«

»

Gh. A. M. Ciobanu – Sandu Sticlaru sau viaţa noastră cea de toate zilele

 

 Robust şi bine legat, cu epiderma sa ce aminteşte de carnaţia de piatră a unor statui ascunse in frunzişul parcurilor şi trădând o sănătate rurală, ca şi cum ar descinde din Vitoria Lipan, actorul Sandu Sticlarii, apartenent prin naştere urbei Roman, s-a impus în arta scenei şi a ecranului ca o personalitate de referinţă. O întâlnire, directă sau indirectă, cu jocul său actoricesc, sapă profund, în sensibilitatea noastră de spectator, imaginea unui personaj care aparţine, deopotrivă şi vieţii ca şi ficţiunii estetice, între acestea două existând o inegalabilă coincidenţă.


Maestru al rolurilor secundare

Pentru Sandu Sticlaru, dramaturgul rămâne doar un pretext de a purta cu noi un comentariu firesc, un dialog pentru care, parcă, nu ar mai fi nevoie de scenă sau decor, de reflectoare sau de gong. 

Cea de a doua frontieră pe liniamentul căreia se derulează scenicul său o constituie aceea dintre dramatic şi compasiune, dintre regretul neîmplinirilor şi comicul comentariului. Pendularea aceasta discretă dintre pseudo seriozitate şi pseudo umor conferă actorului un farmec deosebit, care devine, în conştiinţa celor ce l-au urmărit, o dominantă cu o încărcătură mai mult auditivă. Orice costumaţie i-ar impune sumedenia de piese în care a jucat, interpretul poartă cu el inimitabila voce. amestec de bonomie şi mirare, de un uşor graseiaj în exprimare şi, uneori, grandilocvenţi de muşchetar.

Sticlaru, de regulă, refuză rolurile principale, roluri care să-l menţină mereu pe scenă şi prin care să domine pe toate celelalte personaje. Din contra, prezenţa sa e secundară. adiacentă sau paralelă, compensatorie sau contradictorie, prezenţă care, totuşi, prin stilul său de joc atât de firesc şi prin sonoritatea vocii sale atât de caracteristică, se constituie în perimetrul întregii desfăşurări, în creionări dense, în apariţii care te urmăresc mult, chiar şi după plecarea sa de pe scenă.

Bonomie şi umor

Prin repertoriul ales, ca şi prin disponibilitatea sa extrem de largă de a se substitui la o categorie diversă de personaje, Sandu Sticlaru însoţeşte pe spectator de-a lungul tuturor vârstelor acestuia. Iată-l, astfel, luându-ne de mână din pragul copilăriei, unde, de altfel, se complace să zăbovească cel mai mult şi fiind, rând pe rând, când Omida din Alice în ţara minunilor sau un vagabond din Prinţ şi cerşetor, când John pădurarul din Tom Degeţel sau sfetnicul din Micul Muck. Un plus neînsemnat de ani la vârsta copilăriei şi el rămâne tot lângă noi, fie în Harap-Alb, fie în Abu Hassan. Adolescenţi fiind, îl simţim ca aparţinând şi acestei perioade, ori ca Dascălul din Răzvan şi Vidra, ori ca Planchet din Cei trei muşchetari. Registrul grav al maturităţii ne oferă un Sandu Sticlaru mai aspru, descărcat de legendă şi eroism, în persoana lui Zaharia Fântânaru din Hanul Ancuţei. O aceeaşi succesiune de roluri ne oferă şi filmografia popularului nostru actor, pornind de la ipostaza de candoare din Mingea sau Puştiul şi culminând cu severitatea, uneori încrâncenată, din Baltagul,   Răscoala sau Moara cu noroc.

Un interpret complex, a cărui paletă artistică cuprinde în ea, nu excepţii şi aureole, ci viaţa de toate zilele a oamenilor, cu bucuriile, cu împlinirile, dar mai ales, cu străvechea ei înţelepciune.



Lasă un răspuns