«

»

Interviu cu poetul Daniel Corbu

În splendidul ţinut al Neamţului, pe malul Ozanei cea limpede ca cristalul, la umbra cetăţii bătrâne şi nestricate de mână de om, se naşte la 7 aprilie 1953 cel ce va ridica versul la rang de gnoză şi va trăi doar pentru a respira poezie.

Păstrător al graiului românesc autentic şi moştenitor al iubirii patriotice, Daniel Corbu trăieşte la răscrucea dintre două lumi, una metafizică reprezentată prin rădăcinile sale abisiniene şi dorinţa acută de îmbrăţişare şamanică postmodernă şi una palpabilă, ce se poate defini prin cuvântul versului gravat în tezaurul culturii româneşti. Ca fundament primordial existenţial, Daniel Corbu aşterne asemeni unei pături spirituale versul vertical ce conferă nu numai siguranţa ci şi accesul direct la o reîntoarcere la origini.

Cu un simţ al umorului specific celor de la apa Ozanei şi cu trăire poetică autentică, poetul Daniel Corbu ghidează spiritul românului iubitor de românism şi se purifică printr-o spovadă publică ce se regăseşte uşor în poeziile sale şi, mai mult decât atât, oferă o mântuire literară. Un sensibil artist de primă mână, îmbracă sentimentul angelic ce se reflectă din adevărata poezie asemeni unei cămăşi a lui Nessus şi primeşte cu braţele larg deschise orice blestem ancestral, cu condiţia ca remediul să-i fie oferit tot din poezie.

Studii liceale la Roznov (Neamţ), absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, secţia Română-Franceză, din Bucureşti, promoţia 1983. În timpul studiilor universitare participă activ la întrunirile Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, care îi va fi şi coordonator de licenţă. După terminarea facultăţii, este instructor de teatru şi poezie la Casa de Cultură din Târgu Neamţ, unde organizează, începând cu anul 1984 Colocviile Naţionale de Poezie de la Neamţ.

Publică volumele de poeme:

  • Intrarea în scenă (Albatros, 1984),
  • Plimbarea prin flăcări (Cartea Românească, 1988),
  • Preludii pentru trompetă şi patru pereţi (Panteon, 1992),
  • Documentele haosului (Panteon, 1993), pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, şi Premiul Poesis pentru cea mai bună carte a anului 1993,
  • Spre fericitul nicăieri (Panteon, 1995), primind Premiul festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei,
  • Cântece de amăgit întunericul (Helicon, 1996),
  • Manualul bunului singuratic (Panteon, 1997),
  •  Duminica fără sfârşit (Axa, 1998),
  • Cartea urmelor (Junimea, 2001),
  • Documentele haosului – antologie de autor (Junimea, 2003),
  • Evanghelia după Corbu şi alte poeme (Iaşi, Princeps Edit, 2006),
  • Eonul Marelui Desant – antologie, ediţie critică (Princeps Edit, 7). Publică la Editura „Cronica” volumul de proză
  •  Omul suspendat – douăzeci şi una de fantasmagorii în ritm de jazz (2001),

Pentru întreaga activitate literară, Preşedinţia României îi conferă ii 2004, medalia Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler.

Tiberiu ROŞU: Pentru realizările şi efortul depus de dumnea­voastră de-a lungul timpului, aţi fost decorat în anul 2004 cu Ordinul Meritului Cultural în grad de cavaler, ce v-a fost înmânat de preşedintele României. Ce reprezintă acest premiu pentru dumneavoastră? V-aţi gândit să-l refuzaţi asemeni lui Emil Cioran?

Daniei CORBU: Domnule Tiberiu, acest, hai sa-i spunem premiu, reprezintă recunoaşterea pentru munca unui literat din această ţară. Meritul cultural, instituit cândva de regii noştri se oferă pe mai multe niveluri sau mai bine zis la mai multe grade. Fiind propus pentru prima dată de către Uniunea Scriitorilor, am primit ordinul în grad de cavaler. Referitor la refuz, trebuia să am anumite motive, fie ele sociale, valorice sau chiar politice. Nu puteam să-l refuz, deoarece el reprezintă ceva strict simbolic.

T.R: Premiul v-a fost înmânat de către preşedintele României din acea perioadă?

D.C.: Nu mi l-a înmânat preşedintele, aşa cum era normal, deoarece era într-o perioadă când un preşedinte se retrăgea şi altul venea, iar cel care venea nu dorea să ofere premiul pentru vechiul preşedinte.

T.R.: Cum ati reacţionat în această situaţie?

D.C.: Fiind puşi în faţa acestei situaţii am întrebat consilierii prezidenţiali ce avantaje materiale ar avea acest premiu, dar spre surprinderea noastră nu am primit decât nişte argumente de-a dreplul funebre! Ne-au spus că vom beneficia de un loc de veci pe gratis, înmormântarea o să fie însoţită de salve de armă. In clipa aceea am luat totul în glumă. Fiind născut la apa Ozanei sunt un om cu umor şi am intrat în jocul lor.

T.R: Îmi puteţi spune cine a mai fost nominalizat?

D.C.: Din câte-mi amintesc, de la Iaşi, la gradul de comandor Cezar Ivănescu, la gradul de cavaler Alexandru Husar, Lucian Vasiliu, Cassian

Maria Spiridon.                                                                  

T.R: Vorbiţi-mi despre poeţii de factură religioasă, până in ce punct putem vorbi de poezie laică, „profană şi de unde începe feno­menul religios 

autentic? Orice poet care foloseşte numele divinităţii, cu scopuri literare-nobile, îl putem încadra în rândurile scriitorilor de factură religioasă?

D.C.: Domnule Tiberiu, eu cred în poezia adevărată ce nu este nici nii religioasă, nici ţărănească, nici orăşenească, nici laică, nici dumnezeiască,

ea le cuprinde pe toate.

T.R.: Ce reprezintă pentru Daniel Corbu poezia adevărată?

D.C.: Pentru mine poezia face parte din iluzia universală, ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune.

T.R.: Credeţi în poezie ca într-o profesiune?

D.C.: Cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. M-am considerat întotdeauna un locuitor al emoţiei, iar întâlnirile cu poezia, domnule Tiberiu, sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, este imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn.

T.R.: Aţi cunoscut un sentiment mai înalt decât întâlnirea cu poezia?

D.C.: Nu, dragă Tiberiu, nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. A scrie poezie, încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. Şi când crezi ai alungat-o, mai adânc o găseşti instalată în miezul lucrurilor.

T.R.: Se mai poate scrie poezie ca odinioară?

D.C.: A scrie poezie în aceste vremuri reprezintă o ocupaţie donquijotească! De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmodemiste ale discontinuităţii şi pluralismul, limbajele experimentale au complicat totul.

T.R.: Poezia mai este ca în vremurile antice, când era caracte­rizată  prin simplitate?

D.C.: Nu, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului. Să ne aducem aminte că poetul era al doilea om în stat după împărat în civilizaţiile orientale. Poetul era omul cu viziuni, era întrebat de acţiunile sociale, politice sau de cult etc. Revenind la poezie, îmi place să cred că va reveni la simplitatea ei presocratică, încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac, pasăre, spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, intr-o stare poetică. Cred în poezie ca într-un blestem.

T.R: Un blestem ce-l porţi asemeni unei cămăşi a lui Nessus sau un alt tip de blestem?

D.C.: Frumos spus…dar blestemul aici este legat de un şamanism care îţi este dat sau nu.

T.R. Acest blestem şamanic l-aţi posedat din fragedă pruncie sau s-a dezvoltat pe parcursul drumului iniţiatic prin studiu elaborat?

D.C.: Sunt unul din oamenii care cred în destin. Şi, asemenea grecilor, cred în împărţirea harului. La vârsta de 5 ani gânguream versuri pe malul Ozanei şi asta consider că e dovada clară că trebuie să vorbim despre un blestem care îţi este dat dintotdeauna sau deloc.

T.R.: Dacă aţi avea posibilitatea să vă petreceţi viaţa în altă perioadă literară, decât perioada postmodemă, în care aţi dori să creaţi şi să simţiţi poezia?

D.C.: Vă spun cu toată forţa, domnule Tiberiu, că este o întrebare ce mi-a venit de multe ori în singurătate. Mi-ar fi plăcut să trăiesc şi în perioada lui Dante, deşi era o perioadă foarte dură, dar şi într-o perioadă mai romantică, cea a lui Hölderlin, care pentru mine reprezintă valoarea lirică supremă în Germania, este cel mai mare poet german din toate timpurile.

T.R.: Hölderlin, cel care a fost un model pentru Mihai Eminescu?

D.C.: Aşa este, atât cât o dovedesc manuscrisele şi mărturiile unor prieteni apropiaţi, Eminescu nu numai că l-a avut drept model pe Hölderlin, ci a vrut să-i continue opera. Din păcate, amândoi au avut cam aceleaşi destine tragice. Nişte minţi de-a dreptul fenomenale şi, spunem sincer, că nimeni nu ar vrea să fie aşezat în creierul lui Eminescu cum s-a şi spus, mulţi ar dori să aibă opera lui Eminescu, dar nici unul destinul său.

T.R: La ora actuală  se face o bagatelizare în masa acelora care au fost şi rămân pionii principali ai literaturii româneşti. Cum ne putem menţine verticalitatea acestui neam, dacă împroşcăm rând pe rând toţi scriitorii? Este benefică o reîntoarcere la origini, la ceea ce a însemnat şi înseamnă simplitatea şi puritatea sufletului românesc?

D.C.: O întrebare complexă, dragă Tiberiu, ce vizează latura noastră patriotică, a limbii române. Prin limbă suntem o identitate. Ea se va menţine numai dacă oamenii care au plecat de la rădăcinile ei o vor

cultiva. Prin anul 1975, spunea Mircea Eliade: „Dacă o pagină din Eminescu se va citi în orice colţ de lume, limba română este salvată.

T.R. Dumneavoastră aşezaţi poezia ca fundament în calitate de poet, dacă eraţi pictor mai era la fel?

D.C.: Probabil era acelaşi lucru, frumosul trebuie păstrat şi tot ceea ce este specific românesc prin toate mijloacele.

T.R.: Această aură a specificului românesc mai radiază astăzi?

D.C.: Cam de 21 de ani această aură a patriotismului a dispărut. Îmi amintesc o întâmplare din anul 2008 petrecută la Alba-Iulia, într-un 1 decembrie simbolic. Mă aflam împreună cu Grigore Vieru şi Adrian Păunescu la lansarea cărţii “Taina care mă apără”, semnată de Gr. Vieru când tocmai această chestiune am discutat-o, dispariţia sentimentului patriotic în numai două decenii.

T.R.: Patriotismul se poate menţine doar prin poezie?

D.C.: Se poate menţine, dar nu prin toată poezia; spre exemplu eu scriu poezie în limba română. Am încercat să scriu poezie în limba franceză, dar nu o simţeam. Nu se poate pune problema patriotismului aici, deoarece scriu în limba română, simt în limba română, o scriu cu credinţă şi o scriu la nivelul inspiraţiei. Dragă Tiberiu, niciodată nu m-am crezut inginer de text, m-am considerat un blestemat. Desigur folosind cuvântul “blestemat ’ cu sensul lui magic.

T.R.: Fiecare îşi găseşte refugiul în ce este dispus să perceapă, ca refugiu. Un refugiu în lumea cărţilor, bine implementat asemeni unei citadele, poate reprezenta susţinerea spirituală şi morală necesară menţinerii verticalităţii intelectuale. Unde se refugiază poetul Daniel Corbu?                                                                          .                         .

D.C.: Despre refugii se poate vorbi la nesfârşit, despre refugii sufleteşti nu mai zic. Eu mai sunt unul dintre debilii mentali ai ţinutului care mai cred în inspiraţie.

T.R.: Inspiraţia transmisă de la cine sau de unde?

D.C.: Cred că vine de foarte departe şi din acest motiv a scrie poezie fără inspiraţie este o lipsă de bun simţ. în România mulţi scriu versuri dar avem puţini poeţi.

T.R.: Poale trăi Daniel Corbu fără poezie?

D.C.: în clipa de faţă mărturisesc, fără fandoseli adolescentine, că nu mai am cum să trăiesc fără poezie. în poezie ne preparăm nişte canoane, eu nu sunt de acord cu canoanele, nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca pe forme ale libertăţii. Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi în egală măsură, eşecului de a nu fi cucerit niciodată.

T.R.: Revenind la canoane, la simboluri, purtaţi permanent simbolul crucii celtice. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest simbol?

D.C.: Este vorba de o cruce de fildeş a creştinismului primitiv şi de ţara rădăcinilor mele mai adânci, Abisinia, Tibetul de astăzi. Acolo unul dintre stră-stră-bunicii mei, cam al 34-lea a fost rege şi pentru mine reprezintă o puternică infiltrare în originile mele adânci. Este norocosul talisman de care nu m-am despărţit de atâţia ani.

T.R. Poetul se învârte între real şi mister, misterul se poate defini, în cazul dumneavoastră, sau rămânem la definiţia lui… şi muţim asemenea scheletului din pictura lui Goya ce scria cu mâna lui scheletică pe nisip Nada ?

D.C.: Pe poet îl ţine în viaţă, în trezie misterul, adică în formă. Toţ poeţii au luptat cu nevăzutul în fel şi chip, l-au chemat, l-au repezit cânc nu l-au atins, altădată l-au adulat.

T.R.: Cu ce se luptă poetul Daniel Corbu?

D.C.: Cu golul, mă lupt să ţin moarte la câţiva paşi, dar misterul este cel pe care îl adulmec şi îl chem de fiecare dată.

T.R.: Dacă aţi rămâne fără mister, spre ce v-aţi îndrepta?

D.C.: M-am gândit îndelung şi eu la această întrebare, dar dacă aş rămâne fără de poezie, fără de cuvinte, aş alege cealaltă poezie, care este de-a dreptul extraordinară, poezia care există în natură, asemenea unui călugăr budist. De foarte tânăr mi-am dorit să ajung călugăr budist.

T.R.: Un călugăr budist din ţinutul mănăstirilor nemţene ce gângurea versuri pe malul Ozanei, foarte interesant tabloul.

D.C.: Această idee mi-a venit în urma lecturii unei cărţi rămasă de la bunicul meu, o carte interbelică despre comportamentul călugărului budist, nu ştiu dacă nu voi ajunge ce-mi doresc…cine ştie? ( interviu realizat de TIBERIU ROȘU)

Lasă un răspuns