«

»

Tudor Ghideanu – Urmările filosofiei românești

interviu cu Tiberiu Roșu

otto: „Sunt momente istorice când unitatea este mai importantă decât însăși contradicția, pentru că în vreme ce contradicția poate să ducă la dizolvarea sistemului însuși, minându-l, unitatea poate să unifice și poate duce la salvagardare.

„Nulla dies sine laetitia spunea Constantin Noica. Cine nu a lăcrimat asupra versului mişcat în întreaga fiinţă, cine nu a pierdut nopţile căutând sensul liber al frazei, cine nu şi-a dedicat trăirile interioare cărţilor citite, nu-şi le poate răspunde niciodată la puţinele întrebări retorice, existenţiale.

Ca mulţi filosofi români, Tudor Ghideanu despică firul în patru, creează propriile idei filosofice având ca fundament filosofii antici pe care îi aşterne în rânduri frumos împletite, ţinându-se de mână cu filosofii moderni în îmbinarea ideologică dintre profanul cotidian şi sacrul criptei strămoşeşti. Un gânditor al pământului curat, cutreierând pe sub obloanele culturii, săpând parcă în izvorul înţelepciunii, un pasionat al cercului închis, filosoful Tudor Ghideanu duce spre mâine tradiţia gânditorilor idealişti adunaţi sub semnul întrebării.

Tudor Ghideanu, născut la 30 martie 1938, comuna Cordun-Neamţ. Şcoala primară în satul natal. Şcoala Elementară Petru Rareş-Roman. Şcoala medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie Roman. În 1958, Facultatea de Istorie şi Filosofic Al. I. Cuza Iaşi. Dintre premii, unul din cele mai importante i-a fost acordat în 1990 – Premiul Academiei Române Vasile Conta la secţia Filosofie pentru cartea Temeiuri critice ale creaţiei, 1988.

Cărţi publicate:

  • Percepţie şi morală în fenomenologia franceză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979.
  • Conştiinţa filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, 1981.
  • Anamnesis (Treptele aducerii aminte), Ed. Junimea, 1987.
  • Odisseea Conştiinţei filosofice, în 3 volume, Ed. Vasiliana, 98, 1999.
  • Filosofia lui Eminescu, Editura Cronica, 2004.
  • Splendoarea bucuriei în ontologia trinităţii, Ed. Lumen, 2007.
  • Chivotul sincategorematelor Editura Mușatinia- Roman 2011.

Tiberiu ROŞU: Domnule profesor Tudor Ghidecmu, povestiţi-mi despre anii pe care i-aţi parcurs în formarea intelectuală, plecând de la anii percepţiei culturale, ajungând până la anii şcolii doctorale. Aţi cunoscut personalităţi marcante, aţi avut onoarea să aveţi un mentor şi, la rândul dumneavoastră, pe cine aţi ghidat în acest drum către cultură, nu neapărat din prisma filosofiei, ci vorbind în general, din punct de vedere scriitoricesc?

Tudor GHIDEANU: Este o întrebare foarte dificilă, mai ales că acoperă o întindere de timp atât de largă. Dacă vorbim de copilărie, o anumită pecete şi-au pus-o părinţii, pentru că părinţii mei au fost înclinaţi de la începuturi către folclor, către cântecul popular, către credinţa ortodoxă, către biserică. Nu întâmplător, când eram la şcoala medie, căci aşa se chema liceul pe vremea mea, duminica, mama mă trezea de dimineaţă şi-mi spunea că preotul este în slujbă, deci trebuia să merg la biserică, până într-o zi când am zis: Mamaie, de acum am o vârstă şi râd colegii ăştia de mine. Asta se întâmpla într-un fond al războiului proaspăt încheiat, în care se formulase deja o cultură influenţată de sovietism, ca să nu spun stalinism şi era destul de incomod, dacă nu chiar rizibil, pentru o categorie de oameni inclusiv colegii care puteau să te considere altceva, să te aprecieze altfel dacă tu încă la 18 ani te mai duceai la biserică. Cu toate acestea, eu am mers înainte, şi întâmplător, am făcut un liceu industrial, Şcoala Medie Tehnică şi Siderurgie de la Roman, unde singura bucurie, ca să spun aşa, era că spre deosebire de cei care mergeau la Liceul Roman-Vodă care făceau trei ani, noi făceam patru ani şi ni se părea că acest an în plus ne dădea o anumită siguranţă a pregătirii noastre. Dar lucrul cel mai important care l-am remarcat de la început a fost şansa de a avea nişte profesori, profesori foarte buni. Asta datorită faptului că liceul pe atunci nu era specializat, nu era numai de tehnică, organe de maşini sau mai ştiu eu, rezistenţa materialelor sau mecanica propriu-zisă, ci avea şi partea teoretică, umanistă şi celelalte discipline. Pe vremea aceea nu se făcea nici psihologia, nici filosofía. Nici una nu era în programa de învăţământ. Aş putea numi şi câţiva profesori care m-au marcat încă de la început: profesorul de matematică Cojocaru care preda la Roman-Vodă, şi pe domnul Panaite, un tânăr profesor sau profesorul de mecanică Zilber. Profesorii aceştia ne deschideau universul matematico- fizic, în paralel cu ceea ce făceam cu o doamna Dănilă la limba română. Şi toate aceste elemente au concurat la îndemnul de a mă forma cumva singur, adică mi-am impus necesitatea unei lecturi, ori lucrul acesta l-am făcut fără un anumit comandament sau un anumit dirijor, un anumit director de conştiinţă care să mă ghideze. Interesant ar fi să amintesc că la un moment dat m-am întrebat ce înseamnă filosofia.

T.R.: Dezvăluiţi-ne când s-a întâmplat să aveţi această enigmă filosofică?

T.G.: Eram în perioada şcolii medii şi aveam un coleg pe care l-aş aminti, Herşcu Solomon, evreu din Roman, care era mai mare cu câţiva ani decât mine şi el mi-a recomandat primele lucrări de filosofie. Şi acest coleg din şcoala elementară, – şcoala noastră trebuie să o spun se numea Petru Rareş m-a dus la Biblioteca Centrală din Roman şi acolo mi-a scos în faţa ochilor vreo trei cărţi. Ţin minte, şi asta este simpto­matic cumva, că printre acele cărţi pe care le-am ales cu el de faţă, era una de Baruch Spinoza. Erau nişte traduceri de texte din diverşi filosofi clasici ai filosofiei universale, făcute de profesorul C. I. Gulian. Spinoza are tratate despre Dumnezeu, despre om, are tratatul teologico-corintic şi bineînţeles etica. Am luat cartea asta care era din fragmente, acasă, şi după vreo două săptămâni, când colegul meu mă forţa cumva, că trebuie să returnez lucrarea bibliotecii, i-am spus sincer: Dragă, nu am înţeles absolut nimic. Cu toate acestea, el m-a încurajat spunându-mi că era un fenomen uzual în a nu-1 înţelege pe Spinoza de prima dată. De la el am auzit că Spinoza stă la baza gândirii filosofice modeme, după aceea Kant, Hegel. Dragostea mea pentru filosofie s-a materializat în special prin lectura unor mari scriitori. în primul rând mă gândesc la Balzac, pe care l-am gustat prin lucrările mici la început: Iluzii pierdute, romanul acela de perspective pierdute a unui creator tânăr, Liturghia ateului, sau o lucrare despre răzbunare, proză scurtă. îmi aduc aminte că de atunci am început să scriu şi eu ceva cu referire la creaţia unui om de valoare. Balzac avea o lucrare care se chema Casa la motanul cu mingea, în care era vorba despre o întâlnire nefericită dintre un tânăr creator, un geniu şi o fată simplă din popor şi îmi aduc aminte că finalul era unul profetic dar în sens negativ: Florile modeste şi umile mor desigur dacă sunt transplantate pe munţi, prea aproape de cer, acolo unde bat vânturile şi furtunile. Deci, proza aceasta se termina cu un eşec pentru cei doi tineri. Dintre gânditorii români tot timpul l-am citit pe Eminescu. Eminescu era lectura mea favorită pentru că era o obsesie sau un orizont al casei noastre, căci totdeauna când se cânta în casă, după un cuvânt al bunicii mele, Maria Pandele Ghideanu: Mai am un singur dor. Un lucru aş vrea să ţi-1 spun, în vremea asta, curios sau caracteristic, tatăl meu citea la gura sobei din Biblie. Şi curios, nu citea din Noul Testament, Evan­gheliile. Citea din profetul Iezechel, din Ieremia, din Daniel şi se apleca spre noi să ne spună că nu înţelegea din ce citea. Noi nici atât, că eram copii. Aspectele apocaliptice care sunt la profetul Iezechel, şi care sunt după aceea la Ioan în Apocalipsa trebuiau cumva, vorbind de tatăl meu, să concorde cu ceea ce se întâmpla în zilele noastre. Astfel ajungea la concluzia că numărul 666 din Apocalipsă era înscris în proorociile lui Iezechel, Isaia şi că era tentativa asta de a-1 identifica pe 666 cu Stalin şi cu Rusia Sovietică. Mai mult decât atât foarte multă lume s-a întrebat dacă nu cumva comunismul ca perioadă de pătimire cruntă, nu a fost acest număr 666. Dacă mă întrebi astăzi nu aş putea răspunde cu certitudine că această formulă corespunde unei realităţi transcendente, adică dincolo de puterile noastre de înţelegere.

T.R.: Aţi aderat la sistemul care venea din Răsărit?

T.G.: Nu aveam cum, pentru că încă din familie exista acel resentiment pentru o astfel de organizaţie politică şi, ca exemplu, doi unchi de-ai mei au fost închişi în temniţele comuniste. Exista un fetişism, în sensul că pentru început te încarcera pentru delapidare. Ei amândoi fuseseră economişti. Pe unul l-au ridicat chiar din judeţul Neamţ sub acuzaţia că ar fi colaborator cu anumiţi călugări din acea zonă, împotriva ordinii şi fericirii socialiste. Ştiam de la părinţi că suferă pe la Gherla, pe la Aiud, de unde i se respingeau pachetele. Când a fost eliberat după 10 ani, eu eram student, era cu sănătatea şubredă. Făcuse şi o ciroză şi avea sub 50 de kilograme. Ne povestea mama mea cum nu l-a recunoscut când a strigat-o la poartă: vedea pe cineva care îşi sprijinea barba în zaluzelele de la poartă şi nu îl putea identifica pe respectivul străin. Când am venit eu în vacanţă, eram student deja, acest  unchi care locuia la noi mi-a povestit ce a avut de îndurat în puşcărie timp de zece ani. Cu toate acestea era un fericit. Studiase acolo ca într-o universitate limba engleză. îl cunoscuse pe filosoful Ion Petrovici şi mulţi alţii şi învăţase de la oameni de acest nivel, pentru că ei ţineau acolo lecţii. Chiar mi-a spus cum învăţau engleza: rădeau varul de pe perete iar pe talpa papucului cu chibritul scriau cuvinte în limba engleză. Chiar m-a întrebat de nişte autori de care auzise în puşcărie şi bineînţeles că nu îi cunoşteam atunci. A murit după câţiva ani, prin 1975.

T. R.: Mergând spre perioada universitară, cârd aţi intrat în facultate şi în ce condiţii, tinând cont de perioada politică de atunci?

T.G.:Am terminat şcoala medie în 1955 şi pentru prima dată am încercat să dau, în 1957, la facultate, dar n-am intrat pentru că nu aveam trei ani de producţie. Era o exigenţă, adică o cerinţă care impunea decisiv să ai trei ani de muncă practică în vreo instituţie, uzină, fabrică, iar eu aveam pe acte doar doi ani. Speram că o să pot intra pentru că ştiam că se intrase şi fără acest criteriu, dar cineva s-a uitat şi la aceste detalii. Intrasem chiar în sala pentru examen. Ca paranteză, Facultatea de Filosofie de la Iaşi fusese desfiinţată, ca şi cea de la Cluj, încă din 1951, asta până în 1957, când a fost reînfiinţată, pentru că după 1948 s-a considerat că filosofia nu trebuie să fie decât la Bucureşti, sub o direcţiune strict ideologică pe care atunci o dicta o aşa numită Academie „A. Jdanov”. Era cu siguranţă o academie ideologică, de gândire marxist-leninistă. Am avut colegi care făcând facultatea la Iaşi s-au transferat, chiar marele profesor Radu Negru s-a transferat în capitală. Odată cu reînfiinţarea secţiei de Filosofie la Iaşi şi cea de la Cluj, în 1957, s-a introdus ca primă parte, pentru primii doi ani de zile, pregătirea ştiinţifică, adică bazele filosofice ale matematicii, bazele filosofice ale fizicii, bazele filosofice ale biologiei, bazele filosofice ale chimiei. Cu aceste patru discipline ştiinţifice se împletea şi Istoria Filosofiei, care ne era predată de marele profesor Emest Stere. De asemenea, făceam Istoria Filologiei. Limba greacă şi limba latina ne erau predate de către marele Theofil Simenschy. Am avut această şansă imensă de a face cu aceşti profesori valoroşi. În anul doi am făcut cu Isac Davidson, cel mai mare latinist al perioadei respective care, curios şi paradoxal, preda un curs de Istoria Filosofiei marxiste. Iar ca disciplină peremptorie exista la Facultatea de Filosofie încă din anul I, Istoria Literaturii Universale, disciplină coordonată de o evreică extraordinară, Herta Peretz. Îmi aduc aminte că în acea perioadă am avut chiar şi acea adversitate faţă de cei care intraseră înaintea noastră, şi mă refer aici la studenţii din grupa lui Mihai Ursachi care era cel mai strălucit din seria respectivă. Îmi amintesc o întâmplare legată de el: vroia să facă doctoratul în străinătate şi n-a găsit altă cale decât să treacă înot Marea Neagră, împreună cu un coleg. Ei îşi planificaseră să iasă în largul mării ca, după aceea, să fie culeşi de vreun vapor grecesc sau turcesc şi astfel să scape. Au fost prinşi de o şalupă românească de frontieră, însă au fost iertaţi pentru că din mărturiile lor, curenţii marini i-ar fi împins în larg. A doua oară s-a întâmplat la Drobeta Turnu-Severin, când era deja în anul patru de filosofie, iar pe la Porţile de Fier ar fi vrut să scape dincolo în Iugoslavia, ca ulterior să ajungă în Occident. A fost încarcerat vreo patru ani, şi astfel a terminat-o cu filosofía. Interesanţi sunt anii de detenţie, căci acolo Mihai Ursachi va începe să scrie poezie. După eliberare, va relua facultatea, de data asta intrând la Facultatea de Medicină, dar şi aici a făcut o boacănă care trebuie menţionată. Având printre alte discipline şi chimia de dat, a recurs la un conciliabul împreună cu fratele său, absolvent de Chimie, care trebuia să dea în locul său examenul. Şi cum? A declarat că a avut un accident la cap, s-a înfăşurat la cap şi astfel fratele său s-a dus la respectiva probă. A fost descoperit, şi nici Facultatea de Medicină nu a reuşit să o termine. Ulterior, va reuşi să intre la Facultatea de Filologie, secţia germană-română, unde a fost admis ultimul şi când a terminat-o, a reuşit să fie primul, şef de promoţie. Mihai Ursachi chiar a ajuns să-l traducă pe Schelling, marele filosof german care scrisese nişte romane cu titulatura misticului Bonaventura, contemporanul lui Toma d’Aquino. Cu toate că pătimirile lui nu se vor opri, comuniştii îi vor lua şi casa pentru care se va lupta mulţi ani să o redobândească, a fost invitat în Statele Unite de către Florin Tudoran, un poet din generaţia mai tânără, ziarist, şi care a fugit în America. Iar acolo Mihai Ursachi, nu ştiu la ce Institut sau Universitate, a predat un curs de literatură, asta datorită faptului că avea o solidă temelie a lecturii. Când s-a întors în ţară i s-a oferit să predea un curs de germanistică. Şi tot în legătură cu aceşti creatori care au fost colegii mei, care în chip fericit au fost şi marii mei prieteni, unii creatori de geniu, l-aş mai aminti aici pe Stelian Baboi, care a avut o soartă asemănătoare cu a mea. Terminase o şcoală tehnică, în urma căreia a ajuns strungar pe la Braşov. A scris un volum exemplar, În bătaia soarelui. Chiar am scris despre Stelian Baboi; ţi-am şi amintit, o parte a operei mele este şi de critică literară şi nu-mi pare rău. Eu am copiat zeci de volume de poezie, îmi doream să fiu poet, ca Verhaeren sau Withman, până într-o zi când Dumnezeu mi-a dat lumină şi am rămas aşa cum a trebuit.

Am intrat la doctorat la Cluj, pentru că la noi în Iaşi nu aveau profesorii încă dreptul. Şi aici am de amintit numele lui Petre Botezatu, cel mai mare logician căruia îi datorez totul. Lucrările mele fără Petre Botezatu sunt zero, şi aşa am ajuns la nişte descoperiri care sunt în cartea proaspăt publicată Chivotul sincategorematelor (Editura Mușatinia- Roman).

T.R.: Rămânând în acest mediu, cum poate îmbina tribulaţiile interioare filosoful Tudor Ghideanu cu ceea ce înseamnă religiozitatea omului Tudor Ghideanu? Mai simplu de atât, cum se poate împăca filosofia cu religia?

T.G.: Aşa cum zicea Jean-Paul Sartre care relua o idee a lui Freud că totul se petrece în copilărie, completând această afirmaţie prin opţiunea la care aderi, o faci chiar din timpul tinereţei fragede. Aşa cum ţi-am spus la început, eu mergeam la biserică chiar dacă colegii râdeau de mine. Părinţii mei erau oameni simpli şi tata chiar dacă ne citea din Biblie, el nu mergea la biserică, dar era cel care întreţinea o atmosferă care nu era neapărat bigotă. Era o atmosferă de maximă bună-credinţă în sensul paideic al educaţiei. Mergând mai departe, după ce am terminat facultatea, împreună cu alţi colegi, cinci studenţi de la Filologie, eu de la Filosofie, un altul de la Istorie, trebuia să plecăm la studii la doctorat. Aspirantură, se chema în URSS, şi iarăşi s-a întâmplat ceva fericit cu siguranţă din grija lui Dumnezeu. M-am dus acasă spunându-le alor mei de posibilitatea care mi se oferise de a studia peste hotare. Tata a fost mai rezervat, lăsând la latitudinea mea acest drum pentru că eram deja responsabil, pe când mama îngrozită îmi spunea că sovieticii mă vor trimite în Siberia ca pe toţi românii noştri. Şi s-a întâmplat aceeaşi schemă cu revizionismul, fenomen refractar ce se întâmplase în Iugoslavia lui Tito, care reapărând, a dus la suspendarea plecării noastre. După acest episod, au început să iasă profesorii noştri mai în vârstă la pensie şi se punea problema înlocuirii. Pentru Istoria filosofiei eram eu, pentru Logică era altcineva, dar pentru început trebuia să ne facem cursul şi am început să studiez. Noi, cum aminteam, la Facultatea de Filosofie de la Iaşi nu aveam conducători de doctorat pe atunci. Profesorii noştri fuseseră mulţi în recluziune. Profesorul Botezatu a stat 4-5 ani la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Astfel, în 1967, m-am dus la Bucureşti la profesorul C.I. Gulian care era în domeniul meu, Istoria Filosofiei, şi mi-a promis că mă ia sub coordonarea lui la doctorat. I-am spus că vreau să fac ceva în domeniul filosofiei absurdului al lui Camus, Sartre, deci filosofia existenţialistă, mai ales că era în vogă. Când m-am dus prin martie-aprilie 1967, când se făceau admiteri, nu a luat pe nimeni şi asta datorită faptului că toate locurile se completaseră. Nu vreau să fiu antisemit, nu am să fiu niciodată, dar îl luase pe Tertulian, C. Borgeanu, probabil că avea nişte oameni care erau evrei de-ai lui şi avuseseră câte o carte publicată. Tertulian avea scris ceva despre Maiorescu chiar. Şi atunci el mi-a spus: Tovarăşul Ghideanu, dacă ai o carte, chiar şi în manuscris, mi-o aduci şi te iau la doctorat. Nu aveam nici o carte publicată, aveam doar două articole într-o revistă. Un merit al lui Ceauşescu a fost că a inventat edituri şi mai ales reviste, nu era judeţ fără o revistă sau două. Iar profesorul m-a asigurat că în anul următor voi fi admis la doctorat, timp în care să-mi definitivez şi o carte, în primăvara lui 1968 nu m-am mai dus la Bucureşti la profesorul Gulian, ci am plecat la D. D. Roşea la Facultatea de Filosofie de la Cluj. încă mai era bătrânul. Era împreună cu un ungur Eugen Rozsa care era şeful catedrei, evreu şi acela. Le-am spus ce vreau să fac, proiectele pe care le aveam şi s-au arătat încântaţi, iar tema care mi-au dat-o a fost Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană. M-am bucurat de mare sprijin aici la Cluj. Atât domnul Rozsa cât şi D. D. Roşca m-au preţuit în anii aceia ai doctoratului. D. D. Roşca mi-a dăruit lucrarea lui de doctorat de la Sorbona: L ’existance tragique pe care mi-a trimis-o cu dedicaţie. Pentru lucrarea de doctorat am putut împrumuta cărţi din Franţa care mi-erau împrumutate chiar şi pentru o lună de zile.

Profesorul Botez mi-aducea cărţile, iar eu aveam obiceiul prost de a le sublinia cu creionul, ca după aceea să le consult prin intermediul fotografiilor. Erau nişte clişee fotografiate. De exemplu, o carte de peste 700 de pagini, cum ar fi Fiinţa şi neantul, era toată prinsă în respectivele clişee. Apoi, un aparat numit documator, în care puneai respectivele matriţe, mărea clişeul şi puteai să stai pe fiecare pagină şi să-ţi poţi lua notiţe. Eu unul eram şi începător. Limbajul lui Sartre este foarte complicat, jumătate este literar, jumătate filosofic, iar anumite fraze, le luam ca atare.

T.R.: Câte cărţi aveţi publicate în domeniul filosofiei? Câte lucrări însumează opera dumneavoastră?

T.G.: Cu volume colective sau coordonate de mine sunt peste patruzeci, iar cărţi de autor vreo cincisprezece. în literatură, până în 1966, când am renunţat, am publicat câteva proze, chiar am fost încurajat de unii. Am publicat pe la Cronica literară, laşul literar. în poezie nu am avut mari calităţi, dar bineînţeles că nu i-am negat niciodată lui Eminescu geniul. Chiar Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor spunea: pe Eminescu, noi poeţii tineri nicicând nu-l vom putea depăşi.

T.R.: Ce premii aţi luat de-a lungul timpului pentru întreaga dumneavoastră operă şi activitate?

T.G.: Cel mai important premiu este cel oferit de Academie, Vasile Conta, în 1990 pentru cartea Temeiuri critice ale creaţiei în filosofía lui Jean-Paul Sartre. Am fost laureat al Universităţii Friedrich Schiller din cadrul Congresului de Filosofie de la Jena, în 1983, unde am susţinut câteva conferinţe despre Ontologia universalului, apoi despre filosofía heideggeriană şi, bineînţeles, despre cea a lui Hegel, şi au mai fost multe alte premii sau distincţii locale.

T.R.: Ce probleme aţi întâmpinat în perioada comunistă în legătură cu scrierile dumneavoastră? V-au fost interzise lucrările?

T.G.: Am fost cenzurat de către Direcţia Presei. Chiar primul curs de filosofie existenţialistă apărut în 1973, mai mult de atât, al doilea curs apărut în anul 1980, care trata despre filosofía contemporană, în care discutam despre fundamentele marxismului. Ambele au intrat destul de greu. Știu că prin 1971, la un congres, apăruse obligativitatea ca în orice domeniu, în orice carte publicată, să apară Ceauşescu cu vreo butadă, însă toate aceste texte ale tovarăşului erau scrise nu de către el, ci de către o grupare de evrei din jurul său. Aş putea să amintesc pe Radu Florian, C. I. Gulian, C. Borceanu, Nicolae Bellu, Iosif Cernea şi alţii. Şi la ei, am găsit afirmaţia că: filosofii de astăzi, din Occident, nu fac altceva decât să reediteze teze şi idei care au fost formulate anterior şi au fost condamnate de istorie, care era pusă sub condeiul lui Nicolae Ceauşescu. Apoi, am mai fost chemat să mai fac nişte articole pe la Cronica, pe la Era Socialistă, care întâi se chemase Lupta de clasă, condusă tot de un evreu, Voicu, unde, pentru un articol am fost criticat foarte dur, de o anume Georgeta Tudoran care lucra la Comitetul Central, la secţia ideologică a partidului. Articolul respectiv era despre valoarea unităţii şi a contradicţiei în devenirea socială, în care arătam că unitatea socială se realizează într-un moment ca etapă a dezvoltării socialismului, pe când contradicţia era, să spunem, ceea ce duce la prăbuşire, la deraieri. Există o lege a unităţii şi a luptei contrariilor care vine de la Hegel, pe când în marxism această lege care este prima normă a dialecticii, a unităţii şi luptei dintre contrarii, profera cumva că unitatea trebuie să fie socotită pe plan secund, adică unitatea este relativă: între două clase, elemente, între asimilaţie şi dezasimilaţie în metabolism, între ştiinţă şi religie, deci unitatea este relativă, în vreme ce lupta dintre ele este absolută, permanentă. Iar eu am scris că sunt momente istorice când unitatea este mai importantă decât însăşi contradicţia, pentru că, în vreme ce contradicţia poate să ducă la dizolvarea sistemului însuşi, minându-1, unitatea poate să unifice şi poate duce la salvgardare. Bineînţeles că eu mă referam la unitatea statală. Astfel am fost criticat, pentru că în concepţia doamnei Tudoran încercasem şi îndrăznisem să critic o teză a documentelor de partid, iar critica pe atunci era foarte periculoasă. Chiar eram să fiu dat afară, pentru că tot ce eu dezvoltasem era în contradicţie cu linia partidului. Fiecare român a trecut prin grele încercări. Un alt exemplu: am fost chemat de către comunişti şi am fost întrebat ce părere am despre Octavian Paler. Era vorba despre romanul lui Viaţa pe un peron, pe care am spus că nu-1 cunosc, cu toate că citisem Mitologii subiective sau Calomnii mitologice, dar în acel moment nu ştiam ce să răspund. Ştiam că Octavian Paler avea o funcţie importantă la televiziune, ocupându-se de problemele de cenzură din cadrul televiziunii, însă el a avut o anumită constanţă de atitudine după părerea mea. Nu i-a convenit subcultura sau antiintelectualismul manifest al unora, după aceea servilismul practicat de mai toată lumea de atunci, mai ales in spaţiul literaturii, însă sunt şi cazuri total contradictorii. Iată, de pildă, Miron Radu Paraschivescu, unul dintre marii noştri creatori sau Eugen Jebeleanu, care a scris cu mult talent Surâsul Hiroshimei, din cauză că l-a lăudat pe Ceauşescu în primele lui creaţii, a fost un privilegiat şi i-a fost bine, însă după aceea când nu a mai fost Ceauşescu a fost scos pe linie moartă.

T.R. Aş vrea să ajungem la divergenţa dintre dumneavoastră şi Gabriel Liiceanu. Ştiu că în celebrul său jurnal păltinişan v-a acuzat, folosind numele dumneavoastră abreviat T.Gh., revenind ulterior cu numele întreg într-o republicare a Jurnalului de la Păltiniş, că aţi fi plagiator. L-aţi cunoscut pe Gabriel Liiceanu? Pe Constantin Noica?

T.G. Nu l-am cunoscut personal pe Noica, dar am scrisori de la Constantin Noica în care mă preţuia. Printr-o domnişoară Sauer de la Iaşi, prietenă cu Noica, acesta a învăţat limba germană, destul de târziu, de altfel. Noica avea mania asta, frumoasă şi prolifică în acelaşi timp, care era şi sfatul lui, pe care mi l-a dat şi mie în câteva rânduri: …dacă nu aţi făcut-o până acum, învăţaţi greceşte şi germană. Nepoata lui Noica, Simina, a activat ca lector la Facultatea de Filologie la limba greacă, iar multe traduceri din limba greacă sunt practic făcute de ea. Noica ştia greceşte dar nu la nivelul cel mai ridicat, pentru că trebuie să ţinem cont că, alături de sanscrită, greaca este o limbă complexă, cu multe sensuri. Chiar el a recunoscut în multe rânduri. Cu toate acestea el este şi rămâne un filosof normativ. Ajunând la Liiceanu, el avea şi anumite conflicte cu Noica. Acum mai bine treizeci de ani îl critica şi pe Pleşu pentru un articol despre patriotism, asta chiar înainte de a mă critica pe mine. Ca replică eu am scris articolul Gabriel Liiceanu sau despre plagiatul filosofic ca ritual adresat lui Liiceanu. Liiceanu îi reproşa lui Noica faptul că dacă el le cerea acelor tineri care îi erau oarecum discipoli, intransigenţă, de ce în acelaşi timp era şi tolerant. Pleşu scrisese un articol despre patriotism, cum am mai spus, pentru că fusese dat afară din partid. A făcut chiar o scrisoare către Ceauşescu să fie reintegrat, să fie reprimit în partid, scrisoare care se află la CNSAS. Iar în al doilea caz, privindu-mă pe mine, el zicea: cum se potriveşte asta când eu vroiam să divulg plagiatul imund, care nu are nici o morală, pe care îl făcea un şef de catedră T.Gh. la una din facultăţile din ţară?, dar care nu preciza facultatea, însă spiritele bune, cei care au citit au sesizat imediat. La urma urmei eu însumi am fost impresionat de felul frumos în care scria Liiceanu.

T.R.: Care a fost mai concret diatriba pe care Gabriel Liiceanu o făcea scrierilor dumneavoastră?

T.G.: Liiceanu m-a acuzat că am plagiat din Martin Heidegger şi din alţi filosofi occidentali şi mai ales din comunistul francez Jean- Pierre Cotain, care scrisese la rândul său o cărţulie despre Martin Heidegger. Despre Heidegger s-au scris o mulţime de astfel de cărţi. Eu am preluat şi din acesta. Mai era unul de la Braşov, Walter Biemel, pe care, de asemenea, l-am citat, dar ca să plagiez, nici vorbă. Ar fi trebuit ca eu să fiu numai robul acelei cărţi scrise de Cotain, or eu citam din lucrările lui Heidegger, vorbind despre metafizică, despre esenţa adevărului, Sein und Zeit, Fiinţă şi Timp. Apoi existau comentatori de mare valoare pe care îi pomeneam, Vieta şi Walter Biemel pe care îi citam. Iar faptul că dacă eu nu aş fi pomenit numele lor, dacă nu aş fi dat citate din respectivii autori, atunci indubitabil era plagiat, aşa cum era la el. El făcea asta după ce scrisese Noica tratatul său despre ontologie, operă care are două părţi, partea istorică şi cea propriu-zisă, ontologia lui, teoria despre fiinţă. Noica vorbeşte la un moment dat despre nostos, ideea cercului de la greci, urmând ca apoi Liiceanu în Tragicul, să folosească aceeaşi problemă despre nostos. De asemenea peras-ul arată delimitarea, limitarea, finitudinea exact ca la Noica, iar punctul grav este că el nici măcar nu pomeneşte de Noica. Şi dacă nu este indicat la nota de subsol, măcar să fie amintit în text. Peste toate, când tu te apuci să tratezi prepoziţia întru şi spui ce importanţă are acest termen pentru ontologie care nu există în toată literatura mondială decât la Noica, nu este atunci el plagiat? Şi asta am demonstrat-o în articolul meu de care aminteam mai sus. După şase luni de la publicarea articolului meu, un lânăr student care absolvise filosofía a scris un articol în România Mare în care se întreba de ce Liiceanu încă nu a dat o replică, după atâta timp. O alta chestiune, la Păltiniş, Liiceanu şi cu Pleşu, şi ceilalţi, îl culcau pe bătrân şi mergeau la balurile UTC-ului, unde se organizau lucruri frumoase pentru tineretul comunist, şi, de asemenea, lucrurile acestea se întâmplau şi la Tescani unde cumva fusese exilat Pleşu.

T.R.: Vi s-a acordat vreodată şansa de a pleca din România ca să predaţi sau să vă aprofundaţi studiile ?

T.G.: Sigur. în primul rând trebuia să plec la un moment dat m Canada, însă din cauza copiilor nu am făcut-o. Mi s-au făcut acte pentru Canada, în 1975, şi aveam chiar naiva speranţă că o voi putea vedea pe Nadia Comăneci la Montreal. Respectiva invitaţie era pentru un doctorat la o universitate din Otawa, făcută de un profesor Theodor Geraetz, care avea cam aceleaşi teme tratate şi interese cu ale mele: Husserl deci fenomenologia. în acea perioadă eram propus pentru a deveni conferenţiar, iar rectorul Universităţii m-a atenţionat că nu voi putea accede la stadiul de conferenţiar în contumacie. Bursa de acolo care mi se acorda era una rezonabilă, însă toţi copiii mei atunci erau mici, cea mai mare avea 11 ani, iar cel mic 2 ani, iar soţia chiar se îmbolnăvise atunci, poate şi la gândul că puteam să plec. Iar a doua şansă a fost o altă bursă pentru Germania. Era o bursă pentru Freiburg sau Bonn. Alături de mine fusese nominalizat şi un student de la Drept.

T.R. Ce este filosofía din prisma dumneavoastră ?

T.G.: Filosofía este un câmp al spiritualităţii, unde spiritualitatea nu înseamnă numaidecât explicaţie, teoreticul nu înseamnă numai explicaţie, demonstraţie ori argumentaţie.                     ^

T.R.: O ultimă întrebare, domule profesor. Credeţi că tânăra generatie, noi cei de astăzi, criticată poate şi în mod gratuit, mai putem atinge performanţele generaţiei dumneavoastră?

T.G.: Dragă prietene, am marea certitudine, că România, de ieri, de azi şi de mâine are un drum al ei pe care nu îl va rata. Toată această disparitate nu este decât o formă de moment, de expectativă, care în mod categoric va duce la un luminiş scăldat în frumos şi în bine, iar tot acest drum se urcă prin proteguirea lui Dumnezeu.

 

 

Lasă un răspuns