«

»

Adrian Erbiceanu – Divina tragedie


Cântul I

E-o noapte ca şi altele. Sau, poate,
Grav, speriat de glas de cucuvele,
Cercam, în van, s-o dau pe jumătate,

 

Spre relaxarea gândurilor mele,
Când mintea mea, prin ea desferecată,
A constatat că noaptea n-are stele…

 

De-aşa întunecime-vinovată,
Cu ochi codoşi şi gata să împungă,
Inima s-a oprit defibrilată.

 

Dar până unde poate să ajungă
Acest izvor de pură nebunie,
În noaptea care se vădea prelungă?

 

Păream o-ntruchipare de stafie,
O umbră, ca un cerber care latră,
Într-un acces de aerofobie.

 

Abia atunci dublura-mi idolatră,
Epuizată de alergătură,
Căzu, împiedicându-se de-o piatră.

Târziu, când, revenit din căzătură,
Ne-ncrezător îmi pipăiam “divanul”,
De spaimă mi-am pus mâinile pe gură:

Ce-aduce clipa nu aduce anu’!
În faţa mea, ca revenit din vise,
Stătea înţepenit G.Topîrceanu.

 

Citind îngălbenite manuscrise,
Într-un delir de mută admirare,
I-am fost căzut în braţele-i deschise.

 

(Majestic, gestul de coabitare
M-a-ncredinţat, sub negura adâncă,
O poliţă că am de-asigurare.

 

La urma-urmei, adormit pe-o stâncă,
El l-a urmat pe Dante Alighieri
Pe drumul ce-l mai ţine-acolo, încă.)

 

Surprins de mizele asocierii,
– Şi-nchis în gândurile ei meschine –
Nedumerit şi-n spasmele durerii,

 

Machiavelic s-a uitat la mine:
-“Ce Iele ţi-au sortit să vii încoace,
Şi cine te-a trimis la mine? Cine?”

 

Plăpând – ca puiul proaspăt din găoace,
Care se-ncurcă încă pe picioare –
Făcui ce fac atâtea dobitoace,

 

Când noaptea sunt pierdute pe cărare.
Surprins, atuncea realiză Maestru’
Că sunt şi eu o “umbră” gânditoare

 

Şi c-am ajuns până la el pedestru.
Înţelegând că n-am făcut-o-n glumă,
De pe tăcere ridică sechestru’ :

 

-“După cum văd, străine, eşti din humă !
De ce te-nvârţi prin noapte, cum fac furii,
Când, între ei, de foame, se sugrumă?”

 

-“Maestre-am zis, surprins, din colţul gurii –
Aceste locuri nu-mi sunt cunoscute
Şi nu-s pornit pe semeni să-i înfurii;

 

Dar nu găsesc pe nimeni să m-ajute
Să ies din nesfârşitul întuneric,
Lumina iarăşi faţa să-mi sărute…”

 

Străfulgerat am fost de-un râs homeric:
-“Pe unde mi te crezi că eşti băiete,
De te învârţi prin spaţiul ezoteric?

 

Ai scris şi tu vreo două-trei versete
Şi crezi, deja, că poţi vedea “Lumina”,
Când tot ce-ţi stă în faţă-i un perete?”

 

Nepricepând de unde-mi scoate vina,
Descumpănit, alunecai pe spate,
Că-n pieptul meu se cuibărea anghina.

 

Imperceptibil, gânduri vinovate
M-au cotropit. O forţă ireală
M-a rupt din mine şi din realitate;

 

Departe, ca o mână virtuală,
Trasându-mi calea mea ispăşitoare,
O creastă se-nălţa spiroidală,

 

Ca într-un joc ascuns, de ursitoare:
Doar eu şi muntele ce-mi sta în faţă –
Poveste, nicidecum întâmplătoare.

 

“Stăruitor cum sunt, e-o flecuşteaţă,”
Mi-am zis, cu mâna strâns ţinând de rampă –
”Ajung acolo până dimineaţă!”…

 

Sus pe-nălţime pendula o lampă…
Iar eu, pornit cu forţe înnoite,
De bucurie n-am avut o crampă!

 

Entuziast şi-atras ca de ispite
Pornii să mă îndrept către coline,
Urmat, bizar, de vorbe tâlcuite:

 

-“Pe cine vrei să păcăleşti? Pe cine?
Câinii trezind, cum baţi din poartă-n poartă,
Cum vei scăpa de haita lor, străine?

Eu către el : -“Mi-e judecata dreaptă.
La ce-aş putea râvni în miez de noapte?”.
El mie: -“N-ai habar de ce te-aşteaptă !

 

Nu-i ăsta drum de miere şi de lapte!
Stârneşti, fără să vrei, o odisee,
De te porneşti, grăbit, spre miazănoapte,

 

Când noaptea-nvălurită nu se-ncheie”.
I-am râs în faţă, ca de-o glumă bună,
Pornind-o, manifest. Ca pe-o alee.

 

-“Nu-ţi pune viaţa pentr-un vis, arvună,
Tot ce ajunge, sus-acolo, moare!”
Atâta a mai apucat să spună

 

Şi drumul îmi fugea pe sub picioare…

 

Cântul VII

 

Se poate, oare, Doamne, ca-n poveste,
Să las în urmă visele-mi himere,
Cu deraparea lor spre căi funeste?

 

Că o-ndrăcită forţă îmi tot cere
Să mă descing în tabăra elină –
Semn de respect şi de apreciere…

Ce oare-ar fi putut să mă reţină,
Când m-am văzut trecut de pragul porţii,
Îmbrăţişat de valul de lumină?

 

În cumpănirea drastică a sorţii,
Ne-ncrezător e ochiul în ce vede,
Dar, între vii, trecut prin strunga morţii,

 

Vrei sau nu vrei, văzând, începi a crede !…
Şi avântat, simţeam din tălpi cum suie
O mítică putere, ce purcede

Ca semn divin, trasându-mi cărăruie
Spre turnul ce părea să nu oprească
Decât acolo unde vântul şuie.

-„ Maestre,-am zis – ce soartă-o să mă pască
Şi-n ce  tărâmuri arse de istorii
Picioru-mi gol e dat să opintească ? ”

 

-„ Maestre !”-am zis. Dar el era „memorii” !
Nici urmă de răspuns nu da s-apară
Din fostele-mi conscripţii peremptorii…

Dar, din ureche, vocea, mandatară,
Mă readuse-n lumea mea uitată,
C-o zarafie  „revolu-ţionară”:

-„Conform cu deciziunea adoptată,
Eşti promovat, având drepturi depline,
Prin  Ordinul de Zi dat pe Armată.”

Atâta tot ?!  Ceva zicea în mine
Că sunt pierdut, din nou, pe căi obscure,
False lucind în falsele lumine…

Păream înconjurat  de o pădure,
De ape şi tăpşane luminoase,
De frumuseţi ce mintea dau să-mi fure,

Şi case, cocoţate peste case…
Doar drumul nu voia să mi se-arate,
Încolăcit pe căi frauduloase.

 

Olympul, prins în chingi fortificate,
Sortit era-n vecie să rămână
Pietrificat. Şi-n imortalitate…

Deodată, din penumbre, o cadână,
Învăluită-n fuste lungi şi multe,
Mă prinse, fără voia mea, de mână.

Neînţelese, căile oculte,
De mii de ani, la fel sunt: neschimbate!…
Culpabile, nu ştiu de timp s-asculte.

-„ Ai bani ? ”  -„ Nu am !”  -„ Eşti o calamitate !…
Dar colo, în desaga aia, ce e ? ”
-„ Tot ce-a uitat Neculcea în Cetate ! ”…

-„ Ia fă-o-ncoa’! E dat aici să steie !”
Şi mi-o luă, nedându-mi a-nţelege
De pot sau nu să cred într-o femeie.

Ca din senin, nemaiavând ce drege,
Furtunile stârnite, în rafale,
Şi-mpleticite-n oasele-mi betege,

-Voind să frângă tot ce sta în cale-
Pe şapte limbi, ca şapte anateme,
Mă-mpinseră pe căi paradoxale.

„E Pythia ! O, Doamne, ce blestem e
Făcut de zei  pe capul meu să cadă?
Că nu mai ştiu de cine a mă teme

Şi-orice copilă-mi pare o iscoadă !”
-„ Vino !” îmi zise vocea tenebroasă,
Pleznind precum un bici când se deznoadă :

-„ Ţi-e drumul ca şi mintea găunoasă !…
Ce ţi-e menit îţi este scris în frunte !…
Nu-i pentru tine-n ţară loc de casă !…

Cin’ te-a trimis voia să-ncerce-o punte !…
Nu căuta ce nu poţi pune-n torbă !…
Ţine-o spre dreapta, când o iei spre munte !…

Şi nu-ţi schimba victoria pe-o ciorbă !…
Vad? Imposibil! Ca întotdeauna,
În cale n-o să-ţi stea !…Nu scoate-o vorbă !…

Vor adevărul ? Spune-le minciuna !…
Acoper-o !, căci e Securitară,
Aşa precum ne-a învăţat Străbuna !…

Când capul cade, partea sedentară
Se umflă în foale şi, din rol secund,
Iese şi se declară legatară,

Definitiv reîncolţind din prund !…
Atuncea, au s-o latre, lung, dulăii
Şi toţi căţeii au s-o pupe-n fund !”…

Ireversibil – umbre, tâmpi, lingăii,
Se revărsau din gura copilandrei,
Ca flacăra pe marginea tigăii.

Încorsetat, în cutele meandrei,
Mă frământam să ies din toropeală
Ca din magia neagră a Cassandrei.

-„ Pe fruntea ta o stea pentagonală
Te poartă, implacabil, înainte,
Cum cea mai subversivă pungăşeală !

Să te retragi n-ai cum ! Dar, ţine minte:
De vrei puterea ta să se remarce,
Menţine-ţi drumul tău de dinainte,

Nu cumva dracul puii să-şi înţarce!…
Şi caută-ţi, pierdut, companionul…
Ia-o la drum şi nu te mai întoarce !”

Aveam în faţă, Doamne, Babilonul !

CÂNTUL  XII

Eram, pe-Olymp, o simplă vietate,
Ţinând în mâini mănunchiul de puteri;
Un Hercules, scăpat de sub lăcáte,

Ce plimbă moartea către învieri,
Ros de-ndoieli, sperând să regăsească,
Pierdută, calea zilelor de ieri…

 

Nimic n-ar fi putut să mă oprească
Şi cine-ar fi-ndrăznit să se opună
Puterii care se porni să crească,

Sporind în clocot şi stârnind furtună
Pe vastele alei, de Zei prescrise,
Pe cei de rând anume să-i supună?

 

Eram pe-Olymp!  – un vis descins din vise,
La care-atâţi ar fi voit s-ajungă –
Zăgăzuiţi la porţile-i închise.

 

Ţinându-mi strâns averea într-o pungă,
Eu mă plimbam pe largile-i culoare,
Cu o plăcere ce-o doream prelungă.

La doar un pas de imortalizare,
Cu chipul strălucind ca-ntr-o oglindă,
Treceam pe lângă Zei, în conspirare,

Nemailăsând nimic să mă surprindă.
Era doar vanitatea mea crescută,
Sau lumea de afară, suferindă?!…

Rătăcitor prin ántica redută,
În braţe cu armura cea străveche,
Mi-era fiinţa-ntreagă străbătută

De nişte forţe fără de pereche…
Când, croncănit, m-am scuturat amarnic,
Ca oaia când se scutură de streche:

-„Am prevăzut că visul nu-i  zadarnic;
Răsplata va veni cum se cuvine.
La uşa mea, te voi numi uşarnic.

Dar, nu te fuduli printre jivine,
Că ăştia te ucide pe la spate,
Mai rău ca agenturili străine.

Fă-ţi, din nimica, oportunitate,
– Din vânturi cum atâţi îşi fac avere –
Şi adă-mi semnul de loialitate!”

Oare să-l duc? Tii, ce frumos mi-l cere!
Achile l-a pierdut de-o veşnicie,
Iar El îl vrea, mărindu-se-n  putere,

C-o ispitire vagă de simbrie?!
Deci, truda mea  – ajunsă la scadenţă –
Cum aş putea s-o dau pe veresie?!

Dacă am dovedit obedienţă,
Şi-am fost, de-atâtea ori, samaritean,
E, doar, că n-am crezut că am potenţă

Prin mine să mă văd…olympian!…
(Din urmă vocea mă urmă vagmistru:
„Eşti advansat…la grad de…căpitan!”)

La  „căpitan”?…O notă-ntr-un registru?…
Cu-armura ce extatică mă-mpinge,
Pe scara Zeilor?  Pot fi Magistru !…

Decis  – s-ating ce nu se poate-atinge
De cei îngenunchiaţi, în prosternare –
Şi cu voinţă unică de-a-nvinge,

Am apăsat pe clanţă la intrare.
Surprins, cu mâna încă pe desagă,
Buzna am dat în plină adunare.

 

(Pentru o clipă viaţa mea pribeagă
– Fulgerătoare trecere prin vreme –
S-a derulat, topindu-se,  întreagă.)

„Îi am pe toţi în mâini, de ce m-aş teme?
De ce să-i las să-şi numere arginţii?
Acum e-acum! E timpul! Clipa geme

Să mă înalţ cum mi-au prezis părinţii!”…
-„Întoarce-te mai iute căpitane
Că, altfel, au să te mănânce Sfinţii !”…

„La naiba! Şi comenzi şi microfoane!
E liber cine vrea să te asculte…
Eu sunt sătul de sfaturi şi ciolane;

Nu-mi trebuie nici grade nici insulte!
Stăpân fiind pe forţa ce dezbină
Pot declanşa, în jurul meu, tumulte!”

Şi c-o sfidare, neaoş-carpatină,
Fără să pierd o clipă de gândire,
M-am deşirat sub conul de lumină:

-„Hei, Voi!, cei condamnaţi la nemurire,
De-o lege strâmbă, nejustificată,
Contând pe haita josnică la fire!

Vă-nvinuiesc de crimă şi, pe dată,
– Puterea ce-o deţin, mă-ndreptăţeşte –
Să vă aduc legaţi la judecată!”

 

O linişte, cum rar se pomeneşte,
Un gol născut, ce prevestea furtuna,
Cuprinse-ntreaga sală, ca-ntr-un cleşte.

Întocmai ca pe când trăia… Străbuna.
Eram acolo  – vajnică salvare! –
Să ciopărţesc, înverşunat, cununa

Gângavilor ajunşi, prin uzurpare,
Mai sus decât au fost, cândva, Titanii.
Şi cum eram, peste mai mari, Mai Mare,

Puteam să le gătesc de petrecanii
Ori să-i arunc pe toţi de-a berbeleacul,
Aşa cum ei făcură cu tiranii…

Dar, cum îmi descifrasem zodiacul,
Voind puterea mea cu toţi s-o vadă,
Am rupt sigiliul, zguduindu-mi veacul!…

Dă pe ei, Doamne, o Mineriadă !*

Lasă un răspuns