«

»

Adrian Erbiceanu – Confesiuni pentru două generaţii

Atâtea

Atâtea ape pier şi nu se-ntorc
Să vadă pieptul muntelui cum storc,
Mocnind în zbucium – aprigă chemare –
Ca-n primul tremur – prima sărutare;

 

Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l
Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l,
Că mă topesc în ochiul lui tomnatic,
Atât de trist şi-atât de singuratic;

 

Atâtea ceasuri bat stârnind minutul
Ca-n mine să-ntrevăd necunoscutul,
Încât mă leagă parcă un blestem
Să ies în noapte, veşnic să te chem.

 

Atâtea ape mor pe căi de ape…
Atâtea frunze cad tot mai aproape…
Atâtea ceasuri bat la căpătâi…
Doar tu rămâi ca-n clipa cea dintâi.

Balet

Baletul lebedelor negre
Tresaltă-n gol adânc şi sacru.
Mi-s roşii ochii de-ntuneric
Şi limba simte-n gură acru…

 

Le simt culcuşul pe aproape,
Le-aud bătaia de aripe,
Şi-aş da orice din ochi să-mi piară
Întunecimea tristei clipe.     

 

Fantasmagoric joc, funebru!…
Cum poate omul să se-mbete?!
Simt şi te-aud, te vreau lumină,
De taina ta mi-e veşnic sete.

 

Sărutului îi port arsura,
Ochii – clipit stelar de salbe –
Ca Zorii ce aprind în Noapte
Baletul lebedelor albe…

Când te-am văzut

Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ţinându-te cu mâinile-amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

 

C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,
Conturul ud – abise sculpturale –
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nţepenească-n lumi imateriale.

 

Stârneai un vânt cu tonuri de furtună,
Predominant, adus la exaltare
De muta, implacabila chemare…    

 

La baza scării, gânduri când se-adună,
Privirea ta căzu, inoportună :
La ce te-aştepţi ?  Nimic nu-i nou sub soare!

E-o linişte

E-o linişte; o linişte precară,
Un vânt încarcerat între culise,
Un semn de veşnicie, vrând s-apară
Când ai să laşi ferestrele deschise.

 

E-o ordine; o ordine în toate,
Un Solitar în drum spre împlinire,
Un semn evocator de voluptate
Când celelalte nu duc nicăire.

 

E-o vorbă; vorbă pusă pe hârtie,
Un nor cu nor dând semn că se-mpreună,
Un semn prevestitor de erezie
Când vremea coaptă cade în furtună.

 

E-o linişte; o linişte obscură,
Un gând mocnit, înţepenit în guşă,
Un semn că am atins o cotitură
Când am bătut, cu mâna grea, la uşă.

Iubirea

Iubirea e ca fata ce sfioasă
În umbră știe pasul să-şi reţină,
Imperturbabilă, tendenţioasă,
Sub revărsarea nudă de lumină.

 

Din tainice adâncuri suie pură,
Transfigurare  de culori spectrale –
O cupa rece să o duci la gură,
Vibrant urcuși de simţuri ancestrale.

 

Şi-o sorbi adânc, supremă împlinire
A umbrei ce se dăltuie femeie
C-un meşteşug sortit, în tăinuire,
Să ardă şi perpetuu  să scânteie…

 

Iubirea e ca apa care vine
Cu cât mai multă, cu atât mai iute,
Lăsând în urmă umbre şi lumine
De începuturi încă ne-ncepute.

Miraj

Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură,
Zadarnic încercam clipita moartă,
Debalansată, să mi-o fac măsură.   

 

Un foc erai, dezlănţuit de soartă,
Zăgăzuind o inimă-n arsură,
Atuncea, când te aşteptam la poartă,
Ca într-un vis, cu sufletul la gură.

 

Miraj pierdut pe-o insulă deşartă,
Alienat de-atâta-ncordătură,
Eu, treaz, visam lumina să ne-mpartă
Şi să ne reunească în natură.

 

Atuncea, când te aşteptam la poartă. 

Plutesc

Plutesc, prin gând, ca-ntre vecii de apă:
Deasupra cerul gol şi legământul
De-a nu lăsa uitat  aşezământul
Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă;

 

În jos – abia întrezărit – pământul,
Și pe pământ o umbră care sapă
Fără să știe că săpând se-ngroapă,
C-așa îi e sortit deznodământul.

 

Cu-atâtea amintiri desperecheate,
Ce bat insidioase din aripe,
Îmi pare zborul o eternitate

 

Ce-abia începe să se înfiripe,
Nu înmulțit prin sciziparitate,
Ci din lumina fiecărei clipe…

adrianerbiceanu.com

1 comment

  1. galetar gheorghe

    Poezie limpede,fara excese metaforice sau puseuri postmoderniste,dar etaland o ideatica remarcabila.Autorul are stiinta construirii imaginilor,poseda capacitatea de a edifica o arhitectura poetica solida ,care impresioneaza prin convergenta si transparenta detaliilor.Geo Galetaru

Lasă un răspuns