«

»

Dorin Ploscaru – Agapia și poetul ei

La una din emisiunile noastre memorabile de la „Cuvânt Bun” (Unu Tv Neamţ) poetul Gheorghe Simon îmi povestea cu francheţe că până să vină ora intrării în emisie a trecut pe la anticariat şi pe la Librăria Humanitas să-l caute pe Femando Pessoa şi cartea sa, „Cartea neliniştirii”. Mă gândeam: iată un om atât de calm, atât de liniştit caută „Cartea neliniştirii”. Curând însă aveam să descopăr multe afinităţi ale Poetului cu Pessoa.

O vară întreagă am stat cu cartea lui Gheorghe Simon „Ardere de tot” în buzunarul maşinii. O citeam ca pe o carte de rugăciuni. O reciteam şi nu mă mai săturam. Poezie de cea mai rafinată şi elevată calitate. O mângâiam cu sfială şi aviditate ca un însetat şi înfometat de Cuvânt.

Şi cu adevărat Cuvântul, Logosul, Verbul cum îi place poetului să zică este firul roşu al cărţii: „iar Verbul copleşit de precaritatea clipei / e-mpresurat de-atâta infinire /” („Suflet suspendat” – cel mai frumos poem al cărţii). Acelaşi lucru îl întâlnim în poemul „în timp ce mama aprinde candela”: „Verbu-şi odihneşte întruparea /” sau „Verbu-şi desface aripile în zbor spre asfinţit”. Cu cât înaintezi în corpusul cărţii constaţi că osatura consistentului tom de poezie a lui Gheorghe Simon e constituită din două teme, din doi piloni pe care stă zidit tot eşafodajul cărţii: verbul şi tăcerea: staticul şi dinamicul: mişcarea şi nemişcarea. Dacă ar fi să traducem în fapt apoftegma Patericului: „mai vino pe la mine frate să tăcem împreună” cred că Gheorghe Simon are puterea, tăria şi sensibilitatea de a auzi tăcerile asurzitoare ale confraţilor.

Apropo: Un alt mare tăcut din grupul poeţilor de la Neamţ fiind poetul Nicolae Sava. Iată una din tăcerile lui Gheorghe Simon care este reluată în foarte multe poeme sub diferite forme: în „Neantul uzurpator”: „tăcerea singură/ne dezvăluie sufletul ascuns” iar în „Genunea firii”: „Verbul ocrotitor/izbăvitor.” Ai senzaţia citind această carte că a fost scrisă cu tăcerea cu toate că ea este alcătuită din Verb, din Cuvânt aşa cum spune autorul în „Moarte mioritică”: „se întrupează Verbul în lucrare…”. Răspunzând imediat ecoul tăcerii: ’’…spaima tăcerilor…” şi „tăcerile prelungi” („Matca firii”).

Gheorghe Simon face parte poeticeşte vorbind dintr-o generaţie ilustră generaţia ’80 şi aparţine unei grupări poetice de referinţă: gruparea poetică de la Neamţ de care sunt legate Colocviile de Poezie iniţiate de poetul Daniel Corbu în anii ’80 la Târgu-Neamţ şi din care fac parte nume importate ale poeziei de azi: regretatul Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Elisabeta Vartic, Daniel Corbu, Radu Florescu, Theodor-George Calcan, Lucian Strochi, Adrian Alui Gheorghe, criticul Cristian Livescu, şi mai nou adăugaţii în pluton: Vasile Baghiu şi Dorin Ploscaru.

Poetul Gheorghe Simon este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte pentru România al Asociaţiei ’’François Mauriac”. De profesie, profesor de franceză la Agapia. Pentru el, Agapia este locul mirabil, locul liniştii, centru al lumii de unde pleacă toată Frumuseţea lumii. Mereu îmi vin în minte, vorbind despre Gheorghe Simon, spusele lui Holderlin „la ce bun poeţii în vremuri năprasnice” şi ale lui William Blake: „Poetul este sângele subteran al unei naţii.” Nu ştiu de ce. Am senzaţia că, în persoana şi opera sa, aceste două ziceri se contopesc fericit defînindu-1 şi conturându-1 pregnant. Poematica imnică, melosul poeziei imnologice de tip Ioan Damaschinul, sau Efrem Şirul, sau Roman Melodul, Isac Şirul, Cosma Melodul cu accente modeme de tipul Holderlin, Dan Verona sau Ioan Alexandru este o altă coordonată a creaţiei sale. Gheorghe Simon este prin excelenţă poezia imnică a tăcerii: reuşeşte să ne rostească şi să se rostească în poezia clocotitoare a tăcerii.

Coloana vertebrală a cărţii e pusă sub semnul Logosului: un întreg tratat de Poezie sub semnul Cuvântului: „Verbul are durata fulgerului… („Trandafirul nimănui”) sau: „doar Verbul imberbul / e prefigurat”(“Abisul uimirii”).

Ai senzaţia cetind cartea că ai citit un întreg tratat despre Libertate, despre Adevăr, despre Cuvânt, despre Frumuseţe, despre Poesie. Pe linie ioaneică Poetul ne reaminteşte că adevărata libertate ţi-o dă Logosul şi că „veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”. La Gheorghe Simon mişcarea întru Cuvânt este mişcarea întru Poesie. La masa de scris oficiază Poetul ca-ntr- un altar. Există în scriitura lui Gheorghe Simon şi în profesiunea lui de credinţă încredinţarea că face din Poezie, un sacerdoţiu. Cuvântul are putere izbăvitoare în mâna lui Gheorghe Simon. Puterea Cuvântului cheamă Puterea Numelui (vezi Kallistos Ware „Power of the Name”). Cuvântul are un nume. De aici Rugăciunea Inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”) Isihia (liniştea), Lumina taborică, transfigurarea persoanei şi în mod implicit transfigurarea creaţiei.

Cartea de poezie „Ardere de tot” apărută la Editura Princeps Edit din Iaşi, în anul 2009, cuprinde cinci capitole: 1. Pericol de moarte, poezia; 2. Calea ascetică; 3. Ardere de tot, 4. Amin, Agapia 5. Arhetipuri. Beneficiază de condiţii grafice bune şi se află sub redacţia poetului Daniel Corbu, iar ca lector îl are pe poetul Nicolae Sava. Găsim în carte două poeme închinate unul lui Mihai Ursachi şi unul lui Ion Creangă – profesii de credinţă pentru autor.

În peisajul poeziei mistice, poeziei creştine în genere sigur avem un Daniel Turcea sau un Vasile Voiculescu, avem un Cluj care-1 are pe Adrian Popescu, avem un Bucureşti care-1 are pe Dan Verona (de loc din Bacău), avem un Braşov al lui Ion Mircea, avem o Poezie universală care l-a dat pe Rainer Maria Rilke, dar Agapia îl are inefabil şi inegalabil pe Poetul ei cu tot cu Agapia-Veche, cu tot cu sfinţii din munţi pe cel care se aduce pe sine „Jertfa arderii de tot, jertfa de bună mireasmă”, Gheorghe Simon. Şi zic eu că trebuie să fim fericiţi pentru acest lucru.

De la „Kafka şi monotonia eternă a mării”, traversăm cartea şi ajungem la „Trandafirul nimănui”, unul din cele mai frumoase poeme: „precum moartea îşi ia adio de la noi / facându-ne semn cu mâna / mâna care scrie / zidită-n poezie / făcând litera moartă să învie / şi amin, zic ţie / cititorule/ mântuitor de poezie/.”

Lasă un răspuns