«

»

Doris Mironescu – viaţa lui Max Blecher

Max Blecher

 O inspecţie a conceptului de monografie. Cazul Max Blecher

A privi monografic un autor reprezintă, pentru critic, o atracţie irepresibilă. Prin monografie, criticul se înstăpâneşte asupra operei, investigându-i rădăcinile şi controlând (exhaustiv, în intenţie) teancurile ei de semnificaţii. Cumva, întreprinderea monografică, aflată la temelia oricărei istorii literare, ascunde o tentaţie luciferică. Această tentaţie trebuie exorcizată mai înainte de a porni la lucru.

Ideea de monografie stă pe un set de presupoziţii ce trebuie conştientizate. Mai întâi, prin însuşi faptul că tratează un singur autor, izolându-l prin aplicaţia sa, geloasă de concurenţă, monografia îşi declară credinţa (legitimă) în unicitatea operei şi autorului, dar mai ales în unitatea acestora două. Or, această declaraţie este una destul de gingaşă, susceptibilă de naivitate în epoca de după „moartea autorului şi naşterea cititorului“. Orice urmă de îndoială cu privire la indisolubila şi univoca relaţie între „creator“ şi „creaţie“ este exclusă din definiţia tradiţională a monografiei. Se ignoră faptul că în procesul scrierii nu este implicată doar luciditatea constructivă a scriitorului, ci şi activitatea fantasmatică a acestuia, ca şi o serie întreagă de automatisme ce scapă individului, provenind din no mans land-ul abisal al scriiturii. Mulţi scriitori moderni, şi Blecher a fost unul dintre aceştia, au exprimat rezerve cu privire la înţelegerea creaţiei ca producţie unilaterală şi „autoritară“ de sens.

În plus, prin structura ei tradiţională („viaţa şi opera“), monografia leagă realizările literare ale unui scriitor de biografia acestuia, părând astfel să cedeze în faţa „reprezentării unei subiectivităţi productive ancorate în conceptul idealist de geniu“1. La modul romantic, scrierile autorului sunt definite ca nişte „întâmplări ale fiinţei“ acestuia, viaţa devine o promenadă printre entelehii, a cărei singură finalitate este consemnarea revelaţiilor existenţiale într-o operă ce depăşeşte şi anulează simpla coerenţă biografică. Un alt imperativ al cercetării literare din secolul XX este lăsat astfel deoparte: independenţa textului faţă de autor, apărată de noua critică americană, sau divorţul între biografia artistului şi identitatea depersonalizată a autorului, proclamat de Proust în Contre Sainte-Beuve. Nu uităm că şcolile de inspiraţie psihanalitică pun sub semnul întrebării însuşi conceptul de personalitate, dorind o abordare mai suplă şi mai relativistă a acestuia.

În fine, monografia leagă autorul de un moment literar, de o epocă pe care scriitorul o ocupă şi o defineşte, situând epoca respectivă în angrenajul estetic, ideatic şi ideologic al istoriei literaturii naţionale. Monografia este, astfel, o cărămidă în zidul construcţiei culturale şi identitare a naţiunii. Ea canonizează un autor şi, în acelaşi timp, redactează un capitol – uitat, neglijat, în orice caz, tratat inadecvat mai înainte – din istoria literaturii. Capitolul este detaşat dintr-un continuum istoric, participând la construcţia semnificaţiei de ansamblu a acestuia. Făcând asta, monograful neglijează adesea faptul că munca sa moşteneşte o concepţie deloc inocentă asupra culturii şi istoriei naţionale, în care „istoria culturii naţionale este văzută ca autonomă şi gândită teleologic“2. Nu e nevoie să devenim adepţi ai multiculturalismului pentru a constata cât de vătămătoare poate fi o istorie autarhică a literaturii române. Iar istoria scrisă de institutele Partidului unic ne lămureşte ce poate însemna teleologia aplicată.

Toate aceste consideraţii devin cu atât mai stringente în cazul unei monografii despre viaţa şi opera lui Max Blecher. Deşi nu a fost publicată niciodată, probabil că o monografie în sensul tradiţional nici nu s-ar fi putut scrie despre Max Blecher (cele existente sunt, mărturisit, doar interpretări ale operei, cu focus bine precizat). Biografia sa, secţionată de un accident stupid încă din adolescenţă şi plasată sub semnul bolii, a născut o legendă, dar fără ca aceasta să-şi găsească un corespondent în evoluţia scriitorului. Opera blecheriană nu urmează linia de la sine înţeleasă a tatonărilor stângace ce anunţă un parcurs triumfal spre capodoperă. După o carte salutată de contemporani şi de posteritate ca o mare reuşită, autorul a căutat să îşi varieze scriitura, ratând cu succes un roman şi refugiindu-se, cu cartea sa postumă, într-un „jurnal de sanatoriu“ cu alură idiosincratică. A dorit să se afirme ca eseist de idei, preferând mereu, la publicare, articolele şi recenziile unor proze scurte care, spre paguba cititorilor, s-au pierdut. Ba chiar, dacă ceea ce afirmă Mihail Sebastian e adevărat, şi-a distrus singur un jurnal, refuzând astfel posterităţii o altă cale de acces către intimitatea sa. Biografia sa a fost adesea citită sub forma unei lupte cu suferinţa, urmând ca finalul triumfător al luptei să fie asigurat de o izbândă concretă: cel mai adesea, scrierea însăşi a operei. Însă însemnările epistolare ale scriitorului nu atestă nici un fel de împăcare cu sine ca urmare a „eternizării“ prin operă, iar scrierile sale îşi cenzurează orice tendinţă de triumfalism asupra suferinţei.

Unul dintre argumentele de bază pentru o tratare monografică a lui Blecher se găseşte în pulsiunea autobiografică certă a scrisului său. Într-adevăr, aici întreprinderea biografului îşi găseşte rostul: în indentificarea locurilor, persoanelor şi evenimentelor din scrierile autorului este îndeplinit chiar un mandat timid din partea lui Blecher însuşi, care îşi încredinţa corespondenţii, din când în când, că un anume episod e trăit cu adevărat, iar cutare obiect descris în carte se află încă în posesia sa. Pe de altă parte, naivitatea tratării biografice intră în conflict cu foarte complexa concepţie blecheriană asupra alcătuirii sinelui, văzut mai degrabă ca un mecanism cu reglaj fin (un stereoscop) decât ca un organism cu evoluţie „firească“.

Dacă e să luăm în serios propriile declaraţii ale autorului, atunci eul este mai mult decât suma aventurilor biografice: el include visul, fantezia, închipuirea, părerea eronată, proiecţia mitică şi chiar automistificarea conştientă. Iar a interpreta textul literar al lui Blecher nu înseamnă a-l „demistifica“ pedestru.

În fine, un alt punct de dispută priveşte inserţia canonică a scriitorului M. Blecher în literatura română, o situaţie aproape unică la noi, comparabilă doar cu cazurile Cantemir sau Budai-Deleanu, scriitori de asemenea uitaţi şi redescoperiţi. Apărut într-un mediu de o mare efervescenţă intelectuală, în anii 30, Blecher este un om al vremii sale, reflectând în eseuri preocupările suprarealiştilor francezi şi autenticiştilor români şi forjând o literatură cu un limbaj şi o poetică proprii. Însă marii critici activi în acea perioadă au înregistrat contribuţia sa la capitolul literaturii confesive, fără a acorda vreo atenţie preocupărilor de poetică a romanului decelabile în Întâmplări în irealitatea imediată sau ideii de invenţie de sine prin investigarea neortodoxă a memoriei, delirului şi imaginaţiei. Devenit irelevant pentru mersul înainte al prozei româneşti interbelice, transformat, în cel mai bun caz, 
într-o notă de subsol la filozofia autenticităţii a lui Mircea Eliade, M. Blecher nu mai părea, în postumitatea imediată, a merita efortul unei relecturi. Cât timp reeditarea sa a fost practic imposibilă, între 1940 şi 1970, această relectură nu a putut avea loc nici fizic. Iar în lipsa unei „lecturi puternice“ (Harold Bloom) realizate de către un urmaş scriitor, opera înaintaşului rămâne mută.

De aici vin toate problemele care fac din studiul monografic al lui Blecher o provocare. Ignorat mult timp de istoria literaturii sau, în orice caz, minimalizat, Blecher nu îşi poate ocupa pur şi simplu locul său „firesc“, fără ca şirurile de clasici să se clatine. Posteritatea sa literară, aparent lipsită de greutate, trebuie şi ea adusă în discuţie. Altfel, ar trebui să ne resemnăm cu indexarea rămăşiţelor operei într-un spaţiu muzeal, cu scop pur arhivistic, departe de literatura vie.

Dar dacă opera lui Blecher va fi acceptată de istoria literaturii române doar ca un obiect de muzeu, a cărui relevanţă este mai mult informativă decât creatoare, riscurile sunt mari. Suntem avertizaţi în acest sens, de altfel, de către scriitorul însuşi, care manifestă în Întâmplări în irealitatea imediată o atenţie precaută faţă de exponatele fără viaţă expuse sub sticlă în diorama de bâlci. Figurile de ceară duc, în panopticum, o viaţă larvară, fantomatică, plină de spaime şi de emoţii stranii. Arhiducele austriac în „uniforma ciuruită de gloanţe şi pătată de sânge“ pare să retrăiască la nesfârşit momentul atentatului de la Sarajevo, fără a putea să fie izbăvit din eternitatea încremenită a tragicului asasinat. Iar „femeia îmbrăcată în dantele negre, cu faţa lucioasă şi palidă“ este animată de un palpit senzual, datorită căruia privitorul sedus e atras în lumea ei, o lume a încremenirii sau a distrugerii extatice, prin ardere în foc. Făpturile de ceară par gata să evadeze din panopticum, să invadeze lumea privitorului, atrăgându-l pe acesta, fascinat, în interregnul lor halucinant. Sub sticla dioramei, sub praful muzeului, manechinele sunt vii.

(fragment din lucrarea M. Blecher. O antimonografie, volum aflat în curs de elaborare)

1. Heinrich Kaulen, Die Monographie, în Thomas Anz (Hrsg.), Handbuch Literaturwissenschaft, Band 3, Institutionen und Praxisfelder, Stuttgart-Weimar, J.B. Metzler, 2007, p. 312.
2. Ibidem.
3. Cărţile dedicate lui Blecher de către Radu G. Ţeposu (Suferinţele tânărului Blecher, 1996), Sergiu Ailenei (Introducere în opera lui M. Blecher, 2003) şi Iulian Băicuş (Max şsic!ţ Blecher – un arlechin pe marginea neantului, 2003) nu sunt monografii, ci, de fapt, eseuri interpretative cu focus bine precizat. Singura tentativă monografică, cea a lui Gheorghe Glodeanu (Max  Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic, 2005), poate fi, fără nici o pierdere, trecută sub tăcere  http://www.revista22.ro/

***

Doris Mironescu debutează editorial cu o carte al cărei titlu poate deruta. Având „la bază“ o teză de doctorat susţinută acum câţiva ani, reconfigurată substanţial între timp, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei nu e doar un studiu în linia noului biografism şi a noului istorism, ci o densă, complexă reexaminare critică, pornind de la reinterpretarea contextelor existenţiale înspre analiza operei şi viceversa. Din păcate, de la redescoperirea lui Blecher din anii ’70 (datorate lui Saşa Pană şi Dinu Pillat), nici criticii care l-au revalorizat la vârf (N. Manolescu, M. Zamfir, Radu G.Ţeposu), nici monografii tot mai numeroşi după 2000, când cota scriitorului creşte exponenţial, nu au acordat suficientă atenţie documentului biografic şi incidenţelor sale în planul creaţiei. Nu-i mai puţin adevărat că datele despre viaţa tragicului bolnav atins de morbul lui Pott – corespondenţa personală (v. restiturile din M. Blecher mai puţin cunoscut, 2000, şi cele adiacente ale lui Ion Pop), mărturiile unor vizitatori privilegiaţi ai suferindului întors, după terapii eşuate la Berck, Leysin şi Techirghiol, să moară acasă, memorialistica romanţată a iubitei sale Maria Ghiolu din Serenadă zadarnică (1970) sau cea a pictoriţei şi tovarăşei de sanatoriu Lucia Demetriade-Bălăcescu (1977), completate cu interviul din 1997 acordat lui Radu G. Ţeposu de către Dora Wechsler-Blecher, sora mai mică a lui Max – rămân insuficiente pentru cei care nu ştiu să citească în şi dincolo de ele. Atât autobiograficul din prozele propriu-zise, cât şi cel din mărturiile nonficţionale sunt puternic deformate subiectiv, iar „irealitatea“ experienţei interioare primează asupra „realului“, solicitând din plin discernământul interpretului.

Ieşean prin adopţie, dar romaşcan prin obârşie, ca şi părinţii scriitorului născut întâmplător la… Botoşani, Doris Mironescu nu se mulţumeşte să investigheze – cu o acribie comparabilă cercetărilor lui Constantin Călin despre Bacovia – mica istorie a Romanului, genealogia familiei Blecher, arhivele liceului de băieţi „Roman-Vodă“, presa locală, structura etno-socială şi ambianţa urbei, ecourile prieteniilor şi lecturilor, ci le testează permanent impactul asupra literaturii blecheriene şi asupra obsesiilor sale de profunzime (inconsistenţa realului, indeterminarea identităţii, insuficienţa raţiunii, instinctualitatea obscură şi deviată). Tot dinspre biografie porneşte tânărul critic şi atunci când analizează „embriologic“ şi cu o exigenţă nedezminţită textele lui Blecher, inclusiv pe cele neliterare, determinându-le ponderea valorică şi relieful fizionomic: de la naivele lucrări speculative ale elevului de liceu la publicistica anilor ’30 din braşoveana Frize, Bilete de papagal sau Vremea, de la prozele scurte argheziene sau suprarealiste la poemele şi romanele edite (Corp transparent, Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, postuma Vizuină luminată) şi de la aforismele interesate de „perversităţi etice“ la autenticismul corespondenţei menite să exorcizeze o suferinţă inumană. Nu lipsesc revelaţiile, cea mai importantă fiind, de departe, analiza aplicată manuscrisului inedit Berck. Primă variantă a romanului Inimi cicatrizate, Berck se diferenţiază de el prin densitatea epică şi psihologică superioară, printr-o atitudine mai pronunţată de umanitarism social şi prin câteva scene de mare efect (cum ar fi relatarea unei copulaţii teratologice între doi păianjeni, urmărite avid de câţiva bătrâni din sanatoriu; episodul, cu valoare de punere în abis, va fi din nefericire eliminat în varianta finală). În schimb, Inimi… are drept atu eficienţa stilistică, principalul neajuns fiind dat de virajul prea abrupt spre naraţiunea erotico-sentimentală.

Realizând că „dacă ne păstrăm în marginile criticii implicite făcute de Blecher ideii de naraţiune biografică, a scrie biografie e aproape o imposibilitate“, Doris Mironescu nu merge totuşi până la a vedea în Blecher un „om fără biografie“. El evită deopotrivă „edificarea unei statui tendenţiose“ şi „ispita demistificatoare“. În definitiv, „… biografia lui Blecher trebuie scrisă, fie şi numai pentru că ea a constituit o problemă constantă pentru cel care a trăit-o. O problemă atât de complexă încât autorul ei a trebuit să se inventeze ca scriitor şi să producă o operă întreagă pentru a o putea dezlega“. Excelente sunt, cu deosebire, consideraţiile despre kitsch-ul mic-burghez antebelic şi mediul provincial (văzut ca „periferie conservatoare a Centrului“) din capitolul Roman. Fotograme din La Belle-Époque, pornind de la sugestiile lui Hans-Ulrich Gumbrecht. La fel – capitolele despre „demonii copilăriei“ şi experienţele adolescenţei, consideraţiile despre stagiul francez, cu complexele aferente, sau cele despre relaţiile cu suprarealiştii parizieni (de la colaborarea cu revista lui A. Breton la afinităţile cu „Le Grand Jeu“), fără a mai vorbi de insight-urile referitoare la colegi de suferinţă de la Berck-sur-Mer ca Pierre Minet sau despre „mitomana“ Sorana Gurian, trecută şi ea prin sanatoriul de pe malul Atlanticului. Insolite sunt paralelele dintre literatura lui Blecher şi „pictura naivă“ a Luciei Demetriade-Bălăcescu sau conexiunile cu relativismul perceptiv din Sărmanul Dionis, iar analizele aplicate publicisticii/eseisticii blecheriene şi înrudirilor cu existenţialismul „tinerei generaţii“ interbelice aduc elemente în plus faţă de cele deja cunoscute. Monograful practică dezinvolt o „critică totală“ în care analiza existenţei şi a scrisului se împletesc intim. Urâtul provincial devine, în proza blecheriană, „universal“, delocalizat şi mereu transgresat către zona crepusculară a unui „rău metafizic“, iar literatura – armă de apărare împotriva mizeriei fiziologice. Cum? Prin imersiuni discontinue într-un trecut fantasmatic (Întâmplări…), prin obiectivare într-un personaj exotic (în Inimi cicatrizate) sau prin asumarea demitizantă a suferinţei (în metanaraţiunea vizionară din Vizuina luminată). Exterioritatea factuală lasă, astfel, locul adevărului interior, singurul care contează de fapt.

Neglijenţele istorico-literare sunt practic nesemnificative (Geo Bogza e numit, undeva, „scriitorul de la Câmpina“, iar fosta capitală a Moldovei – relegată nejustificat în rândul târgurilor de provincie). Există şi câteva afirmaţii pripite, fără consecinţe majore. Nu Bogza i-a indus lui Blecher „ideile socialiste“; ele existau, latent, dinainte de a se cunoaşte cei doi, încă din perioada Berck. Precauţiile pe care Doris Mironescu şi le ia comentând puţin creditabila Serenadă zadarnică a Mariei Ghiolu sunt legitime, dar insuficiente. Unele fragmente publicate anterior în Suplimentul de cultură erau grevate suplimentar de inexactităţi în acest sens. Din fericire, cartea de faţă, oportun rescrisă şi adusă bibliografic la zi, arată un critic rafinat şi sagace, stăpân pe instrumentele sale. Stilul e limpede, precis şi nuanţat, fără digresiuni inutile, vădind maturitate şi fineţe a disocierilor. Achiziţiile teoretice sunt asimilate cu naturaleţe, fără balast terminologic, iar dicţiunea ideilor – pusă în valoare de o hermeneutică detectivistică pe măsură, aptă să restituie verosimil profilul unei opere neobişnuite şi coerenţa interioară a unei personalităţi angajate în experimentarea pe viu a limitelor şi abisurilor fiinţei. O fiinţă destrămată ontologic de boală, care-şi găseşte un suport fragil în literatură şi în prietenie…

Reinventare a speciei monografice, Împotriva biografiei este cea mai bună carte despre autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată, cu un singur precedent notabil: volumul lui Radu G. Ţeposu. Însă splendidul eseu al celui din urmă neglija contextualizările biografice, iar cele câteva micromonografii mai recente, de la „introducerea“ lui Sergiu Ailenei la studiul de receptare critică al Adei Brăvescu, nu depăşesc, faute de mieux, zona minoratului animat de bune intenţii. Făcând diferenţa, Doris Mironescu intră, inclusiv editorial, în deja bine reprezentata elită a tinerei noastre critici şi istorii literare. Deocamdată, ca principal exeget al lui Blecher. // (Paul Cernat http://www.revista22.ro/)

coperta-doris-mironescu

 

Lasă un răspuns