«

»

Adrian Erbiceanu- Printre silabe

Chemarea ta
Ar trebui să plec; se bate-o oră
Mult prea târzie ca să mă conforte.
Chemarea ei m-atrage în cohorte;
Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

Te joci cu vorba ca să mă escorte
Prin vreme, ca o masă piroforă,
Când ceasul bate ca să ies din horă
Şi nu ştii, a te-abţine, ce efort e!

Stau prins ca-ntr-o capcană ilicită,
Gata să-i sparg ferestrele opace,
Când gestul tău mă prinde în ispită

Cu-aceeaşi abdicare zălogită
Ca dopamine paradiziace.
Ar trebui să plec şi n-o pot face…

Ispita 

Mai urc, pe ici, pe colo, nişte trepte;
De melodii frenetic mă-nconjor
Să uit de larma pusă să deştepte
Tic-tacul unui vis tăinuitor. 

Se trage ziua-n ea, caniculară;
De toarta nopţii gândul îl anin 
Măsură-sfetnic cu bătaie rară,
Semn forţei ce mă-ndeamnă să revin.

Ce forfotă-i pe strada înserării!
Cu pasul greu de drumuri mă retrag,
Încolăcit în trenele uitării –
Uitării ce mă ţintuie în prag…

În naufragii bântuie clipita; 
Pâraie-nvolburate curg şuvoi
Ca-n braţe să se năruie ispita –
Ispita umbrei cuibărite-n noi.

La hotarul dintre vise 

La hotarul dintre vise,
unde nimeni nu-i stăpân,
vorbele rămân nescrise:
Mi le-auzi când ţi le-ngân?

Inocenţa – ce desparte
adevărul de minciuni –
oare cui îi ţine parte
când mă cerţi, când mă îmbuni?

Printre mreje tributare
visul se prăvale sec –
reazăm gândurilor rare.
Eu cu cine mă petrec?

Neînvins, dijmuitorul
stânge brume pe arac,
ferecând în vise dorul…
Ce mi-a mai rămas să fac?

Sunt umbra ta 

Sunt umbra ta… şi te urmez de când
Lumina te-a scăldat întâia oară
Cu-aceeaşi certitudine precară,
De salt între „acum” şi…”pe curând”.

Sunt umbra ta şi te urmez spre seară
Dar umbrele nasc umbre strecurând
Dorul prin dor… și ne topim  arzând –
Îngemănate lumânări de ceară.

Sunt umbra ta şi te urmez supus,
Cu fiecare răsărit de soare,
Până şi-n golul umbrei interpus
Ca un sigiliu sec, de încifrare

A tainei tale care m-a sedus
Să-nşirui lumea: urme pe-o cărare…

Şi
 
Mă-ntorn în mine treaz

tu crezi că dorm
tic-tacul 
mă punctează uniform
 
C-un  gând alt gând
îl vămui
îl dezbrac
te uiţi şi crezi că dorm
şi taci
şi tac

Descing pe braţe rupte 
de tripod
mirajul delicvenţei 
şi-l înnod

Curg flăcări
peste gândul istovit…
şi tac
şi taci
şi crezi c-am adormit…

Alternanţă

Aberanta disociere
de vis în vise – disipat
în punctiforme alternanţe,
ca semn că timpu-i alterat –
ridică vălul iluzoriu
ce ne cuprinde, rând pe rând,
acreditare către timpul
ce va să vie mai curând.

Curbată, vremea se înclină
spre listele de acatist,
să-şi penduleze inerţia
ca ochiul veşniciei, trist,
când unitatea de măsură,
reverberată de ecou,
pe terezie ne împarte:
atâta vechi, atâta nou.

În fuga către infraroşu,
rărite, golurile mor:
atâta alb, atâta negru,
atât rotundul bicolor,
că manifesta detaşare
a gândului rămas lucid,
se profilează ca o umbră
pe pleoapele ce se închid.

Şi când chemarea tăinuită,
Prin vreme îşi găseşte loc,
Ispita nu mai e ispită;
Norocul nu mai e noroc!

Trepte

Trecutul – vagi insinuări de fapte
Inadvertent trasate pe hârtie,
De-o mână care a crezut că scrie
În plină zi, ca să le şteargă-n noapte –
E doar paliativ de… nevralgie!

Ce freamăt poate-atunci, inexorabil,
Să-ţi încreţească pielea, făcând cute,
Temându-te de cele neştiute,
În care parcă nu-i nimic palpabil,
Văzutele mijind din nevăzute?

C-o mână ştergi scriptura pe tablete,
Cu alta-ncerci să o refaci, de teamă,
Că n-o să ştie nimeni cum te cheamă,
Nici în cuvinte ce adâncă sete
De adevăr tăcerea ţi-o destramă.

Ca focul sacru te retragi în tine,
Să-ţi redescoperi rostul, iminentul,
Scris – incifrat, ascuns pe firmamentul
Ce licăreşte între rău şi bine…

Trecutu-i mort! Mâine-i un vis! Prezentul…

Lasă un răspuns