile mele

cu gândul mă duc în poveste

să fur bucuria chiar dacă  mă loveşte.

Curg fulgii, se lipesc de mine

îi sărut, nu mă pot abţine,

cărările sunt albe pictate cu argint

mă bucur de poveste, mă alint

în liniştea albastră tresar

mă lipesc de linişte

mai fur strălucire,

mai fur melodie

din ritmul de doină al iernii;

Curg rânduri de petale

revarsă lacrimi lumina albastră

printre cuvinte îngheţate,

prin urme de zăpadă

caut prezentul măcinat de fereastră.

 Cutremură iarna picături de perle

mă ademeneşte sărutul ei din stele

pe ramurile ei să-mi fac o căsuţă;

Împiedicată cum sunt

bat la prima uşă

 să cer ajutor

să bat, să strig nu e uşor;

Mă întreb dacă am bătut unde trebuia să bat

deşi numai iarna m-a îndrumat.

RISIPIRI DE STELE

Risipiri de stele curg agale,

în torente acre mă înfioară.

Plâng munţii în răsăritul clipei,

luna aşteaptă o schimbare,

pământul suge bucuria tristă

a orelor rămase fără frică,

florile dorm liniştite,

doar adâncul nopţii mai respiră…

gândurile ei străbat

întreg cuprinsul,

luminează şi întristează,

fermecate de durere

se ascund unde e tăcere.

Şi curg cascade de lumină,

dă nopţii pete de culoare

pe umerii mei…

lumina curge amară,

îngerii miraţi

mă înfăşoară-n mantie de stele

să nu curgă din mine

picături de flori amare.

S-ar otrăvi întunericul,

ar rămâne fără aer

şi atunci…

ce ar fi lumina

fără adieri de noapte,

fără umbre înfricoşătoare?

 

Lasă un răspuns