«

»

Cecilia Bănică-Pal: la aniversare Melidonium vă urează „La mulţi ani”

Se naşte la 24 aprilie, 1931, în localitatea Făurei, jud. Brăila; profesoară, poetă. Cursurile şcolii primare le urmează în oraşul natal. Se înscrie la Şcoala Normală din Buzău – absolvind în anul 1950. În timpul şcolarităţii se remarcă în domeniul muzicii şi literaturii obţinând premii şi menţiuni. Primele poezii apar la Gazeta de perete, la vârsta de 16 ani. Participă sporadic la Cenaclul literar şi este apreciată de către scriitorul Eusebiu Camilar. În anul 1953 se înscrie la Facultatea de filologie, Bucureşti. În anul 1958 termină facultatea şi în acelaşi an se transferă la Roman, unde profesează la Şcoala de Muzică şi la şcolile generale 4 şi 5. Din anul 1960 funcţionează la Liceul Roman Vodă (fost Liceul nr. 2) secţia seral şi zi, profesoară de limba şi literatura română. Profesoară de aleasă ţinută, Cecilia Bănică-Pal, este apreciată  de cei din jur, pentru blândeţea tonului, înţelepciunea şi altruismul său, atrăgându-i numele, pe bună dreptate de Mama Dolores” (Colegiul Naţional Roman-Vodă – Trecut şi prezent, autori Valeria Andreiu şi Mihaela Tanovici).

 

DUREREA TRECERII

 „Suflete, închis într-o coajă de nucă,

Guşti amarul şi dulceaţa fructului deopotrivă

Te simţi fericit că te-ai născut,

c-ai trăit şi ţi-ai dăruit trupul cărnos…

Dar ai vrea să fii liber, să ieşi din pereţii lemnoşi,

să-l vezi pe cel ce se bucură de prinosul ce-l reverşi,

    chiar dacă el te va strivi între degetele puternice,

    între dinţii lăptoşi şi iţi  va suge aroma.“

CeciliaBanicaPalâ

MUZICA INTERIOARÃ

„Sângele nu mai este roşu-nvolburat

      l-au atacat hienele,

  E alb-roziu şi pulsează într-un

     ritm de notă întreagă.

Vrem să-l simţim plin de viaţă

   cântând „Corul vânătorilor“

   dar el scandează lent

 „Corul robilor“ din Nabuco…

……………………………………..

Ne zbatem între dorinţa şi neputinţa

   de a şti cine sunt hienele…“

 

ÎMI PLAC NOPŢILE…

 „Îmi plac nopţile senine, când totul e limpede,

Când bolta cerului risipeşte stele în văzduh.

Îmi plac nopţile în care norii merg repede

Zbătându-se să prindă luna ce, ca un duh,

                                         străbate infinitul

Îmi plac nopţile senine, când totul e limpede

Când frunţile oamenilor adorm obosite

Lăsând să cadă gândurile ca nişte frunze veştede

În spaţiu vast al sufletelor amorţite de atâta trudă…

Îmi plac nopţile senine, când totul e limpede,

Când trupul meu tresare sub mângâierea mâinilor tale

Iar ochii şi fruntea şi obrajii primesc numai zâmbete

Alungând ecoul durerilor   spulberând din cale

                                               urma lacrimilor”…

 

ALINT
 Ciocolată,
trup de fată
cu gust dulce-amărui,
cu mireasmă de gutui.
Te visez în nopţi stinghere
ce-au fantome prin unghere;
când te strig-însă-dispari,
te ascunzi-nu mai apari-
chiar, dacă mă vezi plângând,
chiar dacă m-auzi râzând.
Ciocolată,
buze moi
cu gust verde de trifoi.
Te aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă,
Vreau să-ţi dau doar un sărut
să-mi ţii noaptea de urât
iar dacă vom adormi
dimineţi ne vor trezi
ne vor saluta din prag
şi-mi vor spune că-ţi sunt drag.
Ciocolată,
cu sâni tari
ca şi trunchiul de arţar,
porţi coroană aurită
de primăvară-mpletită.
-vino, în vis la noapte iar,
– du-mă-n palat de cleştar,
– toarnă-mă într-un pahar
schimbă-mă, ca în poveşti,
în suc roşu de cireş
şi bea al iubirii har.
Ciocolată,
Ciocolată,
chipul tău iubit de fată,
nu-l voi uita niciodată…
Îţi alint ochii tăi dulci
umbriţi de gene prelungi,
sorb noaptea din părul tău
aşteptându-te mereu.
Ciocolată,
eşti o zână
ce citeşti noaptea în lună
Tu vezi stelele dormind…
şi carul mare plutind.
Le şopteşti încetişor
că îţi e de mine dor…
Eu le-aud
şi cânt îndată:
Ciocolată
trup de fată,
cu gust dulce-amărui
cu mireasmă de gutui,
eu te-aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă…
 
 

IMPOSIBILA IEŞIRE

 Mi se pare că universul este un pătrat

încerc să merg pe laturile lui

mă lovesc de colţuri.

Vreau să trec dincolo de linii

şi-mi dau seama că,

sunt într-un cub cu

muchiile ascuţite, tăioase, duşmănoase

Încerc să ies – dar nu pot –

nici cerul nu pot să-l privesc

prin sticla-i opacă,

nici pământul nu-mi primeşte atingerea,

pentru că sunt acum în mijlocul,

cubului care mă strânge.

    şi

tot ce văd

e – doar inima mea privind

la jocul flăcărilor ce-o înconjoară

zbătându-se să înlăture

cenuşa din jurul ei.

METAMORFOZĂ
Lângă mine – câinele
nările lui două baloane
ce se mişcă ritmic
umflându-se şi dezumflându-se
străduindu-se să prindă fumul
scăpat din ţigara
pe jumătate arsă.
Am dresat câinele
l-am învăţat ce-i poziţia bipedă
l-am pus s-alerge
să-nvârtă coada
condus de o baghetă
ca la ruletă.
Câinele meu
saltă-n sus şi-n jos
ca un zmeu bătut de vânt
-dacă-l cert- stă cu botul în pământ
ascultând cuvânt cu cuvânt
apoi se uită în ochii mei
socotind că-i, fără temei
mustrarea mea.
Nu lasă pe nimeni să se apropie
latră gros şi zgomotos
se repede furios
la toţi care-l deranjează.
sau…îl marginalizează.
Câinelui meu
i-am cumpărat o mască de om
şi l-am făcut domn
l-am îmbrăcat în frac
i-am pus o pălărie fistichie pe cap
un baston argintat
şi-am pornit-o la plimbat
pe-o stradă îngustă-pe-nserat.
Un întârziat – ce părea cam beat
s-a oprit în faţa mea
râdea, mă-nghiontea, mă insulta…
speriat i-am spus câinelui
„Sari la el”
s-a uitat însă mirat
n-a reacţionat
când – apoi – enervat l-am întrebat
de ce nu m-a apărat
a sărit înfuriat
şi tăios mi-a replicat
„Ai uitat,  m-ai făcut domn…
Cum să mai sar, eu, la om?…”
 
 

PĂPUŞA  DE LUT

Cu mâini de copil frământam lutul.

Oboseam. Mă bătea ploaia şi vântul.

Nu-mi păsa. Lucram. Mi-am făcut o păpuşă.

O ascundeam în dulap, după uşă,

Să n-o vadă nici mama, nici tata….

I-am pus păr blond. I-am dat chip de fată,

Cu obrazul alb-roz, cu faţa pudrată.

Am îmbrăcat-o într-o rochiţă înflorată.

În braţe o luam şi lin o legănam, şoptind înfiorată:

Păpuşa mea de lut,

Iubire neîntinată,

Să ştii că eu doresc,

Să nu pleci, niciodată!

În nopţile de iarnă, când frigul pătrundea,

Şi pomi stufoşi de gheaţă pe geamuri aşternea,

Păpuşa mea de lut, în patul de nuiele,

Visa, cânta, vorbea adesea despre stele,

De soare şi de lună, de-o joacă mai nebună,

Cu fluturi şi cu gâze, cu clopoţei ce sună

Sub frunzele adormite trezind Condurii Doamnei

Făcându-i să viseze pân’ la venirea toamnei.

Iar eu o ascultam şi tainic îi spuneam:

Păpuşa mea de lut,

Iubire neîntinată,

Rămâi, te rog cu mine,

Să nu pleci, niciodată.

Se scurse timpul – dâră de argint şi de cenuşă…

Plecând de lângă ea, n-am vrut altă păpuşă.

Dar nu o mai vedeam atât de des…

Şi în zadar luptam să o păstrez.

Cronos, zeu rău şi neînduplecat,

Păpuşa în templul ei mi-a sfărâmat.

O, Doamne, cât am suferit

Când visul pur a fost strivit…

Dar cântecul de legănat e în mine, nu l-am mai uitat:

Păpuşa mea de lut,

Iubire neîntinată,

Te port cu mine în gând

Şi nu pleci –  niciodată !

 

RONDELUL BALADEI ROSTITE

Baladă rostită în taină de seară ,

Vibrând învechit ca un cânt pe-o vioară,

Vorbeşti de-un trecut cu domni  şi haiduci,

Cu oşteni transformaţi în năluci.

Pereţii de lut, umeziţi, se înfioară,

Ascultând pentru a nu ştiu câta oară

Balada rostită în taină de seară

Vibrând învechit ca un cânt pe-o vioară.

Din ochi, cristale amare se scurg în pământ

Pentru cei ce-au fost şi-au plecat în mormânt.

Doar tocul, muiat în neagra cerneală,

Transcrie, din file stropite cu ceară,

Balada rostită în taină de seară.

BALADA BOSCHETARULUI

 Stătea boschetarul pe-aleea pavată

                              cu frunze de gheaţă

Vedea împrejuru-i fantome clădite din ceaţă.

Suna în urechea-i un vaiet de vânt

Purtând pe aripe cuvânt din cuvânt,

Colindul Căciunului sfânt:

   „Casa să v-o-măturaţi,

                                     oi lerui, ler

     Şi masa s-o încărcaţi

                                    oi lerui, ler”

Îşi strânse cu grijă, paltonul-nvechit

Căciula, cea roasă de molii, o trase pe frunte

Iar trupu-i rămase pe loc, împietrit,

Picioarele grele şi mâinile frânte.

Doar ochii clipeau alungând promoroaca

Ce boabe de perle-i atârnă pe pleoape

Şi gura şi faţa şi barba în sloi înfăşate

Voiau să-i mai ţină răsuflarea aproape           

                   *

Prin nările ude pătrunde o boare

Mirosul şi gustul picant de mâncare

Tresare.Aevea-i apare

O masă-ncărcată cu feluri gustoase,

Cu vin şi cu fructe frumoase;

Ş-un brad ce avea-n ramuri stele

Bomboane, caiete şi nuci-printre ele..

Când plin de uimire şi de bucurie

Copil, aştepta Moş Crăciunul să vie.         

                    *

Acum, nu vede în juru-i decât întuneric

     Lumina din suflet cu totul s-a stins

     Câţi ani trecut-au oare şi câte clipe au curs

De când e doar o zdreanţă purtată des de vânt –

             -Flămând –

Mergând prin parcuri şi colţuri de stradă, cerând?!

                    *

Plângea boschetarul…

Copacii prin ramuri spre el trimiteau

Frânturi de zăpadă ce-n lacrimi intrau

Şi şiruri de gheaţă pe-obraji desenau

                    *

Încet se ridică, cu paşii nevolnici porneşte în noapte

Tăcere în juru-i.Nu-i nimeni să-i spună o vorbă…

Ar vrea să găsească culcuş ca să doarmă

                                                   şi-un pic de căldură..

                   *

Pe-un loc izolat zări un container,

Hârtii şi gunoaie de jur împrejur

Mirosuri greţoase, bucăţi mici de pâine

Şi resturi din care se pregătise masa de mâine,

Piciorul e greu. Îl apucă cu mâna sleită

Îl vâră-năuntru; apoi, suspendat pentru-o clipă,

Părea o statuie din boarfe clădită,

Ce-i trasă de Hades în cruntul infern.

…E bine. Şi somnu-l cuprinde

Căldura se-nalţă încet, foarte încet,

Îi pare că-i vară şi-i soare afară

                        iar corpu-i fierbinte…

Sudoare pe frunte…

Aude strigând: „arde, veniţi mai curând!”

Ridică pleoapa dar ea se închide

În gură şi-n nări, rotocoale de fum.

Căciula îi pare o vatră încinsă

Iar mâneca haine-i aproape un scrum

Şi corpul întreg e o torţă, acum

                   *

Prin flăcări contururi de oameni el vede

Cum trag din gunoaie o roşă mumie

Ce geme. Durerea-l sfâşie. Apoi nimic nu ştie..

                   *

Trecut-a un timp…

Silabe răzleţe se zbat în urechea rănită

Încearcă să mişte; dar zeci de cuţite

Se-nfing cu putere şi trupu-i sfâşie.

   O mână pe pieptu-i rămas neatins

S-aşează uşoară şi-aude ca-n vis:

„Revine, e bine, revine la viaţă!”

                            şi ochii-a deschis,

                   *

Spitalul cu recea-i albeaţă

Îi pare-un palat încrustat

Cu feţe de oameni şi paturi

Ce mişcă-ntr-un vals neîncetat

Iar el e în mijloc –

Mumie, ce saltă-ntr-un joc

Cu trupu-nfăşat în cordoane de foc.                   

                    *

Alături de pat, în genunchi,

O fată cu părul vâlvoi

Î-ntinde-un pahar cu nectar şi rar,

Îi picură sucul pe buzele strânse

                               de-atâta-amar.

Îl gustă. E dulce şi bun…

Şi capul se-nclină. Aşa-i mulţumeşte…

Cu vocea venită ca dintr-un abis

Copila-i şopteşte:

   „N-am vrut…să ştii…am dat foc la gunoaie..”

O mână imensă, puternic pansată

Se-aşează pe creştetul fetei

Copila ridică privirea…Ea vede

În ochii adumbriţi de durere

                                   că este iertată.

                   *

Trec zile, săptămâni şi luni. Şi trupu-i se reface,

Povestea vieţii sale -ascunsă e- El tace.

Nimic nu vrea să spună. Privirea-i caută-n

       goluri şi nu se mai întoarce…

                     E boschetar –Şi atât!

                   *

Când uşa se deschide şi trebui să plece

Lăsând în urmă patul în care a zăcut,

Un gând îl urmăreşte şi singur se întreabă:

                     „De-acum ce voi face…

                       O iau de la început?”

RONDELUL METAFOREI  TROIENITE

Metafora doarme în strat de zăpadă

Lăsând să răsară doar zâmbetu-i cald,

Iar verbul colindă, trăsneşte pe-afară

Copacii se înclină şi nopţile scad.

Sub voal de omăt gem grămadă

Flori, ierburi şi pietre strivite ca-n iad,

Metafora doarme în strat de zăpadă

Lăsând să răsară doar zâmbetu-i cald.

Poetul, visând la o fată frumoasă,

Clădeşte piscine în care se scald

Cuvinte-ngheţate din care să scoată,

Un strop de argint  în strai de mătasă

Metafora,  doarme în strat de zăpadă…

 

 

APRECIERI: „Pentru poetă, spaţiul existenţial, cosmic dar şi teluric este de un cartezianism dual, starea de monovalenţă fiinţării interferându-se, birefringent, cu devenirea continuă şi demolativă a biologicului uman. De aici, acea atitudine de cuminţenie, baricardistă doar în interior dar, în afară, aflată într-un permanent „armistiţiu“, apropiindu-se atentă  de arena unui „care pe care“, observând-o meditativ, dar însă netrecând dincolo de un „noli tangere“ propriu.”

                                                                                                        Gheorghe A. M. CIOBANU

Cartea Doamnei Cecilia Bănică – Pal se armonizează ingenuu, tăcut şi vibrând, sub tremurul cald al neliniştii (Unruhe). Universul ei trăit se deschide de jos în sus, de la banal către celest. Oscilând între expresia terna, prozaică şi chipul ingenuu al rostirii poetice naive, constructul poetei se edifică, se înalţă între Regret şi Visul ideal, al Credinţei speranţei, al lui Probabil că … 

 

Poate că viaţa noastră nu va rămâne nimic,

 Poate că nimeni, peste câţiva ani, nu-şi va

                                      aduce aminte de noi

 Poate că vântul nemilos va şterge urmele

                           lăsate pe nisipul lacrimilor

 Poate că umbra noastră va rătăci prin

 Locurile  ce le-am colindat odinioară, sărutând

 cu sfinţenie tot ce am iubit cândva.“

                                                                                      Prof. univ. dr. Tudor GHIDEANU

 

Doamna Cecilia Bănică-Pal încredinţează tiparului o plachetă de poezii care îmbogăţeşte fără doar şi poate portretul său spiritual cu trăsături deosebite, marcante, demne de admirat şi de invidiat…Dorinţa autoarei de a continua zidirea literară a vărului (n.n. scriitorul Constantin Barcaroiu) devine o artă poetică sui-generis:

 

„…sufletul tău stors de

patima creaţiei

este în mine

ca o floare târzie” (Ţie)

                                                                                                              Jòzsef   BALOGH

 

SCRIERI: Publică Iulian Antonescu aparţine altei lumi, aceea a valorilor spirituale, articol apărut în cartea Iulian Antonescu şi dreptul la nemurire. Coordonează activitatea revistei şcolare Generaţia în bocanci (Liceul nr.3 Roman) încurajând actul poetic. Din anul 2003 colaborează cu Editura Muşatinia, semnând postfaţa volumului Curcubeu într-o peniţă, autor  Mădălina Gavrilă. În octombrie 2004 publică volumul Nelinişti fireşti, în condiţii grafice deosebite. Coperta şi grafica interioară semnate de pictorul Iosif Haidu, prefaţa prof. unv. dr. Tudor Ghideanu şi scriitorul Jòzsef Balogh, postfaţa: publicistul Gheorghe A. M. Ciobanu.

6 comments

Skip to comment form

  1. GT

    LA MULTI ANI!!! Va doresc multa sanatate cu bucurii, si multi ani de viata!!!

    Cu aleasa pretuire,
    GT

  2. Florentina Niţă

    La mulţi ani cu acelaşi spirit tânăr pe care îl puneţi în tot ceea ce faceţi!
    Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
    Florentina Niţă

  3. Iulia

    La multi ani! Cu multa pretuire, Iulia Stoleriu

  4. Cecilia Banica Pal

    Cu emotie si bucurie multumesc celor care mi-au transmis urarile pline de frumusete cu prilejul implinirii varstei de 81 de de ani Cu stima si pretuire,Cecilia Banica Pal

    1. GT

      Cu multa placere, Doamna Poeta! Sanatate si Inima Buna!
      GT
      http://www.gtlineararts.com

  5. Dodea

    doamnei mele profesoare Pal Cecilia multa sanatate si bucurii in suflet cu ocazia noului an 2013 la multi ani dna profesor si va multumesc pt ca miati indrumat pasii si miati dat lumina cartii sarut miinile

Lasă un răspuns