«

»

Gh. A. M. Ciobanu – Paul Ciuntu, muzicianul total

Romanul a dăruit muzicii naţionale şi universale doi reprezentanţi de seamă care, la o jumătate de secol distanţă unul de celălalt, aveau să aibă un destin asemănător: amândoi, pornind din vatra sacră a muşatinilor, îşi însuşesc o cultură imăresionantă, fac legământ fără întoarcere cu arta sunetelor, absorb până la saturaţie spiritualitatea severă şi profundă a lumii germanice, nu cunosc astâmpăr în drumurile lor prin marile oraşe ale Europei şi apoi revin, din când în când, învăluiţi de aureola afirmării, în mijlocul familiei lor de obârşie – Paul Ciuntu şi Sergiu Celibidache.

Un român — dirijor al Operei din Rostock

Animat de marile idei reformatoare ale timpului său, Paul Ciuntu (1866-1918) rămâne în istoria muzicii europene ca un exponent deosebit al romantismului târziu, întruchipând imaginea consacrată a muzicianului total, care mânuieşte. într-o măsură egală şi bagheta, dar şi pana şi care cultivă cu pasiune un atotcuprinzător spirit enciclopedic. Atunci când el este al Continentului nostru, îl întâlnim în ipostaze de mare răspundere artistică: dirijor al operei din Rostock sau al Orchestrei din Gosslar, director al Conservatorului din Braunschwein sau profesor la Rostock, Ribnitz sau Gosslar. Iar atunci când aparţine din nou pământului românesc. îl cunoaştem, fie ca profesor şi director al Conservatorului din Bucureşti, fie ca vicepreşedinte al Societăţii de mare rezonanţă naţională, Carmen.

Dar, mai presus de orice, istoria îl va reţine ca pe un compozitor de seamă care, în primele două decenii ale secolului nostru avea să realizeze o sinteză modernă a cea ce a însemnat pentru Europa creaţiile de răscruce ale lui Schumann, Wagner şi Bruckner. Prin aceasta el constituie, poate, ultimul mare romantic al veacului, oferind sensibilităţii acelui timp – timp în care căutările abstracte ale constructivismului transplantau arta lui Orfeu în lumea rece a logaritmilor – desfaşurări ample şi zbateri profunde. Să ne amintim că atunci marea baricadă din lumea artelor era reprezentată prin confruntarea radicală dintre două tendinţe: ori spiritul deschis spre evantaiul facil al divertismentului, ori invitaţia către meditaţie asupra marilor sensuri ale existenţei. Paul Ciuntu se alătură celei de a doua. pentru el muzica însemnând simfonismul ajuns la dimensiunile largi ale unei severe şi baroce arhitecturi.

Prima „Eroica” autohtonă

Creaţia sa componistică este restrânsă. Amintim, astfel, Cvintetul cu pian, nemuritorul Trio pentru corzi şi claviatură, o culegere de Coruri laice care, spre regretul tuturora, s-a pierdut, precum şi Liedurile sale pe texte de poeţi români şi germani, din care sunt împletite cu versuri proprii: Imvolkston şi Dämmerstunde. Remarcabilă, însă, rămâne Simfonia în la minor, una dintre primele lucrări de acest fel din literatura muzicală românească. Zămislită sub influenţa esteticii wagneriene, acest opus al lui Ciuntu îşi desfăşoară substanţa sa sonoră într-o modalitate proprie, plină de cutezanţă, reuşind să îmbine interferenţele polifonice ale unei viziuni cosmice cu desfăşurarea continuă, aproape infinită, a unor linii melodice pline de tensiune şi dramatism.

Prin monumentalitatea întregului, amplitudinea intervalelor folosite şi respiraţia largă a pasiunilor umane, lucrarea se constituie, astfel, ca o primă Eroica a muzicii româneşti, cu câteva decenii înainte ca Enescu să şi-o întruchipeze pe a sa. Era firesc ca o astfel de construcţie severă, realizată din austeritate şi meditaţie, să nu poată încrusta în zidirea ei zbaterile de doină ale creaţiei noastre populare. O sensibilă tragere de cortină între două acte ale muzicii româneşti: clasicismul european şi viguroasa şcoală naţională de mai târziu.

La câteva zile după înfăptuirea Marii Unirii din 1918, muzicianul Paul Ciuntu, pornit în lumea artelor de pe meleagurile Romanului, avea să-şi ia rămas bun de la lumină, asemeni unui final de simfonie bruckneriană. Muzician despre care un comentator – J. Movilă – scria în 1903 cu concizia unui haiku: un artist de valoare, un român cu tragere de inimă, un om energic doritor de a lucra pentru artă.

 

Lasă un răspuns