«

»

Irina Brânduşa Irimescu – Sărutul prea devreme al veşniciei

   Născută la 27 aprilie 1949 la Piatra Neamţ, într-o familie de intelectuali artişti. Tatăl, pictor iar mama, medic, iubitoare de poezie. Absolventă a Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ. Studentă la Institutul Nicolae Grigorescu Bucureşti, secţia pictură monumentală, unde se afirmă ca veritabil talent, dovedind un deosebit simţ al culorii şi al contururilor grăitoare. Fotograf pasionat, într-o veşnică dorinţă de-a fixa, de-a sesiza unghiurile inedite. Trece în nefiinţă, la vârsta de 21 de ani, pe 9 iunie 1970, la Bucureşti, în urma unui accident.

 

Sunt pasăre

Sunt o pasăre

cu picioarele smulse

şi n-am de ales,

zbor.

Primul meu popas

va fi ultimul

zbor

şi n-am de ales.

Sorb apa fântânilor 

şi zbor  râzând

şi zbor  plângând  

şi blândul meu sânge

sărută

interzisul pământ.

 

Irina-Brandusa-Irimescu

Exist

 

Plata morţii mele

e clipa aceasta în care sânt

Dumnezeu

atunci când creez

smulgându-mă din mine

din strâmta cuşcă

a nesfârşitului ce sunt…

            Mă zvârcolesc,

                   mă războiesc cu toate hăţişurile şi

stelele

ca să-mi dau seama

sugerând zâmbitor

că exist,

exist,

Exist!

 

Rămân tânără

 

Mor…

e simplu…

El n-o să plângă.

Voi curge…

îmbăiată în sângele meu

voi fi mai  întreg!

De asta, pomule,

mor…

Aş fi vrut nişte lucruri prea sus…

Le-a tăiat buza cerului,

gura lui le-a zdrobit…

Vecia mea se termină aici!

Rămân tânără,

Iată!

 

Cânt

 

Cânt

pentru toţi cei care au iubit

vreodată

şi care au smucit spumegând

 

gratiile cerului şi ale pîmântului1

Pentru toţi cei care au dorit

dureros

să fie mai mult decât

o umbră mişcătoare

strivită de miliardele de galaxii!

Pentru voi care sângeraţi ca şi mine

ca să spulberaţi lacătele artei,

pentru voi care mai presus de orice

vreţi să fiţi oameni!

Pentru voi cânt!

 

La 20 de ani

 

Fiecare an, un strămoş…

sunt douăzeci

cu lancea întinsă

ce aşteaptă gravi la poala stâncii

sângele meu,

sângele vesel!

 

Moartea pescarului cu ochi albaştri

 

Mi-au povestit cât era de frumos

pescarul

ce se topise cu lotca-n furtună…

Valuri vibrau

iar ochii albaştri

urlau în lotca-necată.

Scrâşnită, spuma hohotea printre stânci.

Uitându-şi braţu-întins

deasupra mării

      fără ochi privea bătrâna aceea

      foşti umeri de granit

      ce undeva, în adânc,

mai tresăreau.

 

      Cinci cai albi

 

Foaie verde lume,

Cinci cai albi în spume

amintiţi în zid

cerul mort închid,

cerul meu uscat,

cerul meu brumat,

cerul meu tăcut

şi ucis sub cnut.

Cinci cai albi aveam

poate îi mai am

cinci cai albi în zbor

lunecă în gol…

Mai plutesc în vise

herghelii ucise,

herghelii de dor,

care mâine mor,

herghelii de fum,

herghelii de scrum,

herghelii de dor

clocotind de zbor.

Caii mei nebuni,

caii mei cei buni

de zburat în gol,

mort, noptatic stol;

Poate mai plutesc

poate mai trăiesc.

Cascadele de foc

crâncene se coc

prăvălite-n zid

vidul îl închid.

N-am să vreau să mor

chiar dacă eu zbor

printre herghelii

ce-au rămas pustii.

Mai staţi herghelii,

cer de bidivii,

tot acolo sunt,

tot mai sunt

pământ!

 

Schiorii

Mă străbate arzând

dansul sublim al schiorilor,

beţi de zăpadă şi pur

despicând frigul clar

cu mândria de a fi fericiţi

şi oameni

pierzându-se în zare

sau zarea pierzându-se în ei

până la spaţiile primare;

lor le aparţine zăpada virgină

şi cerul

şi minciuna eternului

zbor

de o clipă

spre sublim.

Stavropoleos

 

Stavropoleos

o fixă idee

veche,

                    prolixă,.

 Aici între pietre

                   sunt duhuri de somn

citadine.

Obrazul şi-apleacă,

iubitule domn,

biserica-n mine.

Sub pas se desfac

străvechile pietre

concrete.

Un înger şi-un drac

dansează posac

greceşti menuete.

Sunt castă

 pe-o stâncă cioplită!

Ah, sfinţii

au rar

nevoie de câte-o

 iubită!

 

 

Mulţumesc miriapozilor

 

Miriapozi albi mi-au furat

mâinile

şi m-au împins scrâşnind

din somn

sub mare

în lut.

Îmi trec peştii tăcuţi

prin gura deschisă

plină de alge,

cer şi nisip.

Nu mai am chip

şi caii de mare

îmi muşcă degetele de la picioare…

În locul inimii

pluteşte o stea…

Delfinii mă mângâie

cu vârful cozilor

Simt marea…

Mulţumesc miriapozilor!

 

Bocet

Altfel,

m-am dat pe deplin migraţiei morţilor

Fixităţii lor fericite de monştri celeşti;

trupul meu gol a săpat în zăpadă sicrie,

bete  orizonturi întregi aşteptând.

Tiparele urlau de ger gânditor,

tipare de gheaţă căzând tot mai jos

suprapuse-n cascade.

Curg iernile calme, curg morţile calme

pe buzele-mi rupte şi reci.

Sângele-mi fuge nu mai sunt eu

sunt doar un schelet translucid

mort, oprit curcubeu,

banchiză de aburi transoceanic loviţi,

aur, aer, îngheţ, ochi striviţi,

şi atâtea silabe de loc

încât se uimesc ursitoarele cu

potcoave de foc.

Ah lună, moarte şi cruce

pentru căzutul în drum…

Rămâneţi cu bine,

să ierte nimicul cel de scuipă preavii pe pământ…

Umblă maici în pustie. încălţate-n mătănii de vânt…

M-aş ucide într-o seară albastră

cu perechi de iubiţi

care curg fără mine

răstigniţi

în patru cuvinte piroane setoase  şi adânci,

de aici până aici şi de aici

până-n foamea de stânci.

N-am greşit nimănui, am umblat am iubit.

Dormire-aş, măicuţă, în ceruri:

uitat, neminţit.

Pentru bărbatul…

Te-a admirat secole-ntregi

fără tutun şi fără legi,

bărbat grozav gemând de haos,

iatac, chilie şi pronaos.

Biserică cu sfinţi beţivi

beci cast de idoli primitivi.

Cu barba ta de stele bete

ai desfetit atâtea fete

care au plecat, râzând năuc

să fete cântecul de cuc.

Ai spart pocalul sub călcâi

şi nimeni nu ţi-a spus rămâi.

Frumos şi mârşav împărat

de clopot nedesferecat,

cum călăreai pe Dumnezeu

cu capul de blesteme greu,

cum te-ntorceai cu nara-n vânt

beat de un nor ori de cuvânt…

Adânc ca moarte unui zeu

frumosul meu, sufletul meu…

 Fecioarele din lună

 

Fecioarele din lună

mătură cu pletele lor

pămâtul

până la picioarele noastre.

Buzele tale timide desenează sonate

în jurul chipului meu tăcut.

Se urcă în noi ecouri de harpă

de moarte vagă

şi sfâşiitor de albastră.

Acum,

tremurând înalt

fără atingeri

când ochii mei

încă nu te-au născut vom muri poate împreună

Singuri?

 

 

Lasă un răspuns