«

»

Dumitru D. Botez – repere biografice

Pe 10 martie 2012 s-au împlinit 108 ani de la naşterea dirijorului român Dumitru D. Botez. Pentru mine, şi nu numai pentru mine, această aniversare nu este doar o simplă dată din istoria muzicii. De la vârsta de 18 ani, cânt în Corul ce poartă numele lui Dumitru D. Botez, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi. De aceea, m-am gândit că ar fi o ocazie foarte bună pentru a aduce un omagiu celui care a fost Dumitru D. Botez, o personalitate a culturii române, un adevărat „deschizător de drumuri” (fără a dori să utilizez expresiile consacrate ale limbajului de lemn, această sintagmă i se potriveşte lui Dumitru D. Botez din mai multe puncte de vedere pe care le voi ilustra în acest reportaj). Şi suntem dtori să nu îl uităm.

Căutând date despre Dumitru D. Botez – în primul rând pe internet, am constatat că sunt extrem de puţine. Cine nu are acces la o bibliotecă de specialitate (cum sunt cele ale Conservatorului sau ale Uniunii Compozitorilor) – este foarte puţin probabil că va afla mai mult decât data naşterii, cea a morţii, şi informaţia concisă conform căreia a fost „un dirijor şi compozitor român”. Cu toate acestea, consider că Dumitru D. Botez nu este doar „un dirijor de pe timpuri”, cu care nu am fi avut, poate, nici măcar fotografii, dacă nu ar fi fost păstrate prin grija şi devotamentul soţiei sale, Cecilia Botez.

Către această doamnă mi-am şi îndreptat paşii în dimineaţa zilei de marţi, 8 martie 2011, pentru a afla mai multe date despre Dumitru D. Botez, unele inedite poate, pe care să le pot structura într-un material omagial pentru Revistă. Această întâlnire cu Cecilia Botez a reprezentat, pentru mine, mai mult – mult mai mult! – decât o banală întâlnire cu caracter jurnalistic-informativ. Îmi este greu încă să îmi stăpânesc emoţia pe care am trăit-o în cele câteva ore petrecute în compania domniei-sale, pentru a putea aşterne aceste rânduri, şi pentru a reda cât mai exact datele pe care doamna mi le-a împărtăşit cu atâta dragoste şi concizie.

Această întâlnire îmi va rămâne pentru totdeauna gravată în suflet. Cred că doar rareori, astăzi, ne mai este dat să ne întâlnim cu un suflet în care nobleţea sălăşluieşte până şi în gesturile delicate cu care atingem o foaie de hârtie.

Informaţiile pe care le-am putut obţine despre Dumitru D. Botez sunt cu atât mai preţioase cu cât soţia sa a păstrat chiar şi cele mai mici lucruri sau cuvinte care pot ajuta la conturarea personalităţii covârşitoare a dirijorului. De un mare şi esenţial folos – sunt paginile de amintiri redactate şi scrise la maşină cu multă grijă de Cecilia Botez – pagini care redau integral activitatea lui Dumitru D. Botez, cu toate detaliile, chiar şi cu relatările anecdotelor pe care le spunea, în pauza dintre repetiţii, coriştilor…

Dumitru D. Botez s-a născut la 10 martie 1904, la Roman, judeţul Roman. A trăit 84 de ani, trecând în nefiinţă la 5 octombrie 1988. A absolvit două facultăţi – un lucru pe care puţini îl ştiu despre el – urmând, mai întâi, cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, şi apoi cele ale Conservatorului din Iaşi. Printre profesorii săi s-a numărat şi celebra Sofia Teodoreanu (la Teoria muzicii) – fiica lui Gavriil Musicescu.

În timpul studiilor la Conservator, a cântat un timp în  Cvartetul B (cvartet de coarde, numit astfel pentru că toţi membrii său aveau nume care începeau cu litera „B”) – Mircea Bude – vioara I, Dumitru D. Botez – vioara a II-a, Valentin Bude – violă, Gheorghe Bărbieru – violoncel. Fotografia datează din 1925.

O amintire din timpul studiilor, despre George Enescu (transcrisă de doamna Cecilia Botez în volumul nepublicat de amintiri). La Conservatorul din Iaşi a venit, odată, şi Enescu, şi ne-a cântat la pian o reducţie a Simfoniei a III-a de Beethoven, în versiunea lui, proprie. După ce am ascultat cu toţii concertul, Aspasia Burada, profesoară de pian la Conservator, s-a aşezat în genunchi în faţa lui şi i-a sărutat mâna, copleşită de emoţie…!

În Bucureşti, Dumitru D. Botez a cântat o vreme în Orchestra Radio, la violă. Mai târziu, avea să afirme că, probabil, unul dintre motivele pentru care îi plăcea foarte mult să obţină o sonoritate catifelată a corului, se datora timbrului mângâietor al violei – a cărei amintire a păstrat-o toată viaţa.

În anul 1945, Dumitru D. Botez a fost numit dirijor al Corului Radio. Avea să conducă mulţi ani acest Cor, care a însemnat o experienţă crucială pentru cariera sa. Transcriu din caietul de amintiri câteva rânduri ce poartă subtitlul „Adevărata istorie a Corului Radio”.

Despre adevărata istorie a Corului Radio. Un Cor Radio exista încă de prin anii 1936-37, dar nu era un cor angajat, ci considerat drept colaborator al Radiodifuziunii române. Corul acesta era dirijat de colegul meu, Radu Botez. Şi era mereu alcătuit din acelaşi personal artistic, foarte bine selecţionat, având în jur de 40 de persoane. Cele mai multe din spectacole erau dirijate de Theodor Rogalsky şi, câteva, de Constantin Bobescu şi Ion Hartulari. Îmi amintesc, de pildă, că împreună cu acest cor, cu orchestra Radio de atunci şi cu câţiva solişti de asemenea bine selecţionaţi, s-au dat la Radio opera Freischütz de Weber,  Cosi fan tutte de Mozart şi multe operete. În 1940, acest cor a fost angajat ca formaţie permanentă, pe lângă orchestra Radiodifuziunii, dirijat tot de Radu Botez. În 1941, odată cu căderea guvernului legionar, corul a fost desfiinţat şi, pe baza unui concurs, a fost înfiinţat şi angajat un nou cor, care era de fapt acelaşi, pentru că, dintre toate elementele prezentate la concurs, acestea au fost, totuşi, cele mai bune. De data aceasta, însă, conducerea corului nu a mai fost încredinţată lui Radu Botez, ci profesorului Ion Croitoru, pe motivul că Radu Botez era un simplu „scripcar”. Dar ca să nu se uite, şi ca istoria să nu fie minţită, eu trebuie să arăt că Radu Botez mai condusese şi corul „Asociaţiei creştine a tinerilor” care, între timp, câştigase o faimă europeană prin multele concerte date cu mult succes şi mare răsunet, în multe ţări ale Europei. Ion Croitoru a condus noul cor Radio până în aprilie 1944, când, după primul bombardament american la Bucureşti, din 4 aprilie, SRR şi-a dispersat personalul artistic şi administrativ iar corul a fost din nou desfiinţat. Croitoru era un eminent profesor de muzică, un om de o bogată cultură şi de o frumoasă inteligenţă; ca dirijor, însă, era lipsit de temperament, iar repertoriul coral universal îi era aproape cu desăvârşire necunoscut, ceea ce, de altfel s-ar putea spune şi despre Radu Botez. În orice caz, ca dirijor, nu se situa la înălţimea lui Radu Botez. După terminarea războiului, începând chiar din toamna anului 1944, vechii corişti au început să bată la porţile Societăţii de Radiodifuziune, arătând prin vorbe şi memorii că desfiinţarea corului a fost nedreaptă şi ilegală. Corul era angajat la fel ca şi orchestra, la fel ca întregul personal al Societăţii. Chiar din punct de vedere juridic era o ilegalitate; mai mult decât aceasta, vechii corişti mai invocau faptul că dirijorul lor, Ion Croitoru, nu fusese şi el concediat, deşi corul nu mai exista. Tratativele vechilor corişti au durat mult până când conducerea Societăţii Radio a înţeles, pe de-o parte, punctul de vedere just al corului, pe de altă parte necesitatea existenţei lui, ca formaţie artistică. Corul a fost reînfiinţat. Data reînfiinţării lui ar putea fi fixată la 25 mai 1945. S-a pus, însă, problema dirijorului. Noul regim nu-l mai dorea pe Ion Croitoru. Întrucât Radu Botez condusese mulţi ani acest cor, coriştii îl cereau tot pe el, dar nici acest lucru nu putea fi realizat, pe considerentul politic cp Radu Botez dirijase corul sub regimul legionar, deşi el nu aparţinuse „Gărzii de fier”. S-a mai invocat şi faptul că Radu Botez, tip de boem, ducea o viaţă oarecum dezordonată, cu nopţi pierdute, cu neînţelegeri familiale, ceea ce îl punea deseori în situaţia de a lipsi de la repetiţii. Preşedintele sindicatului m-a propus pe mine, fără ca eu să fi ştiut ceva despre aceasta.  Lucrul acesta s-a petrecut în secret, eu nu am ştiut nimic, nu ştiam nici măcar că a fost reînfiinţat corul, şi chiar dacă aş fi aflat cea, nu aş fi îndrăznit să sper un asemenea lucru care, pentru mine, a însemnat totul, în viaţa şi în cariera mea. Am aflat despre propunere cu totul întâmplător. Mă chemase Gheorghe Danga să îi ascult corul, pe care îl conducea la Biserica Olari. Duminică dimineaţa, la orele 10, eram prezent acolo şi i-am văzut pe corişti, care nici nu mă cunoşteau, intrând şi urcându-se în cafas. Când, deodată, îşi face apariţia un bariton, din corul Radio, se numea Ieremia Alexandrescu, care cânta şi el în corul lui Danga. El s-a apropiat de mine, s-a înclinat cu respect şi mi-a spus: Bună dimineaţa, Maestre. Era prima dată când cineva mi se adresase în felul acesta şi am crezut că o face în bătaie de joc. „Bună dimineaţa! – i-am răspuns, dar de ce îmi spui aşa?” „Cum? Dumneavoastră nu ştiţi nimic?” – îmi spune el. „Ce să ştiu? Nu ştiu nimic!” „Dumneavoastră veţi fi peste câteva zile dirijorul nostru, al Corului Radio!” De la el am aflat cum s-au întâmplat lucrurile. Am avut, în clipa aceea, o foarte puternică emoţie. Corul a fost una din marile pasiuni ale vieţii mele! Am cântat în cor de la vârsta de 11 ani şi mulţi ani după aceea… Corul radio era un cor mic la ora aceea, dar de un foarte frumos potenţial artistic. Timp de o lună, am muncit din răsputeri pentru a pune corul pe linia de plutire şi pentru a înlătura unele deficienţe…

[flickr_set id="72157665935429706"]

Dumitru D. Botez a avut, ca mulţi alţi artişti ai vremii, probleme cu regimul. Spre exemplu, pentru a nu se întâlni cu un oaspete de seamă din străinătate, a fost închis într-o cămăruţă din Radio, până când oaspetele şi-a  încheiat vizita… apoi, pentru vini închipuite (şi care mai de care mai hilare, am spune noi astăzi, dar care, la vremea aceea, puteau uşor distruge viaţa unui om) a fost dat afară din Radio şi i s-a interzis să mai dirijeze. În imagine, puteţi vedea transcrierea actului oficial prin care a fost schimbat din funcţie. Printre „acuzaţiile” care i se aduceau, se numărau unele de genul: tatăl său a fost director de fabrică; şi-a provocat colegii la întreceri; un astfel de om nu poate fi promovat la nesfârşit; el şi partidul merg pe drumuri ideologice deosebite; se extazia în faţa compoziţiilor de Brahms şi lua în derâdere cântecele de mase; oferea o interpretare mistică a anumitor lucrări; a criticat textul imnului pentru Stalin; a organizat coruri la nunţi; nu s-a adresat „Partidului” şi „Tovarăşului” niciodată; a făcut afirmaţia conform căreia corul este un templu al artei; are o atitudine smerită; a afirmat că „Nu are nevoie de specialişti”. (Oare câte vieţi au fost curmate şi destine au fost distruse pentru astfel de afirmaţii?).

Dar Corul Radio deja fusese format, prin munca sa asiduă. Iată ce spune în privinţa tehnicii de lucru cu corul:

În ceea ce priveşte tehnica de lucru cu corul, aveam o metodă anume. Cel puţin o săptămână, repetam câte zece ore pe zi, câte două ore şi jumătate cu fiecare grupă corală. După trecerea acestui interval, venea un altul, în care reduceam timpul de repetiţii la 6 ore pe zi, câte 3 ore sopranele şi altistele împreună, urmate de alte 3 ore, tenorii şi başii împreună. În sfârşit, când totul era filigranat, începeam ansamblurile, 4 ore pe zi, până obţineam cel mai perfect echilibru, sincronizare, etc. Aşa a fost realizat acel faimos Cor Radio pe care mulţi l-au uitat, acel cor în care 130 de corişti cântau ca unul singur, cor ce nu mai avusese pereche în ţara noastră.

A dirijat, de asemenea, şi Corul Filarmonicii ”George Enescu”; acest cor i-a prilejuit un alt  fel de experienţe şi posibilitatea abordării unui alt tip de repertoriu, oferindu-i satisfacţii profesionale înalte. Vorbind despre acest cor, Dumitru D. Botez dovedeşte o mare înţelegere a naturii umane şi, în acelaşi timp, face o cutremurătoare declaraţie de dragoste soţiei sale, Cecilia…

Corul Filarmonicii mi-a dat posibilitatea de a realiza un vast repertoriu. Cu el am avut satisfacţii de altă natură. Curând, însă, condiţiile de lucru au devenit tot mai grele, iar realizările din ce în ce mai slabe. În artă nu se poate face şi mult, şi repede, şi bine. Arta cere migală şi timp. Ori, tocmai asta-mi lipseşte mie aici. Şi nu numai aici. Ce-aş putea să le mai cer acestor oameni când, azi de dimineaţă la 8 au avut şedinţă sindicală, mâine la 8 – învăţământ politic, joi după amiază vor pleca să tragă două spectacole (în vederea zilei de 24 ianuarie), unul la Târgu-Frumos şi unul la Hârlău, iar duminică vor avea concert la Vaslui? Nu se mai poate nici măcar spune că „e greu de făcut artă în aceste condiţii”, ci, pur şi simplu, „că nu se poate face artă”. Şi totuşi, concertul de marţi seara trebuie să fie bun. Pentru cor, pentru public, pentru mine şi mai ales pentru tine, Cecilia, fiindcă, în ultimă instanţă, eu pentru tine dirijez…

După ce este „eliminat” de către Regim şi i se interzice să mai profeseze, la intervenţia mai multor discipoli ai săi, ajunge în fruntea corului Sindicatelor (CCS, cum era cunoscut pe vremuri). Repetiţiile extraordinare pe care le realiza aici au rămas încă întipărite în memoria multora dintre discipolii şi coriştii care au cântat sub bagheta sa. Puţin după aceea, îi este oferit un post de profesor la Conservatorul din Bucureşti, la catedra de dirijat. Este începutul unei cariere pedagogice strălucitoare, formând generaţii întregi de dirijori care a strălucit pe scenele româneşti şi nu numai. În fotografia de mai jos, Dumitru D. Botez dirijează un cor de sute de persoane, pe stadion.

Am auzit din mai multe părţi spunându-se despre mine că aş fi creat şcoala românească de dirijat coral. La acest lucru nu m-am gândit. Mai mult…când am fost numit la Conservator, nici nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi. M-am bizuit doar pe experienţa mea – dirijam cor de la vârsta de 14 ani şi, cu ajutorul acelui minunat om şi coleg care a fost Gheorghe Kulibin, am înfiinţat prima programă analitică din România a unui curs de Dirijat Cor, programă care, an de an, a primit îmbunătăţiri până la forma ei de azi. Gândul meu a fost ca, încă din 1945, când am luat conducerea Corului Radio, să pot realiza o sinteză între şcoala corală rusă – tradiţie de la Muzicescu şi Ciolan, şcoala franceză – tradiţie de la Kiriac şi Chirescu, şi şcoala germană, tradiţie de la Dima şi Ciolan. În ce măsură am reuşit sau nu, las să o spună alţii.

Unii studenţi au terminat Conservatorul chiar în anul venirii mele la catedră, au lucrat cu mine doar câteva luni (Marin Constantin, Paul Paradencă), alţii au lucrat 2-3 ani (Emanoil Popescu, Anatol Coreaev) şi, în sfârşit, o întreagă pleiadă care a urmat cursul complet de cinci ani: Constantin Ungureanu, Florica Avramescu, Nicolae Niculescu, Lucia Pop, Nicolae Vicleanu, Silvia Giban, Petre Crăciun, Stelian Olariu, Ion Pavalache, Sabin Păutza, Aurel Grigoraş, George Grigorică, Doru Morariu, Fiorella Tica, Elena Vicică şi mulţi, mulţi alţii.

Despre activitatea sa componistică, nu sunt multe relatări. Ea a fost umbrită de marea sa pasiune, dirijatul coral. Dar nu trebuie neglijată. Dumitru D. Botez este autorul mai multor sute de lucrări corale care sunt incluse şi astăzi în repertoriile corurilor din toată ţara.

Am început să compun încă din Conservator, dar am scris din plăcere şi nu pentru a deveni membru al Uniunii Compozitorilor. Preocupările mele principale au fost vioara şi dirijatul. Intrarea în Uniunea Compozitorilor i-o datorez lui Theodor Rogalsky, care a făcut propunerea şi referatul. Odată intrat în rândurile compozitorilor, a trebuit să scriu şi am tot scris, mai mult piese corale, în jur de 200. Nu le-am numărat…

Pentru exemplificare, includ în acest reportaj o lucrare inedită a lui Dumitru D. Botez – singurul lied pe care l-a scris, pe versuri de Eminescu – „Şi dacă” – şi interpretat în primă audiţie de Emilia Petrescu.

Nu se poate încheia această istorie fără câteva cuvinte despre emoţionanta poveste de dragoste pe care Dumitru D. Botez a trăit-o alături de soţia sa, Cecilia Botez. Doamna Botez a urmat cursurile Conservatorului bucureştean la secţia Pedagogie muzicală (între 1947 şi 1952), fiindu-i studentă. Au trecut, însă, 22 de ani până când s-au reîntâlnit şi până în clipa în care povestea lor de dragoste a început.

S-au regăsit, pentru totdeauna, în anul 1974 – doamna Botez îşi aminteşte în detaliu ziua, de 6 aprilie, şi îmi arată fotografia în care, printre participanţii la un eveniment social, se găsesc şi ea şi Dumitru D. Botez. Este un lucru rar să poţi surprinde clipa întâlnirii dintre două suflete, să o imortalizezi într-o fotografie. Este şi mai rar, cred, ca două suflete să fie într-atât de mult legate şi să trăiască o astfel de dragoste, cum probabil le este hărăzită numai îngerilor. „Mi-aş dori ca toţi oamenii să trăiască aşa o poveste de iubire”, mi-a spus doamna Botez, strângând acea fotografie la piept, şi sufletul mi s-a cutremurat până la temelii.

Cu câteva ore înainte să moară, Dumitru D. Botez, pe patul de spital, avea să strângă mâna soţiei sale şi să o întrebe: „Noi când ne mai vedem?”

Nu aveau să se mai vadă vreodată. Pe 5 octombrie 1988, Dumitru D. Botez a închis ochii pentru totdeauna.

Cecilia Botez a realizat, cu migală şi dragoste, munca unui adevărat arhivar, adunând toate cuvintele rostite de Dumitru D. Botez vreodată, toate scrisorile  pe care le-a primit, toate scrisorile pe care ea i le-a scris şi la care el i-a răspuns, toate poeziile de dragoste care au presărat legătura dintre sufletele lor. Am rugat-o pe Doamna Botez să citească pentru noi una dintre poezii. Am reflectat mult dacă să editez materialul audio, dat fiind că frumosul câine al casei se învârtea pe lângă noi şi lătra vesel. Dar şi câinele face parte din această poveste, alături de fiecare lucruşor din poveste, alături de fiecare hârtiuţă pe care Dumitru D. Botez a atins-o cu vârful creionului, ea păstrând totul în vitrina minuţios aranjată din camera sa. Aşa încât am decis să nu editez materialul audio.

Mai multe manuscrise îşi aşteaptă editorul: Volumul de amintiri, redactat de Cecilia Botez, şi intitulat „Era sufletul meu”; un roman epistolar, cuprinzând scrisorile lor de dragoste, intitulat „noi când ne mai vedem?” şi mai multe volume de poezii. Eu cred că, împreună, putem face posibilă publicarea acestor materiale. La timpul potrivit, voi cere ajutorul tuturor cititorilor.

Trebuie să adaug, în continuare, anumite informaţii de cea mai mare importanţă pentru păstrarea amintirii lui Dumitru D. Botez. Tratatele sale de dirijat sunt, probabil, binecunoscute tuturor studenţilor de la secţiile de Dirijat cor academic ale tuturor Facultăţilor de muzică din ţară. Şi nu am întâlnit nicio altă carte dedicată dirijatului de cor care să nu cuprindă în bibliografie acest material esenţial.

La numărul 39 al bulevardului Schitu Măgureanu există o placă comemorativă dedicată lui Dumitru D. Botez, realizată tot prin eforturile doamnei Cecilia Botez. Vă invit să mergeţi să o vedeţi.

Şi, nu în ultimul rând, doresc să aduc la cunoştinţa cititorilor faptul că există un cor ce a fost înfiinţat în memoria lui Dumitru D. Botez, un cor ce îi poartă, aşadar, numele, după cum aminteam şi la începutul acestui reportaj – şi care activează şi în prezent, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii lui Dumitru D. Botez.

Corul „Dumitru D. Botez” are o bogată activitate concertistică, dar, aş spune, şi umanitară. Cred că este unul dintre extrem de puţinele coruri – dacă nu singurul! – care nu cântă pentru bani, deşi membrii săi nu mai sunt tineri şi existenţa este dură pentru cei care se află aproape de vârsta pensionării, după cum, vai, ştim cu toţii. Nu voi uita niciodată că, pe lângă concertele date pe scenele Conservatorului, Aulei Palatului Cantacuzino, Tinerimii Române şi altor instituţii din ţară şi străinătate (turnee ample în toată Europa), ei nu uită niciodată să meargă şi la azilurile de bătrâni, cu o floare şi un cântec. Prefer să amintesc aceste lucruri acum, şi nu altele (despre istoria acestui cor voi vorbi pe larg într-un reportaj viitor) pentru că ne apropiem de Paşti, şi aş vrea să cred că putem fi mai buni şi mai apropiaţi de cei bătrâni, şi de cei ce nu mai sunt, a căror amintire are nevoie de dragostea noastră la fel cum au nevoie şi cei care trăiesc.


(no14plusminus.ro)

***

Cu un sentiment intens, foarte particular am citit reportajul dv. privind bunicul meu, Dumitru D. Botez. El contribuie la umplerea acestui gol al memoriei de care suferă, din păcate, un număr de mari personalităţi ale artei româneşti din miezul secolului XX. În ideea aducerii aminte, demersul dvumneavoastră este indiscutabil. Majoritatea informaţiei obiective din reportaj, cea dedicată societăţii, replasează esenţialul în perspectiva lui real-istorică. Pentru aceasta vă adresez mulţumirile mele sincere.

Apoi, un asemenea context favorizează şi dezvăluirea patrimoniului intim al unui om, cert inestimabil memoriei personalităţii sale. Dar aici trebuie respectat spiritul celui plecat, gândindu-ne dacă ar fi fost de-acord să i se estompeze aproape o jumătate de secol din viaţă. În acest sens doresc, cunoscător fiind din interior, să aduc unele precizări pentru o imagine justă care să evite iluminarea unor aspecte pe cînd altele, esenţiale vieţii sociale, sunt trecute sub tăcere.

Efectiv, D. D. Botez este unul din fondatorii muzicii corale în România. Trebuie însă precizat că patrimoniul realizărilor sale succesive, deschiderile drumurilor pe care le-a construit au fost realizate deja în anii tinereţii şi a primei maturităţi, în puterea vieţii. În aceşti ani şi-a clădit existenţa de Maestru, trăind profund în paralel viaţa de familie ca soţ, tată şi apoi bunic.

Partenera vieţii, aproape de el în încercările grele ale oricărui început – înaintea recunoştinţei unanime şi după – a fost timp de peste 40 de ani soţia sa, D-na farmacistă Elena “Dudi” Botez (născută Balasanian) până la dispariţia sa, în 1978. Astfel D. D. Botez rămîne şi patriarhul unei descendenţe de muzicieni a cărei tradiţii continuă fără întrerupere astăzi. Pasiunea muzicală, puterea de muncă s-au transmis deci generaţiilor de studenţi, membrilor corurilor dirijate dar în egală măsură, propriei sale familii ; eu fiind a treia generaţie, există evident şi a doua…

Pe drept aţi remarcat modestia prezenţei sale în actuala memorie culturală a ţării, cu excepţia cercurilor muzicale profesioniste, bine-nţeles. Continuînd personalitatea şi felul său – direct, fără emfază – familia naturală nu a găsit de cuviinţă să-şi etaleze medaliile (chestiune de decenţă).  De-a lungul vieţii D. D. Botez nu a căutat glorie ; el şi-a urmat sincer idealul muzical, dedicat cum bine reiese din reportaj, mai ales dirijatului si cântului coral, vocii precum şi învăţământului universitar. Mărturiseşte chiar surpriza de a fi fost numit dirijor al Corului Radio! Asta-i era personalitatea: angelică, luminos sinceră. “Am auzit din mai multe părţi spunându-se despre mine că aş fi creat şcoala românească de dirijat coral. La acest lucru nu m-am gândit” (D. D. Botez). ” …şi mai recomand şi multă, cît mai multă modestie” (G. Enescu).

Dacă marile personalităţi impregnează spiritele din jurul lor, toamna vieţii poate naşte, din amintiri intime, sentimente neaşteptate… Soţia lui fidelă, D-na Elena Botez trecînd în nefiinţă, o a doua persoană a intrat în viaţa bunicului, recăsătorindu-se la o vîrstă respectabilă: peste 70 de ani. Nimeni nu pretinde a fi deasupra sentimentelor umane.

Totuşi: monopolizarea acestor sentimente, utilizarea lor (pentru un sens superior? pentru un loc în istorie?) mi se pare serios discutabilă. E clar că, neglijînd tot ceea ce nu corespunde unei imagini voit idilice, idealizarea însăşi tinde spre un absolutism de gen pozat (“…eu pentru tine dirijez”…) Pe de altă parte, aceste documente nemaifiind de o bună vreme în posesia familiei naturale, devine, desigur, dificilă verificarea lor.

Surprinzător ca cineva care nu există, citind acestea în acelaşi timp amuzat şi-întristat, să răspundă acum, nu? Potrivit unei singure surse de informaţie de peste timpuri, imaginea este incompletă – Maestrul D. D. Botez ar fi avut numai părinţi, fraţi, surori şi o (a doua şi unică!) soţie, d-na Cecilia Alexandrescu devenită Botez, cu care s-a însurat la cei 74 de ani ai săi… o parte din familie dispare astfel desăvîrşit… propria-i fiică Irina nu ar exista… – nu cred să fi fost încântat de o asemenea prezentare. Cred dimpotrivă că ar fi fost revoltat să i se anuleze descendenţa. Cine şi-ar renega viaţa în familie până la 74 de ani, descendenţii, rudele ca şi cum ar fi trăit numai ultimii săi 10 ani? De altfel ce rămîne din intimitate dacă devine prea expusă? este ea un semn de iubire şi consideraţie, sau poate unul de recuperare…? La toate astea trebuie gândit.

De aceea, vă adresez alăturat tabloul familial cu descendenţa directă a Maestrului.

O ultimă precizare: părinţii mei fiind des în turneu, am petrecut o bună parte a copilăriei în preajma bunicului în apartamentul din Schitu Măgureanu. Vă certific că, niciodată lipsit de simţul umorului, se amuza primul în preajma pompozităţii. Emoţia apăsată, lacrima de-a gata nu-i erau la-ndemînă. Romantic precum un adevărat artist, în mod cert; dar niciodată lăcrimos. Mai degrabă marcat aş spune, ca o bună parte din generaţia lui, de o demnitate simplă în toate – care lipseşte finalmente destul de mult astăzi. Demnitatea spiritelor înalte.

În concluzie, plăcerea de a vă citi rămîne preponderentă în ciuda unor detalii care mi se par unilaterale şi / sau exagerat idealizate. Timpul şi munca pe care aţi investit-o într-un asemenea demers merge în sensul, atît de nobil, al reabilitării unor valori a căror pierdere se deplînge tot mai des în societatea actuală de consum. Încă o dată, vă adresez aprecierea mea sinceră pentru cercetările întreprinse la adresa bunicului meu. Fără sentimentalism şi/sau recuperare subiectivă (de care el însuşi ar fi fost jenat) portretul acesta este mai mult decât binevenit în atenţia generaţiilor prezente şi viitoare.

Cu stimă,

Paul Cristian Staicu

(no14plusminus.ro)

Lasă un răspuns