«

»

Iubirea cea plină de Har şi de Dar

Lăcaşul Creştin de prăznuire a Bunului Dumnezeu, ctitorie blagoslovită a fiinţa în Caşinul moldav al unor meleaguri naturale fără pereche, a desfăşurat, nu de mult, o nouă îngenunchiere, nu pentru rugă, ci de a omagia împlinirea unui mileniu de când Sfântul Simeon Noul Teolog a compus acea „Cântare a Cântărilor” numită: Imnele Iubirii Dumnezeieşti.

Un popas spiritual de o mare profunzime şi universalitate, prin care se confirmă continuitatea milenară a creştinismului pe teritoriul istoric al ţării noastre.

Cu o mie de am în urmă, un Guido d’Arezzo dăruiește cântăreţilor liturgici din Occident prima scriitură pe un preportativ, a acelor cântece gregoriene sacre dar şi secrete, elaborate, cu vreo două secole înainte, de către Vatican. O vreme în care, monarhul Simeon, literaturiza „Imnele Iubirii Dumnezeieşti”, anticipând realizarea acelui alt unicat biblic, „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei. De aici şi preţuirea noastră la omagierea acestui fapt de istorie creştină, petrecut la Mănăstirea Caşin, de către Parohia acelei localităţi şi de slujitorul la altar al Bisericii de aici.

Iubirea, ca o emanaţie sacră a Dumnezeirii, are o existenţă cosmică, de la concentrismul galaxiilor şi până la „Romeo şi Julieta”. „Ea mişcă sori şi stele”, aşa cum spun marii poeţi ai lumii. Pornind de la universalitatea ei şi oprindu-ne doar la subiectul uman, vom încerca să o comentăm ca fenomen pluralic şi cu esenţa ei sacră,supunând conceptul la o eflorescenţă contemporană şi o aceeaşi rădăcină superioară, plină de renunţare la „eu” şi de trăire a sentimentului, generat de oricare „tu”,  de lângă noi.

Iubirea ca lege a Lumii

Lumea, ca mulţimea infinită de universuri şi galaxii, de constelaţii şi corpuri cereşti, cu expansiunile şi retracţiunile ei, formează un Tot, divers dar unitar, un „Univers al Universurilor”, o „Fiinţare a tuturor Fiinţărilor”, un „Infinit” al tuturor Infiniturilor, ca o sumă finală a unor nesfârşite forţe de atracţie, considerate de noi ca fiind Iubirea cea Mare şi Sacră a Existenţei. De aici întâia „Domnie” a ei, eternă şi fără de limite care se manifestă de la atom la neuron, de la Quarkuri la Quasari, de la „a fi”, la „a tot fi”.

Pentru noi, fiinţele umane, o mică şi perenă fărâmă de Existenţă, finite şi nu infinite, trecătoare şi nu veşnice suntem mânuitoare a acestor concepte, dar neputincioase a le trăi înţelesul lor. E sensul metafizic şi maximal al Iubirii, ca esenţă duală a Lumii, ca o meta gravitaţie ce tinde să menţină acest Tot, pentru totdeauna. De aici sacralitatea ei, ca o forţă spirituală constituită ce atrage spre interior infinitul material al fiinţării, materialitate ce năzuieşte a fi cât mai spre în afară. Spiritualitate şi Materialitate, spre mijloc şi spre părţi, acea numită de noi, oameni, „deplasare spre roşu” şi „spre violet”, ca o dualitate antitetică ce, prin „Iubirea cosmică” a energiilor principale, conduc la unitatea şi la permanenţa infinită a Lumii.

Asistăm, astfel, la cea mai cuprinzătoare „poveste de dragoste” a Firii, nedeclarată dar infinită, duală şi totală, sacră şi cosmică. Prin asta Iubirea e legea primară a Totului, a acestui infinit de finituri şi acestei eternităţi zămislită din „astăzi pe mâine”. Când vrem să zicem Lume, rostim, fără să vrem, Iubire.

Divinul si Cerul Iubirii

Iubirea e universală, iar Universurile sunt existente, prin Geneza divină. De aici, Sacralitatea ei. De aici diversitatea şi ea infinită, a Iubirii, ea luând nesfârşite forme de manifestare, toate pornind de la dualitatea părţilor şi tragismul întregului, ca rezultantă. Infinitul Universurilor se sprijină pe acest pluralic existenţial, cu acel dualic şi triadic ale Existenţei. Oare această existenţă duo-triadică şi structurală şi sistemică, dar, mai ales, simultană, depăşeşte firescul şi escaladează Sacrul.

Iubirea, în sine, se constituie ca o afirmare şi o negare a unui „dat” existenţial. E o năzuinţă de reîntoarcere a pluralului la singular, un „dat” anulându-se pentru „dat”-ul coexistent şi, în acelaşi timp, o generare a unui nou plural, pornit de la aceste două „daturi” şi desfăşurat într-un nou evantai al fiinţării. De aici şi superioritatea Iubirii, frumuseţea ei, drumul jertfelnic de a se ajunge la ea, aureola cu care este încununată, trecându-se, prin ea, în sfera Sacralităţii.

De aici, apoi şi reciprocitatea acestor două „constelaţii” de mai sus – dăruire şi primire de infinite forme de energii – ceea ce duce la menţinerea unei „unităţi dinamice” infinite, deci sacre. Geneza lumii e sinonimă cu acea a Iubirii şi a Legităţilor Existenţei, amândouă manifestându-se şi universal „ca o generalitate” şi particular, ca „specificitate”, în ambele cazuri fiind învăluite în aura Sacralităţii, a unor capacităţi ale lor de a transfera, parţial, viziuni ale lui „dincolo”, în existenţa de „dincoace”.

Prin aceasta Iubirea se afirmă, multiplu şi necontenit, ca şi vitalic dăruindu-şi astfel şi Totului şi Părţilor, puterea cea de Har a Fiinţării.

Iubirea umană şi lumea

 

Fiinţa umană aparţine Lumii, ceea ce face ca Iubirea cosmică să se găsească acum la o răscruce antică. E, poate, cea mai complexă răscruce existentă a Existenţei, la care Neînsufleţitul se dăruieşte Viului, şi invers. Extinsă tot mai mult înspre mai mult, ea capătă, conştient, o şi mai mare Sacralitate, când Cerul şi Pământul sunt„îmbrăţişate”, iar Cerul „coboară” pe pământ, pentru, ca în acelaşi timp, cei de lângă el,  să atingă Cerul.        

E un „precum” al unei Iubiri supreme, în care viaţa şi non-viaţa se constituie în dualitatea cosmică, purtătoare, la un moment dat, de acea Răscruce sacră a Rezultantei. Toate Religiile lumii sacralizează această încrucişare tainică dintre „a fi”şi „nu”, fiecare din ele două având un ritual aparte. E o venire finită, pentru un infinit al plecării, de la un „astfel” înspre un „altfel”, de la o fărâmă de protoplasmă, către un Univers al nemărginirii. O nevenire la Iubirea materială, însoţită de o revenire continuă „veşnică”, la acea spirituală, dăruindu-se, astfel, omului, şi drama unei Iubiri oprite, ca şi speranţele sufleteşti ale uneia aceea fără murire. O sacralitate duală, zămislită dual din dualitatea Iubirii telurice şi o altă dualitate a unei Iubiri spirituale, totul conducând la triadica veşnică Iubire. O altă viziune, complexă şi sacră, asupra acestei comuniuni cosmico-umane, ca o Arcadă peste două Lumi şi două Fiinţări, pe sub care nu se poate trece, cu pioşitate, decât o singură dată şi într-un singur sens, de la o veşnicie, înspre o alta.

Iubirea ființei umane

Creaţie supremă a Genezei, a ajuns Ia starea similară cu „chipul şi asemănarea Domnului, la posedarea de „conştiinţă de sine”, la gândire şi inteligenţă, la piscul fiinţării umane, care e Creativitatea, această Demiurgie secundă a Lumii. După „Homo primus” şi „sapiens”, iată-1, de câteva milenii şi ca „Homo creator”, atât de valori materiale, cât şi spirituale, pe amândouă folosindu-le şi pentru a fi „Homo cupidus”.

Fiind, astfel, un tezaur de Iubire, fiinţa umană desfăşoară un impresionant evantai de Iubiri, putându-se dărui şi reuşind să-şi apropie orizonturi multiple de trăiri „amatus”, unii trăind prin ele înfiorarea zborului, alţii spre părerea de rău a „Raţiunii de a fi, prăbuşindu-se cu ele înspre nimicnicie. Să încercăm, în continuare, a zăbovi la câteva din acestea, toate fiind privite ca năzuinţe şi apoi, ca întruchipări, prin ele ajungându-se a se fauri, în paralel şi alese creaţii spirituale.

Iubirea de Dumnezeu se prefigurează a fi cea mai a tot trăitoare dăruire, omul aparţinând Lumii, iar Lumea, Creaţia ei supremă. Fiind Tatăl nostru, îi dăruim, ceea ce îi este ca rod demiurgie şi ne alăturăm puterii Sale Divine, aşa cum o parte se însumează întregului de apartenenţă, spre a rezulta, prin aceasta, Perfecţiunea Sacră.

Iubirea de Infinit, care, ca o creaţie a tot existentă a Celui Atoatefăcător, se alătură Demiurgului, pentru noi, oamenii, ea reprezentând un acelaşi TOT, în relaţia cosmică de „cauză şi efect”. Nesfârşitul existenţial şi de spaţiu şi de timp, cuprinde în el şi se descifrează nouă, arătându-ne şi măreţia Creatorului şi aceea a Creaţiei.

Iubirea de creştinism, de religia în care s-a născut şi o omagiază toată viaţa. Prin El, se constituie o Arcadă sacră între trăirea de o viaţă şi infinitul de dincolo de viaţă, dintre teluric şi divin. Trăirile spirituale ale fiinţei sale îşi găsesc motivaţia finală de a vieţui, aici, ca pământean şi de a se contopi, apoi, cu infinitul spaţio-temporal. Prin Creştinism, se devine Univers în sensul real al cuvântului, după ce, mai înainte, fiinţa umană era, doar o fărâmă infimă din acesta.

Iubirea de Viaţă, de această supremă stare în a fi a Existenţei, de a transforma o picătură de protoplasmă, în nemărginirea spirituală. Viaţa cuprinde în ea afirmarea individuală a omului, a atributelor sale de mare amplitudine. Gândirea imaginaţia şi creativitatea sa, îi oferă posibilitatea de a ajunge la depărtări nemărginite, zburând în Univers, prin ele, cu o viteză mai mare decât a altor deveniri cosmice.

Iubirea de Pace, de acea stare supremă a Lumii, în care toate zbaterile şi confruntările devenirilor, mai ales a celor sociale, se retrag din dinamica lor distrugătoare, lăsând să domnească echilibrul, liniştea, absolutul şi conlucrarea. Pacea conferă la toate un sens superior, în special vieţuirii telurico-umane, prefigurând existenţei o imagine plină de înţelepciune şi de perspectivă.

Iubirea de Natura, de întregul Genezei divine, zămislită pentru a însoţi, paradisiac, fiinţarea pământească a acestuia. De aici armonia şi dragostea pentru ea, pe care trebuie s-o emane continuu fiinţa umană, ea fiindu-i şi coexistentă şi multiexistentă. În totalitatea ei, ea constituie, pentru om şi alte porţi, deschise înspre Univers, precum şi alte răspunsuri la întrebările acestuia despre el.

Iubirea de Locul natal, e o formă intimă, revărsată în sufletul singular şi care îi provoacă o trăire concentrică. întregul univers se reduce la o „celulă” efectivă şi cu atracţie existenţială şi ca o depunere tectonică de amintiri proprii. E la o extremă absolută a apartenenţei la Univers, care, în acelaşi timp, se  contopeşte cu acesta din  urmă.

Iubirea de Patrie, la care simţul de apartenenţă se contopeşte mai mult spaţio-temporal, „casă părintească”, lărgindu-şi dimensiunile existenţiale.

E o dragoste complexă, uneori abstractă, alteori simbolică, şi din când în când, cerând jertfa proprie.     

Existenţa unei patrii apare ca un spaţiu de siguranţă, pentru propriul aşezământ.

Iubirea de Neam, de poporul la care aparţine, are o motivaţie similară cu acea de patrie, transferată la nivel de fiinţe umane, mai mult sau mai puţin apropiate de proprii părinţi. E mai complexă şi de la om la om, de la o generaţie la alta, atât socio-material, cât şi socio-cultural.

Şi această formă de Iubire are o încărcătură telurică mai mare, afectând câteodată puritatea absolută a acestui sentiment.

Iubirea de Tradiţie, ca o continuitate, materială şi spirituală, a unui grup uman. O continuitate, ce micşorează singurătatea existenţială şi lărgeşte perimetrul unei convieţuiri cotidiane. Religia şi Biserica au aici un rol primordial, ele înșele cultivând o permanenţă sacrosanctă a conţinutului şi a ritualului manifestat. Chiar dacă se proferează o dinamică continuă, viaţa socială găseşte modalităţi de a cultiva şi o însumare, materială şi spirituală, a datului inovator.

Iubirea de Muncă, de acest eroism uman de a se confrunta cu inerţia Universului, deocamdată apropiat. E o stare de nobleţe, de bucurie şi individuală, ca şi socială, şi materială, ca şi spirituală. Creştinismul subordonează la conceptul de muncă, raţiunea de a fi a omului.

Iubirea de Dăruire, care constituie esenţa primară, sub aspect social-teluric, a Creştinismului. E o anulare a primării „eu”-lui propriu, cu scopul de a salva un altul, care se pierde existenţial. O alăturare a singularului la un plural, contopindu-se cu acel grup, ale cărui cerinţe primează mai mult decât ale sale. E o autoanulare a lui „unu” pentru ca prin aceasta, să se afirme infinitul.

Iubirea de Profesie, de cărăruia pe care se ajunge plenar la bucuria fiinţării şi a universurilor, a plantelor şi animalelor, o separare distinctă, de anonimatul creativ al activităţii umane. O diferenţiere de întregul social, împletit cu o altă formă de contopire cu acesta.                                                                                                                                  

Iubirea de Trecut, de faptul că „s-a trecut” printr-o viaţă şi că s-a lăsat ceva în urma vieţuirii sale. Un trecut, înăbuşit, întotdeauna, în farmecul amintirilor, a unor altor vremi şi oameni, amândouă cu jertfele, dar şi cu împlinirile lor. O istorie a creştinismului e o galaxie sacră de astfel de fapte, pe care oamenii le omagiază, se roagă lor şi le iau drept pilde pentru viaţa lor. Faţă de idealul şi mărginitul, ca abstractizare, viitor, trecutul e un ocean de realităţi, petrecute cu adevărat şi rămase, pentru totdeauna, în neuitare.

Iubirea de Spiritualitatea culturală, din nou o altitudine umană, o alăturare şi fructificare a tezaurului intelectual al istoriei, religios şi laic, material şi spiritual, gândit şi faptic. În evoluţia lui, mereu ascendentă, omul s-a confruntat cu lumea, a cunoscut-o şi a transformat-o creativ, rezultând acest Templu al măreţiei umane, alături de zidirea sa spirituală creştină. Iubirea pentru aceste „arhitecturi”, cu tendinţa de ale da o cât mai mare altitudine, l-a făcut pe om să ajungă, în scurtă vreme, gânditor, creator şi creştin.

Iubirea de Adevăr şi de cunoaşterea lui, de această contopire spirituală cu imaginea reală şi utilizabilă a ei, un alt risc al devenirii umane. E un zbor, rămas teluric, spre cerurile sacre şi naturale ale Existenţei, făcut cu patos şi dăruire, cu credinţă şi încredere în ele, cu dragoste şi cu renunţare, de multe ori}la viaţă, permite, de la om la om şi dăruirea omenirii.

Iubirea de Oameni, „Homo pro Homo”, etapa supremă, după acea pentru Dumnezeu, Creatul singular iubeşte toată creaţia din care şi el face parte. In această ipostază, „spaţiul” de dăruire pentru ceilalţi, este nelimitat. Chiar dacă în cadrul comunităţii umane, mai sunt inadvertenţe, totuşi, Creştinismul şi Etica socială sunt de partea lui „Homo homini homo” . Şi chiar dacă poetul spune că „Iubirea mişca sori şi aştri”, totuşi ea rămâne superlativă la atitudinea de om.

Iubirea de Aproapele său, tensionează şi mai mult patosul ei trecându-se de la forma generală de Omenire la Omul de lângă Om, Dăruitorul şi Primitorul de dăruire, între aceste două ipostaze, acum, e doar de o „mână întinsă”, de un suflet deschis. Şi astfel nesfârşitele perechi de „apropiaţi”, la nivel teluric formează Omenirea. E acum o trecere inversă, de la pluralul uman, la fiinţa, doritoare de ajutorul de alături. Şi creştinismul cultivă în noi deosebit, această emanaţie de Iubire.

Iubirea de Modestie, izvorâtă, ca o necesitate, din relaţia directă om-om. E un binom viu, uman, care poate tenta pe Dăruitor, ca în una din Parabolele biblice, să-şi depăşească naturaleţea socială. Şi nu numai în această postură, ci în toate „meridianele” vieţii, fie că sunt numai doi, fie o comunitate, fiecare din oameni să-şi iubească „bunul simţ” şi să aibă o atitudine creştinească moderată. „In faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali.

Iubirea de Familie, de cei mai apropiaţi oameni, apartenenţii lor şi biologic, şi  sufleteşte şi social. O celulă umană, legiferată şi religios, şi laic şi social. O histologie  complexă, care s-a impus, în istorie, la toate nivelele vieţuirii. Uneori pot fiinţa şi micro şi macro de astfel de sisteme, dar aceasta, e centralică. E aşa, deoarece el rezultă din două „conuri” umane, dispuse la vârf, primul însumând strămoşii, celălalt, urmaşii. De la un plural către un altul, Familia constituind punctul  lor de interferenţă.

Astfel că ea are o geometrie socială dominantă, fapt pentru care i s-a oferit omagii, sau critici deosebite.

Iubirea de Logodnic(ă), aceşti „primi fiori” cărora, viaţa de toate zilele o consideră ca fiind singura formă de iubire, de dragoste, de amor, de „Iove story” şi alte denumiri, de acum, banale, nefireşti. Logodnica, şi cu şi fără ritual, e „prima , zbatere de inimă”, singulară sau duală, ce va duce la acea celulă socială preţioasă, care va fi Familia. E înfiorarea cu maximum de zbor şi de creativitate, pură şi ideală, sufletească şi nu corporală. De aceea, această primă iubire nu se poate repeta. Prin ea, Iubirea noastră se constituie într-un zbor unic. Poate de aceea, cuvântul de Iubire se opreşte numai aici. Şi poate tot de aceea, Religiile lumii desfăşoară, la ea, un ritual deosebit, nu atât de formal, cât sufleteşte. întreaga „Poezie de dragoste” a lumii redă doar aceşti „primi fiori”, ca o stare de excepţie în viaţa omului.

Iubirea de Soţie, generatoarea unei alte noi Familii, are o mare importanţă, mai mult socială. Şi Biserica şi Statul, o legiferează. La starea de Iubire, continuată de la „primi fiori”, se adaugă multe paralele economice, sociale, biologice, de uz intern, care-i măresc mult densitatea ei în sine. În cadrul vieţii de familie „Iubirea” trăieşte metamorfoze multiple, neprevăzute în perioada logodirii. Poetica Familiei e mai restrânsă, decât acea a „primelor scrisori”, de aceea Biserica şi Statul apără mult, legislativ, pe amândouă. De la Romeo şi Tristan, la Bovary şi Karenina e o cale foarte lungă, precum la Eminescu, de la „Frumoasa fără corp”, la „Cătălina lui Hyperion”.

Iubirea de Frumosul fizic, la om capătă, iarăşi, aripi de zbor, acum estetice sau naturale. Geneza a fost plămădită din Credinţă, Frumos şi Adevăr. Oare perfecţiunea Frumosului fizic, de la floare la Grigorescu, afectează adâncurile sensibile ale omului, îndepărtându-1 de banal şi dăruindu-i ineditul. E o planetă întâlnită rar, pe care totul e spus altfel, sau şi mai altfel presupus.

Frumosul fizic care, din această cauză, însoţeşte concordant şi partea materială a ritualului sacru.

Un frumos, cu atât mai frumos, deoarece, mai ales cel artistic, a trecut, mai întâi, prin sensibilitatea şi mâinile omului.

Iubirea de Frumuseţea morală, desfăşurată social şi printre oameni. S-a lăsat cu mult în urmă acel „Homo homoni lupus” şi acum, prin, perceptele religioase şi morale, Iubirea de oameni e o formă superioară, plurală, socială, globală, cu trimiteri la un viitor cosmic. Se aşteaptă un timp, când oamenii vor poseda, cu toţii, ca pe un metabolism, o unitate morală, o „Epocă morală de Aur”. La orizont, perfecţiunea umană.

Iubirea de Creativitate, iubirea supremă a fiinţei umane, similară cu Geneza. Prin ea, puterea spirituală a omului se apropie de Tot, rămânând, totuşi, pe această fărâmă de galaxie şi departe de probabile sau posibile forme de viaţă, care ar putea crea şi ele. Deşi, prin demiurgism, omul acoperă Universurile, cunoscute şi necunoscute, dar nu poate părăsi Terra „explozia sa de creativitate rămâne toată, aici, pe pământ, condensându-se la structuri miniaturizate”. Poate că într-un viitor oarecare, omul se va afla pe o planetă complet tehnologizată „Slavă ţie, Omule!” „Ave, Homo!”.

A fi al Iubirii divine

Şi Sacrul şi Cerul şi Omul sunt, astfel un Har de Iubire şi Dar de-a iubi. S-a surprins cât de bogată e fiinţa umană în Iubire. Şi ne pare rău că mai sunt, însă, fraţi de-ai noştri, care o reduc la trăiri banale, sau nefireşti. De la Geneză ea s-a afirmat ca un „suflet nemuritor” al Existenţei, ca o Energie nefizică, sau trecătoare, sau cu o vieţuire de-o clipă a unor trăiri cotidiene.

Iubirea înseamnă Fiinţare, iar a fiinţa, e un acelaşi lucru cu Iubirea. Şi amândouă se află sub dobândirea Divinităţii. Un creator suprem, ce-şi are grijă de propria Sa Creaţie. O Creaţie, care înseamnă Totul. Şi Omul, aparţine acestui Tot, aparţine Iubirii divine. Deci să fim ai acestei Iubiri.

Preţuim, aşa cum se convine, realitatea din faţa anilor noştri, blagoslovirea pe care o aduce „Iubirii Dumnezeieşti”, cu un mileniu în urmă, Sfântul Simeon Noul Teolog, ce a vieţuit în lumea Bizanţului. Un popas pios, la un alt popas, încărcat de pioşenie. Un Memento sacru, învăluit în gândirea „sacră” a Omului acelor zile milenare. O plecăciune din suflet, la însufleţirea milenară ce i s-a dat acestei Scrieri deosebite, care a evocat un Mare Suflet, al Lumii, Iubirea.

Fie ca şi orizonturile spirituale ale vremurilor ce vor veni să se oprească şi ele la rememorarea acestui Hrisov sacru şi la sfinţirea Panei ce l-a zămislit.

Fie ca şi veacurile de mâine să fie însufleţite şi ele, şi oamenii lor, de această Expansiune sacrală şi de acest sentiment Retractiv, avute în faţa Universului şi dăruite, prin cosmica, dar şi umana, iubire !

Gh.A.M.Ciobanu

                                                                                                              

Lasă un răspuns