«

»

Tudor Ghideanu – Gînduri nepieptănate la „Apocalipsa de fiecare zi” de Daniel Corbu

prof. univ. doctor, Iaşi

Atins de aripa celestă a geniului-Cuvînt, Daniel Corbu face parte dintr-o stirpe anume. Cum nu se întîmplă prea adesea minunea, el este rezultatul unei aporetici a metaforei metafizice, dînd un sens original Poeziei, într-o „apocalipsă de fiecare zi”, intr-o „odissee a singurătăţii” în care „mucezeşte Absenţa”, pentru că, nici mai mult nici mai puţin, „Poezia e haosul condamnat la visare„! Weekend secret.

Numai Daniel Corbu poate a înţeles (muritorilor de rînd) neînţelesul THAKATIMUNU SIPEDI, numai el poate avea revelaţia ezoterică a nesfirşitului întrebării: „Încotro? Spre unde? Spre cînd? Eşti viaţa, eşti Moartea? Eşti înfăţişarea Ruinei?” – căreia nimic (şi nimeni) nu-i răspunde Nevermore, doar risul sardonic, nietzschean după plecarea majestuosului corb şi poetul „dincolo de Bine şi de Rău aşteptînd zorii” (Pasărea neagră – ultimul poem romantic).

Ca şi la Eminescu sau Nichita Stănescu, îmi plac la Daniel Corbu mai multe ghiduşii (tertipuri) stilistice, între care subjonctivul negativ: „Să nu vii acum să nu vii/ am mai inventat o linişte (absurdă),/ care crapă de rîs prin unghere/ amintirile deschid uşi şi ferestre/ Soldatul spune:/ „în războaie credincioase mi-au fost/ doar rănile!” / Să nu vii acum să nu vii/ rînd pe rînd au decăzut imperiile/ au decăzut vechile culturi/ aşa şi dragostea noastră Ioana/ Vai de cel care-ntreabă iubirea/ de-i rege ori sclav!” Lettre en miettes.

Un univers de semne este lumea (omului), spunea americanul Charles Sanders Peirce, iar Jacques Derrida trosnea şi el, afirmînd că toate cuvintele, propoziţiile, chiar şi interogaţiile îşi lasă urma (la trace) lor. La urma urmei, or avea şi ei dreptate, cine ştie?! însă Daniel Corbu afişînd un ,,m’en fiche”-ism care stă bine poeţilor, fredonează imperturbabil: „Totul ar trebui să-nceapă cu urma/ unui refren pe giulgiul dimineţii/ de iarnă./ N-am să vin pe corabia ta îngheţată/…/ Nu pot veni!/…/ Altă dată voi veni negreşit!/../ Nu pot veni!/ E ora cînd fetele triste/ se prefac în insule pustii/ şi se usucă urmele lui Dumnezeu/ acolo în sfintele cărţi.” (Corabia îngheţată). A se observa cît de criptic – şi nedezvăluit – dar cu adînc rost, foloseşte poetul acel dacă sau de: „Dacă voi orbi, înseamnă că m-au ales zeii/ Să năresc întunericul.” (Epistolă către Catullus). Dar să cităm, cu înfrigurată, livrescă plăcere şi poema „Scenă”, în care îi adună pe toţi cei mari ai negativului şi singularului atîrnat, spînzurat între nici una, nici alta: Sartre: „Ştii ce-nseamnă, domnule, să nu ai unde te duce?, se tînguie Roquentin”. Dostoievski: „încă o vară pierdută, zice prinţul Mişkin/ trăgîndu-şi cizmele pline de fluturi”. Samuel Beckett: „Şi Pozzo: Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plîngă,/ un altul, undeva, se opreşte/ din plîns.// Nu se întîmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă/ nimeni, e cumplit!, continuă Estragon/ aşteptîndu-l înfrigurat pe Godot”. Apare şi Goethe: „Suspină Faust: Eu mi-am trăit în grabă/ viaţa toată”. Şi, mai departe: „Îl aud pe Hamlet: Ţi-e numele femeie, slăbiciune!/ Ridică-te şi umblă, spuse Iisus şi omul din Samaria/ a mers pe-un drum de uimire./ Nu plec decît ca să mă-ntorc, se-ncruntă Leopold Bloom (vezi James Joyce, Ulysses – n.n.) / Şi din nou Hamlet: Să mori, să dormi, să dormi visînd, mai ştii!” Şi lettristul, îndrăgostit de cărţi mari, „cărţi perle” (cum zicea marele Theofîl Simenschy) sfîrşeşte poemul teleologic: „Gata: Penelopa l-a recunoscut pe Ulise/ Ofelia a sărutat trandafirul./ Am închis toate cărţile (nu pentru multă vreme! – n.n.)/ Goală e scena dar poţi să aplauzi”. Scenă.

La urma urmei, ne aflăn într-o Carte a urmelor. Într-adevăr: „dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte eşti pămîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele”. (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). 

Mai intelectual decît toţi confraţii săi tineri întru poezie, fiind un postmodern patetic, Daniel Corbu adoptă stilul biblic, ordonabil de la Iona la Iov, cu o modalitate teleologică a discursului, în care „sfîrşitul” – cum zice Cronicarul – este mai important, mai dezvăluitor de sens decît tot restul. Prozodia proprie lui Daniel Corbu începe precum silogismul, cu o premisă majoră şi se termină cu o consecinţă imprevizibilă. Începutul este un fel de sentinţă, care este urmată de o cascadare a răspunsului, într-o esoterică ştiinţă a întrebării, deschisă sau mascată cel mai adesea. Iată, pilduitor, mai multe poeme: „Ce staniu şi îngust şi stîngaci e totul!/ Şi ce lung drumul spre Fericitul Nicăieri/…/ Ce straniu şi îngust şi măreţ e totul!/ Sunt încă prezent la inventarul lumii. Absenţa devoră ascunzişurile./ Speranţa orbecăie. Atît sublimul, cît şi mizeria ne locuiesc./ Mereu stele şi glod. Stele şi glod”. The Joy of Grief. Ca şi Georg Trakl – am spune – Daniel Corbu îşi pregăteşte, perpetuu, „gîndul de rezervă, visul, inima de rezervă: (…) Eram încet ca un amurg, brutal ca o platoşă, tandru ca o catapeteasmă aprinsă de rouă, rece precum galaxiile, impunător ca un turn, absurd ca o rugăciune. Ape tulburi duceau înainte cinisme. Vechile ospăţuri. Sau din subtitlul Zeii greci, parcă ne vorbeşte un Nietzsche liric: „încă prezent la inventarul lumii/ Dar îmi scap printre degete. Din fiecare rană/ se-nalţă o flacără. Cuvintele se desprind şi se prefac în pietre/…/ Mă-ntorc. Poate că-nţelepciunea e să participi. Ca un eretic umblu prin măruntaiele rugăciunii. îi cercetez ungherele. Dincolo, nici un mister/…/ Mereu plouă deasupra mormintelor. Da, întotdeauna plouă deasupra mormintelor. Lacrimile lui Dumnezeu”. La întrebările „profesorului” surîd toate şi toţi: zeii greci, statuile lor, înţelepciunea etc. „Ce straniu şi îngust şi derizoriu e totul!, – clamează Daniel Corbu – / Şi ce lung drumul spre Fericitul Nicăieri!” The Joy of Grief – Zeii greci.

Ca în Stramatele clementine, sau, mai aproape, ca-n Imnele divine ale lui Dionisie Areopagitul sau, şi mai aproape, în Imnele dragostei dumnezeieşti ale lui Simeon Noul Teolog, sau, şi mai aproape de noi, în Nopţile sufletului ale Sfîntului Ioan al Crucii, aflăm la Daniel Corbu un indubitabil al Urmei (urmelor): „fără-ndoială, e chiar o datorie de onoare/ să depui mărturie pentru urmele vechi/ Aici se-ncurcă toate limbile/ şi te pierzi printre culegătorii de semne /…/ din răstimp în răstimp/ cît eunucii le hrănesc femeile şi cămilele/ înstăpîniţii de Allah îşi cheamă stăpînul/ lîngă zidurile lor.// între zări croşetate de nori/ fărîmiţat de absenţe pierdut printre culegă-torii de semne/ ştii că doar în vorbe vei fi fericit.// Nu-i loc de orbire şi totuşi la Babilon/ un vînzător de brocart/ înălţa imnuri/ pentru poetul înghţit de furtună”. URME. La Babilon.

între începuturi şi sfîrşituri, între Şestov şi Nichita Stănescu, corvinul Daniel adulmecă urme. El îşi recunoaşte esoterica (filosofia întrebării, interogaţiile înnădite!): „M-am născut în anotimpul friguros al întrebărilor/…/ Trec pe străzi pregătit pentru o nouă înfrigurare/ înaintez prin ploaia de noiembrie/ viaţa e misterioasa sincopă, ziua de mîine/ mă întreabă de-s singur/ şi se pare că adevărul rămîne acelaşi/ oricît aş striga eu între aceste coperte”. Bună seara.

Truver al Absenţei, Singurărăţii, Nimicului sau Neantului, poetul Daniel Corbu face deosebiri (distincţii) ontologice, printr-un dar (adversativ) la cele ştiute (şi neştiute): „Dar nu Moartea mă lega de cuvînt/ ci viaţa asta părăginită urduroasă gonflabilă/…/ de aşteptare de tine, Doamne/…/ Smuls din marele imperiu al vorbăriei (die Rede, ar zice Heidegger)/ în gol/ caut Cuvîntul salvator – cîtimea aceea de frumos / şi nemoarte s-o-mprăştii în lume – şi singurul sprijin mi-i sîcîitoarea singurătate/ Picioarele se-nfundă-n nimic/ precum cometele în neantul flexibil./ Ca-n începuturi ploua cu minerale opace/ şi îngeri ingenui./ Ei beau aer şi cîntă”. Viaţa asta părăginită.

Ca-n Ungaretti sau Quasimodo, ca-n Ghiorghios Seferis şi alţi lăudaţi (pe drept) de nobelul suedez, dar şi ca cei de-acasă, Blaga, Bacovia sau Cezar Ivănescu, 

Daniel Corbu se ştie: „Mire sărbătorit de propria Apocalipsă. Atît.” (Pom de iarnă cu păsări îngheţate). El primeşte „o scrisoare de la Odysseas Elytis”, încît: „Chiar şi aceste rînduri tîrzii şi amestecate cu roua/ unei dimineţi de septembrie/ mi se par o goană după libertatea/ pe care ţi-o dă singurătatea/ în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză” (în ziua în care primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis).

Poetul are trăirea inefabilă că: „De-atîta timp port centura neagră a Deşertăciunii./Fie-mi, Doamne al văzutelor şi al nevăzutelor/ şi acest păcat o virtute!” Centura neagră.

Între Faţă si Revers, între Sinceritate şi Mască, între Adevăr şi Minciună, poetul, ca un prinţ Bonaparte altădată, îşi pune singur coroana peste masca de comediant a Iniţierii: „Văzîndu-mă aplecat peste hieroglife/ tînăr uşor pomădat de falsa armonie a lumii/ văzîndu-mă atît de aplecat peste hieroglife/ cineva mi-a spus: Trebuie să treci acest deşert./ Tîrziu vei ajunge la capăt. Drept răsplată/ ţi se va da o mască de comediant./ Peste masca de comediant/ într-o seară înmiresmată ţi se va pune o coroană./ Peste coroană se vor găsi destui care să scuipe”. Coroana.

Asemenea lui Jean Genet, geniul hoţ, pederast şi criminal al lui Sartre (din Saint-Genet – comedien et martyr), Daniel Corbu se află la celălalt capăt al purităţii creaţiei şi al formei, – la urma urmei -, atîrnînd suav, fără greutate, acceptînd tacit condiţia orfică, „între un strigăt şi altul”. Precum Eminescu altădată, poetul din Munţii Neamţului le strigă „criticilor mei provocatori”: „Voi, care-mi ţineţi marginile labirintului/ hohotind/ care-mi aşteptaţi în fiecare dimineaţă/ alt chip/ care-aţi inventat baraje de lacrimi/ nu-mi opriţi mîna clipocind înspre inimă!/ Visez de parcă-aş încrusta hieroglife/ pe zăpezi călătoare. Privesc/ liniile sorţii amestecîndu-se/ stau uneori ascuns prin ungherele intonericului./ în lume pasiuni de-o şchioapă macină-ncet./ Voi care-mi ţineţi marginile labirintului/ hohotind/ nu-mi acoperiţi strigătul/ şi nu mă momiţi cu fericiri amînate!”

În sfîrşit, între începuturi şi Sfîrşituri, între disperate Interogaţii şi lacrimile Imperativelor, între Speranţe şi Decepţii, între Fiinţă şi Neant, ihastul Daniel (Corbu) ne propune o tihnă provizorie în „Elegie în favoarea mîinilor vinovate”, „Poem despre foşnitoarea Absenţă”, „Şapte heptastihuri pentru bibliotecile-fîntîni”, „Intrarea în miracol”, „Spre Fericitul Nicăieri”, „Mic tratat despre creşterea şi descreşterea optimismului” etc, toate îngenunchiind sub raza incertă a „Eonului Marelui Desant”. Ca şi Nietzsche, care nu-1 iartă în „Aşa grăit-a Zarathustra” pe „palidul ucigaş” (vezi capitolul XI!), aidoma Daniel Corbu nu-1 iartă pe fratele mizînd arlechinic, pe „Vînzătorul de oameni”, căruia încearcă zadarnic să i se opună „poporul statuilor”. în rest, cum spune poetul, e linişte!

Fie ca poezia lui Daniel Corbu, scrisă în clarviziunea obscură a Mileniului al doilea, să fie, să însemne mai mult decît previziunea apocaliptică din „Vine cîteodată Poezia”, pentru că în ea se reflectă Veşnicia, iar „Rîul care trece prin inimă” dă peste cap „Micul foc al înfrângerii’ şi „încoronarea cu lacrimi” se transmută „Dincolo de Bine şi de Rău”, în împărăţia unde tronează biruinţa visului. Acolo, pe drumurile cerului său metafizic, nu-1 poate urma „generaţia sa obosită”.

                                  

 

Lasă un răspuns