«

»

Veronica Anghelescu – Memoriile lui Dumitru D. Botez

 

Era sufletul meu, odată, aproape de ultimele sale clipe

Şi tânjea cum tânjeşte sufletul care moare,

Când fiinţa cea mai frumoasă şi mai plăcută

Îşi întoarse privirea cu atâta duioşie

Că am rămas în viaţă.

Păreau că-mi spun acei frumoşi ochi:

Oare de ce te frămânţi?

Nu-mi este atât de dragă inima cu care respir

Cum îmi eşti tu, iubirea mea!

Dacă mori, o! Doamne!

Nu mori, tu,

Ci eu voi muri!

Era l’anima mia gia presso al’ ultim’ hore

E langua come langue alma che more

Quand’ anima più bella e più gradita

Volse la sguardo in si pietoso giro

Che mi manten’ in vita.

Parean dir quei ti consumi?

Non m’è si caro il cor ond’ io respiro

Come sei tu, cor mio!

Se mor’ ohime

Non mori tu,

Mor io!

Există puţine cărţi la care plângem, în viaţă, şi cu atât mai puţin te-ai aştepta la o carte ce tratează un subiect muzicologic să-ţi creeze o astfel de stare emoţională. Memoriile lui Dumitru D. Botez, tipărite sub îngrijirea soţiei sale, Cecilia Botez, reprezintă una dintre foarte puţinele cărţi ce m-au făcut să plâng.

Nu l-am cunoscut pe Dumitru D. Botez, fiind prea tânără; dar, din adolescenţă, cânt în Corul ce-i poartă numele (Corala Dumitru D. Botez, dirijor: Eugen Kreiss) şi, recent, am avut onoarea de a realiza câteva articole cu sprijinul preţios al doamnei Cecilia Botez, a cărei dăruire pentru munca de o viaţă a soţului său (a păstrat şi transcris, cu grijă, tot ceea ce Maestrul a scris sau rostit) reprezintă, pentru mine, o ipostază a dragostei ce învinge orice piedică.

Doresc să expun pe larg anumite elemente din această carte, ce a fost lansată şi sărbătorită recent la Conservatorul bucureştean, pentru a dezvălui şi face accesibile cât mai multe informaţii din viaţa şi activitatea marelui dirijor român, Dumitru D. Botez.

Volumul „Era l’anima mia / Era sufletul meu – Memorii”, semnat Dumitru D. Botez, sub îngrijirea Ceciliei Botez, este structurat în 7 capitole, pe care le vom parcurge, sumar, împreună. Am extras materiale de interes biografic şi artistic, precum şi anumite pasaje emoţionante, ce întregesc portretul dirijorului. Memoriile sunt scrise din primăvara anului 1987, până în primele zile ale lui octombrie 1988, data plecării lui dintre noi fiind 6 octombrie 1988. A început să le redacteze în Casa Memorială „Enescu” de la Tescani şi a continuat acasă. „Am copiat însemnările soţului meu cu pioşenie şi cu veneraţie, cu admiraţie neţărmurită şi, mai ales, cu acelaşi foc mistuitor al pasiunii pe care am avut-o din prima clipă în care m-am apropiat de el şi pe care o voi păstra până la sfârşitul vieţii mele.”

În Justificarea ce precede primul capitol, Dumitru D. Botez scrie: „Viaţa e mult prea scurtă pentru a face din ea ceea ce am dori. Copilăria trece pe nebăgate de seamă, în jocuri şi în lipsă de griji. Odată cu tinereţea încep grijile şi răspunderea faţă de familie şi de societatea în care trăieşti. Dar şi tinereţea se duce văzând cu ochii. Maturitatea ne deschide marile probleme ale vieţii. Ne facem gânduri şi ne întrebăm ce vom lăsa după noi. Iar la bătrâneţe, după ce privin îndărăt şi ne dăm seama de timpul irosit în nimicuri, ne apucăm în grabă să facem ceea ce ar fi trebuit şi n-am făcut. Dar şi bătrâneţea e scurtă şi, cu ea, viaţa înclină spre apus. Soarele este acelaşi, răsare în fiecare zi, dar viaţa nu.”

Capitolul 1, intitulat Amintiri, cuprinde istorisirea primilor ani din viaţa lui Dumitru D. Botez, copilăria, adolescenţa şi începuturile carierei muzicale. Părinţii săi se numeau Constanţa şi Dimitrie. Mama, Constanţa Mihăileanu, era fiica prefectului de poliţie al oraşului Constanţa. Tatăl, Dimitrie Botez, s-a născut la Enăcheşti, judeţul Bacău, lângă Tescani. Mama a decedat în 1951 şi tatăl în 1940.

Tatăl său, Dimitrie, a învăţat meseria de cofetar şi şi-a deschis o cofetărie la Galaţi. Aici se împrieteneşte cu  librarul Timoleon Nebunelli, care va influenţa devenirea muzicală a lui Dumitru D. Botez, prin faptul că îi va dărui o vioară.

Dumitru D. Botez s-a născut la 10 martie 1904, ora 23, la Roman. Tatăl său avea 33 de ani, mama – 25 de ani. Înaintea sa, fuseseră alţi 3 copii care au murit la numai câteva luni de viaţă; el a fost al patrulea copil; după el, fratele său, Aurel, sora sa, Maria, un frate – Emil şi sora Eugenia (decedată la 8 ani, de meningită). „Nu ştiu dacă am moştenit ceva talent muzical, dar familia mamei era înzestrată pentru cânt”, scrie D.D. Botez, rudă, de altfel, şi cu marea actriţă Maria Filotti.

Educaţia muzicală şi-a început-o la vârsta de 6 ani. „De la mama am auzit primele cântece; de la ea am moştenit simţul de ordine şi meticulozitatea în lucru; de la tata am luat corectitudinea, dragostea de muncă, simţul datoriei; iar de la unchiul Jianu am moştenit dorul de hoinăreală. Nicolae Jianu era nepot direct al lui Iancu Jianu”.

În clasa a VI-a de liceu a început să studieze, singur, armonia, după Tratatul de Armonie al lui Richter, tradus din franceză. A avut şi primele experienţe dirijorale, la 16-17 ani, căci unul din profesori, Grigore Buica, fiind emotiv, îi lăsa deseori bagheta. Un rol important îl are profesorul de Filosofie şi Română, Eugen Teofănescu; acesta, fără să fie muzician, era totuşi un om plin de talent, aşa încât el a organizat un mare cor în cadrul liceului şi la biserica Sf. Vioevozi, în care a cântat mulţi ani şi D.D. Botez, de la 12 ani, ca sopran. În preajma ultimilor ani de liceu, Teofănescu organiza serbări în care prezenta Corul Episcopiei şi, în acelaşi timp, el impulsiona câţiva tineri inimoşi să înfiinţeze o mică orchestră de viori. D. D. Botez cânta deja la vioară, astfel că a devenit membru al acestui ansamblu. Concertele au început să fie precedate de conferinţe organizate de Societatea Culturală „Alexandru Vlahuţă”, înfiinţată tot de către elevii liceului, al cărei preşedinte era Nicolae Pipa, iar secretar – Grigore Bogza.

În privinţa studiilor de vioară, D. D. Botez a deprins primele noţiuni de la lăutarul Ion Zamfir; la vârsta de 8 ani l-a rugat pe tatăl său să nu îl mai aducă pe profesor, deoarece nu mai avea ce învăţa de la el. A studiat un timp singur, iar în clasa I de liceu l-a întâlnit pe I. Cr. Danielescu, o personalitate deosebit de muzicală, care cunoştea bine pianul şi vioara şi de la care a deprins mai departe alte noţiuni. Când Danielescu a părăsit oraşul, locul i-a fost luat de Ion Dimitriu, care cânta foarte bine la vioară; acesta fusese elevul lui Caudella, la Iaşi.

„Terminând liceul, s-a pus în discuţie cariera mea. Eu doream să urmez Conservatorul, tatăl meu nu prea era de acord, neavând prea mare încredere în viitorul muzician. Văzând însă că doresc atât de mult să fac studii muzicale, a căzut de acord cu mine să urmez Conservatorul, cu condiţia să îi aduc şi o diplomă <serioasă>. Atunci am ales Facultatea de Drept (…). În toamnă am dat examen la Conservatorul din Iaşi şi am reuşit. M-am dus la Iaşi pentru că tata îmi pusese şi această condiţie, considerând Bucureştiul drept oraş de pierzanie.”

Fragmente de corespondenţă:

  • (…) Mai târziu, băieţaş prin clasa a 3-a de liceu, conduceam corul colindătorilor, al celor mari, din clasa a 7-a şi a 8-a. Poate că de atunci a încolţit în min gândul că, într-o bună zi, voi ajunge dirijor.
  • Din comisia de examinare de la Conservator, mi-aduc aminte de Nicolae Zadry, un foarte renumit profesor de vioară, fugit din Rusia, în timpul revoluţiei, şi statornicit la noi o bună bucată de vreme, până când au început mişcările studenţeşti antisemite, la Iaşi. (…) Alături de el stătea Nicolae Theodorini, celălalt profesor de vioară; apoi, Carol Nosek, profesor de Teorie şi Solfegiu; doamna Sofia Teodoreanu, profesoară de Teorie şi Solfegiu; Aspasia Sion Burada, profesoară de pian; Alexandru Zirra, directorul Conservatorului.
  • Conservatorul l-am făcut între anii 1923-29, secţia Teoretică şi Instrumentală. Primii 3 ani, am lucrat vioara cu profesorul Theodorini, apoi cu Ludwig Acker, fost elev al lui Theodorini şi Absolvent al Academiei de Muzică din Viena. Acker era o fire rece, era energic şi de aceea cerea de la elevi un sunet mai bogat, mai dur. Îşi supunea elevii la studii tehnice cu mari dificultăţi; acorda o atenţie deosebită frazării. Theodorini ne cerea sunete calde, catifelate. La clasa lui se făcea perfecţionarea auzului.
  • La Teorie şi solfegiu, am avut pe Constantin Baciu, absolvent de Schola Cantorum. Cu dânsul am rămas prieten toată viaţa, am interpretat de nenumărate ori, mai târziu, fiind dirijor, piesa corală Dorul.
  • Tot la Teorie şi Solfegiu, am avut-o şi pe Sofia Teodoreanu, doar un an, însă. Doamna Sofia Teodoreanu, mama lui Ionel Teodoreanu, scriitorul, era o femeie rea, ca şi muzicianul Gavriil Musicescu, tatăl ei, ca şi Florica Musicescu, sora ei, profesoară celebră de pian, la Conservatorul din Bucureşti.
  • Armonia, primul an am studiat-o cu Zirra, mare personalitate, muzician distins, care stimula necontenit pe elevi în armonizarea cântecelor populare, apoi cu Ionel Ghiga. După un an, Ghiga s-a transferat în Orchestra Radio din Bucureşti, iar la catedra de Armonie a venit Constantin Georgescu. El era absolvent de Schola Cantorum din Paris. Cu profesorul Georgescu am făcut Contrapunct şi Istoria muzicii.
  • Muzica de cameră, obiectul cel mai îndrăgit de mine, am făcut-o cu Nicu Teodoreanu, violoncelist, unul din absolvenţii Conservatorului.
  • În acea perioadă, nu se preda viola în Conservator. Un singur elev, Nicolae Cordoneanu, cânta la acel instrument. Eu am învăţat viola mai târziu, făcând parte din multe formaţii de muzică de cameră. Şi tot aşa m-am instruit în arta de a orchestra, deoarece nu exista un curs de Orchestraţie.
  • La Conservatorul din Iaşi a venit, odată, şi Enescu, şi ne-a cântat la pian o reducţie a Simfoniei a III-a de Beethoven, în versiunea lui, proprie. După ce am ascultat cu toţii Concertul, Aspasia Burada, profesoară de pian la Conservator, s-a aşezat în genunchi în faţa lui şi i-a sărutat mâna, copleşită de emoţie!
  • Fiind în Conservator, am cântat fie la lecţii, fie la producţiile noastre, în diferite formaţii de muzică de cameră, astfel una dintre ele era alcătuită din 4 elevi cu numele Botez: Radu Botez – vioara I, Emilia Botez – vioara a II-a, eu – violă, Gheorghe Botez – violoncel; interpretam cvartete de Tartini, Doppler, Dvorak.
  • Altă formaţie a fost Cvartetul B. Eram cam prin anul II de Conservator, sau să fi fost prin 1926, când s-a înfiinţat acest cvartet al nostru, la iniţiativa lui Mircea Bude, el fiind vioara I, eu la vioara a II-a, Valentin Bude la violă şi Gheorghe Bărbieru la violoncel. Astfel, am interpretat: cvartetele postume de Schubert, multe cvartete de Mozart, Haydn, primele 6 cvartete de Beethoven, cvartete de Schumann, Grieg, Dvorak, Smetana, Borodin, Ceaikovski, Debussy, Ravel, Vincent d’Indy, Dimitrescu.
  • Din anii de liceu, cam din 1922, am păstrat tot aşa o melodie – Şi dacă ramuri bat în geam – scrisă pe versurile poetului Mihai Eminescu, cu armonie şi acompaniament simple, de începător, pe care am refăcut-o mai târziu. Dar ea a fost schiţată atunci.
  • Simultan cu Conservatorul, m-am înscris la Facultatea de Drept. Am terminat-o în 5 ani.
  • Începuse de un an de zile criza mondială din anii 1929-1933 care făcea ravagii pretutindeni, şi nu mai puţin la noi. Atunci şi tatăl meu a pierdut o mare sumă de bani. Salvarea mea a fost că la 1 ianuarie 1931 am fost chemat ca suplinitor a catedra de muzică a Seminarului Teologic Sfântu Gheorghe din Roman. La această catedră am stat până în 1933, când am plecat definitiv la Bucureşti.
  • În vara anului 1933, a apărut în ziarul Universul un mic anunţ pe care eu nu l-aş fi observat, căci nu citeam pagina de informaţii, dar l-a observat tatăl meu şi, la prânz, mi l-a arătat. Se anunţa acolo concurs pentru completarea orchestrei simfonice Radio, din Bucureşti, pentru ziua de 10 noiembrie 1933. Bineînţeles că am trimis imediat prin poştă o scrisoare de înscriere. (…) Primul cu care am luat contact a fost Ionel Ghiga, fostul meu profesor de la Iaşi, care ţinea prima violă în Orchestra Radio şi care m-a sfătuit să mă înscriu şi la violă, nu numai la vioară. (…) Theodor Rogalsky, atunci prim-dirijor al orchestrei, a ieşit după mine, după concurs, şi mi-a spus să nu mă mai prezint şi la vioară, deoarece am reuşit la violă. 
  • Am rămas în orchestră timp de 12 ani, timp în care am învăţat atât de multe lucruri, încât le-aş putea echivala cu o academie de înalte studii muzicale. (…) Dar adevărata mea ascensiune a început în 1945, când mi s-a încredinţat conducerea Corului Radio!

Capitolul 2 este intitulat „Despre adevărata istorie a Corului Radio. Dumitru D. Botez explică faptul că mai exista un Cor Radio, încă de prin anii 1936-37, care, însă, nu era un cor angajat, ci considerat drept colaborator al Radiodifuziunii Române. Acest cor era dirijat de Radu Botez. Cele mai multe spectacole erau dirijate de Theodor Rogalsky şi câteva de Ion Bobescu şi Ion Hartularie Darclée. În 1940, acest cor a fost angajat ca formaţie permanentă pe lângă Orchestra Radiodifuziunii, dirijat tot de Radu Botez. În 1941, odată cu căderea guvernului legionar, corul a fost desfiinţat şi, pe baza unui concurs, a fost angajat un nou cor, care era, de fapt, acelaşi, pentru că, dintre toate elementele prezentate la concurs, acestea au fost, totuşi, cele mai bune. Conducerea corului i-a fost încredinţată profesorului Ion Croitoru, pe motiv că Radu Botez era un simplu „scripcar”. În aprilie 1944, după primul bombardament american de la Bucureşti, societatea Radio şi-a dispersat personalul artistic şi administrativ, iar corul a fost din nou desfiinţat. Croitoru era un eminent profesor de muzică, un om de o bogată cultură şi de o frumoasă inteligenţă, ca dirijor însă era lipsit de temperament, iar repertoriul coral universal îi era aproape cu desăvârşire necunoscut.

După terminarea războiului, coriştii au revenit la Radio. Data reînfiinţării sale ar putea fi fixată la 25. 05. 1945. Punându-se problema dirijorului, preşedintele sindicatului l-a propus pe Dumitru D. Botez, fără ca el să fi ştiut ceva despre acest lucru. A aflat abia peste câteva zile, în cafasul bisericii Olari, unde dirija Gheorghe Danga, pe care mersese să-l vadă.„Una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante amintiri a fost atunci când, pregătind corul pentru o lucrare vocal-simfonică, Requiemul de Verdi, pe care a dirijat-o Enescu, la terminarea concertului, Enescu a ieşit pe scenă, m-a luat de mână şi m-a dus în faţa publicului pentru a-mi mulţumi. Eu, pe scenă, alături de Enescu! Asta încă nu visasem!”

În anul 1950, luna decembrie, cu câteva zile înainte de Crăciun, lui Dumitru D. Botez i s-a desfăcut contractul de muncă, după ce, timp de 17 ani jumătate, servise Radiodifuziunea Română. Primise de la „cadre” o adresă din care reieşea că: „…nu este corespunzător pentru postul de dirijor.” De menţionat că Szomogy, dirijor maghiar, venind în vizită în România, afirma: „Aveţi un singur dirijor bun şi o singură orchestră bună! Pe Dumitru D. Botez.” Între timp, fusese numit profesor la Conservator, la catedra Dirijat cor.

Despre tehnica de lucru cu corul, Dumitru D. Botez povesteşte:

„Cel puţin o săptămână, de multe ori chiar două, repetam câte 10 ore pe zi, câte două ore cu fiecare grupă corală. După trecerea acestui interval, urma un altul, în care reduceam timpul de repetiţie la 6 ore pe zi, câte 3 ore sopranele şi altistele, câte 3 ore tenorii şi başii. În sfârşit, când totul era cu migală filigranat, începeam ansamblurile, 4 ore pe zi, până când obţineam cel mai perfect echilibru, sincronizare etc. Aşa a fost realizat acel faimos cor Radio pe care mulţi l-au uitat, acel cor în care 130 de corişti cântau ca unul singur, cor ce nu avusese pereche în ţara noastră şi nici nu cred că va mai avea. Cu voci ceva mai modeste, la fel a fost realizat Corul Filarmonicii şi, mai târziu, cel al sindicatelor. Dar Corul Radio a fost acela în mijlocul căruia mi-am putut desfăşura întreaga mea capacitate artistică şi în care arta muzicală era realizată la o mare perfecţiune.”

Însemnări cu ocazia unui interviu:

  • Din 1949, am fost numit la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la Catedra de Dirijat cor, iar în 1933 mi s-a încredinţat conducerea Corului Filarmonicii „George Enescu”, pe care l-am condus timp de 15 ani. Concerte? O aproximativă socoteală mî duce la vreo 1500 de concerte şi Emisiuni la Radio şi la peste 500 de audiţii, cu cele două coruri.
  • Am auzit din mai multe părţi spunându-se despre mine că aş fi creat şcoala modernă românească de dirijat coral. Când am fost numit la Conservator, nici nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi. M-am bizuit doar pe experienţa mea – dirijam cor de la vârsta de 14 ani – şi pe ajutorul acelui minunat om şi coleg care a fost Gheorghe Kulibin. Împreună, am elaborat prima programă analitică din România a unui curs de dirijat coral, programă care, an de an, a primit îmbunătăţiri până la starea ei de azi.
  • Gândul meu a fost, încă din 1945, când am preluat conducerea corului Radio, în ce priveşte tehnica şi interpretarea corală, să realizeze o sinteză între şcoala rusă, tradiţie de la Musicescu şi Ciolan, şcoala franceză – tradiţia de la Kiriac şi Chirescu – şi şcoala germană – tradiţie de la Dima şi Ciolan.
  • Unii au terminat Conservatorul chiar în anul venirii mele la catedră, lucrând, deci, cu mine, doar câteva luni (Marin Constantin, Paul Paradenco), alţii au lucrat doar 2-3 ani (Boris Cobasnian, Emanoil Popescu, Anatol Goreaev) şi, în sfârşit, o întreagă pleiadă, care au urmat cursul complet de cinci ani: Constantin Ungureanu, Florica Avramescu, Nicolae Niculescu, fraţii Alexandru şi Nicolae Racu, Lucia Pop, Nicolae Vicleanu, Silvia Giban, Petre Crăciun, Stelian Olariu, Iovan Miclea, Ion Pavalache, Constantin Romaşcanu, Sabin Păutza, Aurelia Ioan, Erwin Atzel, Aurel Grigoraş, George Grigorică, Doru Morariu, Valeria Nica Chiriţă, Fiorella Tica, Elena Vicica şi mulţi, mulţi alţii, ale căror nume îmi scapă acum.
  • Am început să compun încă din Conservator şi am amintit de primele mele compoziţii. Am scris din plăcere şi nu pentru a deveni membru al Uniunii Compozitorilor. Preocupările mele principale au fost vioara şi dirijatul. Intrarea în Uniunea Compozitorilor i-o datorez lui Theodor Rogalsky, care a făcut propunerea şi referatul.  Odată intrat în rândul compozitorilor, a trebuit să scriu şi am tot scris, mai mult piese corale, iar astăzi ar putea fi vreo 200, aproximativ. Nu le-am numărat!

Capitolul 3 este intitulat „Activitatea mea la Radiodifuziune”. Reluând mai detaliat anumite elemente prezentate în capitolul anterior, Dumitru D. Botez evidenţiază mai multe aspecte de ordin artistic, istoric şi politic. Deosebit de important este pasajul în care relatează o amintire cu George Enescu la pupitru, sub bagheta căruia cântase de multe ori.

„Era fascinant. Dirija totul pe dinafară, cu partitura închisă pe pupitru. Gestica lui era cu totul personală, dar şi sugestivă în acelaşi timp. Avea o voce frumoasă de bariton şi fluiera extraordinar, ca un mare maestru. Vocea lui era incredibil de puternică. Dacă se întâmpla să fie gălăgie în orchestră – şi asta se întâmpla destul de des – chiar şi la Enescu – el bătea uşor cu bagheta în pupitru, dar indisciplina noastră nu lua în seamă semnalul maestrului. Atunci Enescu striga o dată: Dom-ni-lor! – ca un tunet, ce acoperea toată gălăgia şi, într-o secundă, se făcea linişte. Cunoştea partitura în toate amănuntele ei. Într-o repetiţie, cântam nu ştiu care simfonie de Beethoven. La un moment dat, Enescu opreşte orchestra, ia partitura, o deschide şi începe să caute. Vinovatul a stat liniştit un timp, dar înţelegând că, în curând, va fi descoperit, s-a ridicat şi a spus: Eu am greşit, Maestre! La care Enescu i-a mulţumit şi a închis partitura. Era primul cornist, care cântase un si becar, în loc de si bemol.

Capitolul 4 are titlul „Activitatea mea la Filarmonica George Enescu”.  Numirea la Filarmonică a avut loc în ziua de 1 februarie 1853, când Silvestri l-a prezentat corului. Încă din primele luni, a încercat să pună ordine în cor, deşi a avut multe impedimente. Silvestri dorea să aibă corul cât mai repede în mână, pentru a putea realiza lucrări vocal-simfonice, astfel că a ţinut un singur concurs pentru ocuparea a 108 cântăreţi şi nefăcând, astfel, o selecţionare prea riguroasă. Mult timp, Dumitru D. Botez s-a străduit să corecteze disciplina corului; ulterior, a obţinut, cu acest cor, rezultate spectaculoase, spectacole bisate, lucrări vocal-simfonice ample, unele în primă audiţie pentru România, turnee prin ţară.

„Una din marile mele bucurii era să fac repetiţii. E drept că unele repetiţii erau anevoioase, datorită unor dificultăţi ale lucrărilor puse în studiu, dau datorită unor lucrări mai puţin plăcute, nu prea pe gustul corului, a oboselii, a unor indispoziţii etc. În general, însă, lucrurile mergeau destul de bine. Îmi plăcea să vorbesc corului despre compozitor şi despre lucrarea în studiu, să fac analiza lucrării, să le arăt modulaţiile şi semnificaţiile lor, să le stabilesc locurile unde pot să respire şi multe altele ale noastre, astfel că una dintre coriste mi-a spus într-o zi: cu dumneavostră, Maestre, facem încă o dată Conservatorul!”

Capitolul 5 relatează pe scurt, „Activitatea mea ca dirijor la Corul Sindicatelor”. Cu acest cor, primul concert s-a dat la 1 decembrie 1968. Avea 110 corişti, cu voci bune, cu experienţă şi prezenţă scenică agreabilă. Lucrul îl începuse la 15 noiembrie. Repetiţiile aveau loc între 18 şi 20 în fiecare marţi şi vineri, la sediul ansamblului CCS din Lipscani, unde li se puseseră la dispoziţie 4 camere. Luase pe lângă el 4 foşti studenţi care repetau astfel: Silvia Secrieru cu sopranele, Lucia Pop cu altistele, Eugen Popescu cu tenorii şi Gheorghe Bujduveanu cu başii. La 1 decembrie 1968 a fost momentul de afirmare, pe scena Ateneului Român, în faţa unei săli arhipline.

În finalul capitolului Cecilia Botez notează că Dumitru D. Botez a fost în permanenţă frământat de gândul de a finaliza lucrul la Tratatul de Dirijat, gând  carel-a susţinut aproape 20 de ani. „Îmi amintesc că a transcris notiţele pentru acest tratat de 5 ori. Când se apropiase momentul tipăririi lui, lucrarea fiind încheiată, încă mai refăcea nişte fraze, preocupat de acurateţea stilului, ca şi când ar fi fost vorba de acurateţea vocilor.”

Capitolul 6 poartă titlul „Fragmente din corespondenţa lui Dumitru D. Botez adresată mie”. Transcriu câteva pasaje:

  • Brediceanu este un om de o farte bogată cultură, ştie muzică şi are o mare experienţă dirijorală. Acum, de când dirijează fără baghetă, este cu mult mai expresiv şi mai clar.
  • Nu sunt omul tabieturilor. Prin forţa împrejurărilor, am o viaţă destul de dezordonată. Muncă multă de dimineaţa până noaptea târziu, navetă la Târgovişte şi Predeal, război, imprimări între 2 şi 5 dimineaţa, mese neregulate, repetiţii, repetiţii nesfârşite, ani şi ani în şir de eforturi puţin cunoscute, apoi dăruire în concertele după care aş fi putut spune ca Pappini: „un uomo finito”.
  • A fi pedagog înseamnă să posezi un anumit fel de a fi, sp dispui de numeroase calităţi: calm, răbdare, voinţă fermă, iubire de oameni şi capacitatea de a le modela sufletele, capacitatea de a fi drept, înţelegător şi neinfluenţabil, să iubeşti trecutul şi să speri în „viitorul de aur” al ţării tale şi al omenirii, de a fi bun şi sever totodată, să-ţi menţii, când este nevoie, hotărârile luate, de a renunţa la ele când împrejurările sunt altele, să faci din tine însuţi un om superior, care să fie şi altora exemplu etc.

Capitolul 7, conclusiv, cuprinde câteva documente istorice: destăinuirile lui D. D. Botez în legătură cu concedierea sa de la Radio, fragmente de corespondenţă primită, primele 9 emisiuni ale Corului Radio, concertele dirijate la Filarmonică, Coruri de amatori şi filarmonici cu care a lucrat, tabelul membrilor Corului Radio, direcţia muzicală.

Cu adâncă emoţie, am descoperit pe ultima filă a Capitolului 6 un pasaj notat de Cecilia Botez cu stiloul, o maximă latină: „Exegi monumentum aere perennius” (Oda XXX de Horaţiu: „Am terminat un monument mai trainic decât bronzul.” Consider că reprezintă o descriere plină de acurateţe a acestui volum.


 http://no14plusminus.ro/

1 comment

  1. stanciu mariana

    Buna ziua,

    va rog sa ma indrumati de unde pot cumparat Memoriile lui Dumitru D.Botez!!!
    Ar fi minunat sa pot cumpara acest volum intr.un exemplar macar daca nu in doua!!
    Doresc sa fac cadou acest volum dirijorului corului Bisericii Belvedere care are o adanca pretuire pentru marele maestru Dumitru D Botez!!!
    Va multumesc anticipat!
    Cu stima,
    Stanciu M.

Lasă un răspuns