«

»

Dimitrie Grama – După furtună


După ce a dat înconjurul dependințelor și a mângâiat fruntea armăsarilor, Baba Floarea s-a așezat pe banca de granit din spatele fântânii, privind soarele care tocmai își arăta fruntea deasupra zidurilor de la Răsărit.

Toată noaptea un vânt puternic, trăgând după el o furtună de vară, a hăituit munții Aninei, luminând din când în când Valea Mare, unde doar câte o căprioară speriată zvâcnea în sprinturi scurte de la un tufiș la altul.Înspre dimineață norii s-au retras și din ce în ce mai rar, cîte un tunet înfundat mai răzbătea pînă în sat, de undeva de prin Sîrbia. Apoi, ca și când cineva ar fi vrut să compenseze lumea pentru larma din timpul nopții, o liniște profundă, de mormânt, a învăluit satul, muntele și valea. Baba Floarea nu s-a culcat, a stat de veghe toată noaptea, ascultând glasul liber al naturii și acum, când primele raze de lumină au început să răspândească liniștea aceea nefirească, s-a ridicat cu greutate din fotoliul de piele și fără grabă a început să se dezbrace. Rămasă doar în combinezonul lung de in, s-a îndreptat înspre oglinda venețiană care acoperea aproape jumătate din zidul ce dădea spre cancelarie. Cu brațele scurse de-a lungul corpului, femeia din oglindă se uita la Baba Floarea cu o intensitate atât de adâncă, încât îți venea să crezi că, în fond, era vorba de dragoste sau de o poruncă cerească.

Uită-te bine la tine Babă Floareo! Uită-te, adu-ți aminte și ia cu tine această clipă, această bogăție, care-i doar bogăția ta. Așa-i vorbea din oglindă femeia aceia și baba o asculta, dând ușurel afirmativ din cap. O bună bucată de timp au rămas față în față privindu-se una pe alta cu intensitate și curiozitate, parcă încercând să descopere ceva nou, ceva necunoscut, ceva important uitat în vreo zbârcitură de amintiri, dar nimic altceva nu și-au putut destăinui una alteia, decât ceea ce deja știau de o viață întreagă.

Încet, ca și când i-ar fi fost frică să nu deranjeze mirajul oglinzii, Baba Floarea s-a întors în dormitor și, fără grabă, și-a scos din dulap rochia neagră de mătase, comandată cu ani în urmă la Budapesta, rochia de moarte și, cu grijă, aproape ceremonios, și-a tras-o peste combinezonul aspru de in. Tot fără de grabă și-a pus ghetele, care îi acopereau cam cu două degete gleznele noduroase și apoi ducându-se înapoi la oglindă, și-a pus șiragul dublu de perle în jurul gâtului și și-a pieptănat părul alb în spate. S-a privit încă odată în oglindă, îndreptându-și rochia peste coapsele ascuțite și parcă mulțumită, a ieșit pe terasa dinspre curte privind dependințele slugilor, grajdul cu cei doi armăsari, privind zidurile cenușii și aspre care înconjurau totul, dând casei alura unei mici fortărețe. Și tocmai atunci, când baba a ieșit afară, primele raze de soare au început să sară zidurile acelea înalte, luminând timid, în galben șters, poarta mare de stejar dinspre biserică, poarta scundă, a servitorilor, ce dădea la Socacul Mic și banca de granit din spatele fântânii. Rotindu-și privirea de jur-împrejur, Baba Floarea a constatat că aproape nimic nu s-a schimbat în cei aproape nouăzeci de ani de când ea s-a născut și în afară de mici lucrări de întreținere, nimic nu s-a schimbat de când Mihai Tzeicu a costruit casa, pe la 1820. Așa a fost gândită și prețuită casa tzeiconilor de la începuturi, încât nimeni nu a mai găsit de cuviință că ar mai trebui schimbat ori adăugat ceva. Da, nimic nu s-a schimbat în ordinea firească a lucrurilor pâna ieri dupăamiază, când primarul Ilidiei, însoțit de jandarmul de la Oravița au bătut pe neanunțate la poartă. Frecându-și nervos mâinile, primarul, care acum era și reprezentantul poporului, după ce și-a dres vocea de vreo două-trei ori, a glăsuit: Doamnă, tovarășa Tzeicu, casa asta a fost naționalizată. La fel au fost naționalizate douăzeci și cinci de hectare de teren agricol, cincisprezece hectare de viță de vie și pădurea. Uite, aici e hotărârea de la raion…! Ținându-și capul sus și privindu-l cu răceală, Baba Floarea a acceptat un plic mare și gros plin cu ștampile, după care primarul urmat de jandarm s-au îndreptat aproape tiptil spre poartă și au dispărut de acolo ca și când stafia lui Mihai Tzecu i-ar fi gonit de la spate. Știa că vor veni într-o bună zi și la ea, deoarece aflase că deja fuseseră și la alții ca ea, alți oameni gospodari de prin jurul Oraviței. Baba Floarea a citit cu multă atenție, de vreo trei, patru ori scrisoarea aceea oficială și mai ales a recitit uimită sfârșitul scrisorii, unde cu litere mai mici era scrisă o Notă informativă: “Având în vedere vârsta înaintată a tovarășei Florica Tzeicu, deportarea sus-numitei cu brigăzile de muncă în Bărăgan și reeducarea, nu sunt actuale în acest caz„. 

De asemenea, pe o foaie puțin mototolită, ca și cum în prealabil a fost aruncată la gunoi, era „declarat” că: „Se atribuie familiei Tzeicu dreptul de folosință a trei camere și o parte din dependințe, atâta timp cât organele locale de partid consideră de cuviință„. Baba Floarea s-a gândit că toate astea s-au întâmplat ieri, ieri înainte de furtună și nu mai aveau nici un fel de importanță astăzi. După ce a dat înconjurul dependințelor și a mângâiat fruntea armăsarilor, Baba Floarea s-a așezat pe banca de granit din spatele fântânii, privind soarele care tocmai își arăta fruntea deasupra zidurilor de la Răsărit. Apoi, cu bisturiul lui Taica Ion, soțul ferice decedat cu ani în urmă, Baba Floarea s-a tăiat adânc, mai întâi la o încheietură și după aia, la cealaltă. S-a întins pe spate pe banca de piatră privind cum sângele de un roșu închis, aproape negru, i se scurge pe lespedea rece. Așa au găsit-o în dimineața aceea slugile: îmbrăcată de gală, cu vinele tăiate și cu ochii largi deschiși în soare.
Eu sunt strănepotul lui Baba Floarea și-mi aduc aminte că mama m-a ridicat la sicriul deschis al babei, spunându-mi: Sărută-i frunteaȘi eu am sărutat fruntea moartă a străbunicei. Era rece ca pămîntul. Poate mai rece, chiar. Era 1952. Aveam aproape cinci ani.

din volumul:”Ilidia, cotidian mistic”, în pregătire

 

Lasă un răspuns