«

»

Constantin Enianu: Dreapta-slăvire (fundamente)

 

 În oraşul istoric încărcat de distrugeri şi de prefaceri, Ierusalim, unde a trăit şi suveranul Regatului Israel, David, au loc mereu sărbători cu cântece, localitatea fiind considerată „mama omenirii” sau „centrul Pământului”, după profetul Ezechiel. Aici Dumnezeu a ales a se desluşi pe Sine în Persoana singurului Său Fiu, care era un Om smerit. El a fost arhetipul sacrificiului de Sine pentru salvarea omenirii de păcatul adamic. Viaţa Lui modestă din Palestina şi durerea suferită în Ierusalim au schimbat calea civilizaţiei omenirii. Două mii de ani mai târziu, mesajul lucrării Sale „cu moartea pre moarte călcând” este resimţit şi în mileniul trei, ca un imperativ categoric: pentru ca mileniul să existe, trebuie să fie religios.

Biserica pe care Iisus Hristos a fondat-o, iar pe care Petru, Pavel şi ceilalţi apostoli au dus-o dincolo de graniţele Palestinei, poartă şi astăzi esenţa vieţii proclamată de Fiul Omului prin lucrarea Sa. Supravieţuind persecuţiei, opresiunii şi chiar trădării, Biserica şi-a menţinut cursul timp de douăzeci de secole pentru a rămâne în credinţa Noului Testament, purtând întotdeauna mesajul dragostei frăţeşti la agape. Construită pe fundamentul nezdruncinat al tradiţiei, Biserica încă se raportează credincioasă la etica fundamentală creştină, predicând puritatea lui Dumnezeu, dragostea veşnică, iertarea, compasiunea, toleranţa, înţelegerea, filantropia, dragostea divinităţii pentru umanitate.
Recurenţa istorică asupra existenţei noastre ne duce la o aserţiune: unde suntem astăzi depinde de locul în care am fost ieri. Cronicele perpetue ale oamenilor şi ale evenimentelor, ale obiceiurilor şi ale închinării, splendorile policrome ale ritualurilor, valorile radiante ale artei atemporale şi ale arhitecturii, întrebările din minţile credincioşilor şi provocările din minţile necredincioşilor, dezbaterile dialectice permanente şi deciziile, evoluţia dogmei şi a doctrinei, un corp vibrant vital al credinţei şi încrederii, presupus a fi valid, toate aceste elemente formează legăturile individuale ale unui lanţ care ne leagă de rădăcinile noastre şi de moştenirea noastră. Ancorat în scripturi, acest lanţ lung şi neîntrerupt al tradiţiei reprezintă moştenirea extraordinară a creştinismului ortodox estic.
Creştinismul este marcat de originea lui semitică, dar s-a dezvoltat în lumea greacă. Evreii, aflaţi sub conducerea romană, au suferit mult de pe urma influenţei şi ocupaţiei străine, afectându-i comunitatea. Acest fapt s-a produs nu atât din perspectiva vieţii politice şi culturale, cât şi din cea a bogatei moşteniri a vieţii religioase şi a tradiţiei. Această moştenire Vechi-Testamentară privind părtăşia evreiască, filantropia şi credinţa într-un singur Dumnezeu, au constituit un sol fertil pentru mesajul lui Iisus.
Romanii au avut o contribuţie importantă în ceea ce priveşte legea şi ordinea, libertatea de a călători şi comerţul, practicile prin intermediul cărora se puteau răspândi şi anumite idei. Totuşi, limba greacă era cea care juca rol de catalizator în propagarea Evangheliei creştine. Cultura elenă avansată şi gândirea greacă clasică au pus la dispoziţie climatul necesar pentru ca creştinismul să poată prinde rădăcini şi să prospere. Cuceririle lui Alexandru Macedon din secolul IV î.Hr., au facilitat răspândirea civilizaţiei greceşti în toate colţurile lumii cunoscute, greaca fiind limba internaţională a vremii, prin intermediul căreia ideile abstracte au ajuns să fie inteligibile. Ridicarea Imperiului roman nu au schimbat lucrurile. Liderii romani vorbeau atât greaca, cât şi latina, iar biserica romană îşi avea slujbele în greacă, nu în latină, până în secolul III d.Hr. Filosofia greacă clasică a câştigat de asemenea un punct de sprijin sigur în toate teritoriile cucerite de romani: imortalitatea sufletului, propusă de Socrate; superioritatea minţii şi raţiunii, a materialului şi a simţurilor, propusă de Platon. Ideile reprezentau o realitate veşnic constantă, în spatele unor aparenţe mereu schimbătoare, după logica aristoteliană; raţiunea sistematică a lui Primus ce a dus către o concluzie inevitabilă: etica – o distincţie între corect şi greşit, bine şi rău; noţiunea datoriei şi îmbunătăţirii personale, promovată de stoici. Toate aceste idei dominau gândirea vremii. De fapt, învăţaţii neoplatonici, mai ales cei din Alexandria şi Damasc, au exercitat o influenţă precumpănitoare asupra modului de gândire contemporan, din secolul al III-lea î.Hr., până în secolele al IV-lea şi al V-lea d.Hr. Subscriind la concepţia greacă fundamentală a logosului, cuvântul, sau a minţii şi raţiunii, ca forţă supremă, un Duh care se mişcă şi ordonează universul, ei au fost mulţumiţi să accepte şi să promoveze conceptul creştin al unui Duh divin, ca putere eternă, care guvernează lumea. „Creştinătatea a moştenit o predispoziţie morală la filantropie, pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngriji pe cei bolnavi şi a avea milă de cei lipsiţi. De la civilizaţia greacă, a fost nevoie de idei platonice radicale despre imoralitate şi perfecţiune, ori de o logică tertuliană într-un sistem de valori dezvoltat de către stoici, dându-le un conţinut şi un înţeles nou.” (Rev. Dr. Alkiviadis Calivas, Decan Holy Cross Greek Orthodox School of Theology)(*)
Fuziunea dintre mesajul evanghelic cu lucrările de cariate ale iudaismului şi raţiunea grecilor clasici, a creat esenţa umanităţii, care chiar şi azi se regăseşte în centrul creştinismului ortodox. Moralitatea creştină privind iubirea, mila şi sacrificiul de sine a atins inimile receptive. Mesajul mântuirii, care promite viaţă veşnică după moarte, a ajuns în minţi deschise. Însăşi intimitatea acestei noi religii şi sentimentul de apartenenţă, a atras sufletele înstrăinate. „Populaţia păgână predominantă din zonă s-a simţit ameninţată de faptul că creştinii respingeau dumnezeii păgâni, crezând că favorurile acestora aduceau succes imperiului. Cetăţenii romani loiali din centrele urbane dezaprobau indiferenţa creştinilor faţă de serviciile imperiale sau militare. Mai mult decât atât, guvernul nu a agreat faptul că creştinii nu acceptau divinitatea împăratului. Predicarea unui Nou Rege sugera revoluţie. Într-un asemenea mediu, ospitalier credinţei fundamentale creştine, dar ostil consecinţelor sale aparente, creştinismul a făcut primii săi paşi către o civilizaţie iluminată, pentru a transforma şi construi noi culturi.”(*)
Pe durata a 13 ani, sf. Pavel a călătorit aproape 25.000 km cu barca, dar în mare parte pe jos, fondând biserici în tot imperiul roman. Apostolul neamurilor a dus creştinismul din sinagoga evreiască în întreaga lume. Biserica şi fenomenul de dezvoltare a acesteia au urmat cursul centrelor comerciale şi politice de pe tot cuprinsul domeniilor Romei. Imperiul, în cele din urmă, în special partea sa estică a fost un imperiu al oraşelor. În primele generaţii de creştini, autoritatea administrativă se afla în mâinile apostolilor. Însă după ce se puneau bazele unei biserici, apostolul, înainte să meargă mai departe în lucrarea sa, ordina bătrâni, care să supravegheze evenimentele din fiecare comunitate. „Printr-o evoluţie treptată, s-a format o structură administrativă, cu trei structuri de administrare. Diaconii erau cei care ţineau slujbele comunităţii, prezbiterii sau bătrânii, care să asiste administrarea comunităţii şi închinarea acesteia, episcopii, supraveghetorii sau arhiereii, care să supravegheze biserica în fiecare oraş. Până în secolul al doilea, o astfel de structură fusese deja clar stabilită. Fiecare oraş avea un episcop ordinat, episcopos, care era un urmaş al apostolilor. Până azi, nenumărate poziţii de episcopi din familia ortodoxă susţin o astfel de tradiţie neîntreruptă în ceea ce priveşte succesiunea apostolică. Prin punerea mâinilor la ordinarea unui episcop, autoritatea trece direct de la apostol la episcop şi la fiecare dintre succesorii care-i urmează. (Rev. Dr. Milton B. Efthimiou, Ecumenical Officer – Greek Orthodox Archdiocese of North and Sous America)
Marea persecuţie întreprinsă de împăratul Diocleţian la începutul secolului al IV-lea, a decis distrugerea tuturor clădirilor bisericilor, confiscarea cărţilor creştine, înlăturarea creştinilor din funcţiile guvernamentale sau militare şi arestarea întregului cler. În asemenea conjunctură, creştinii nu mai aveau unde să se întrunească. Aşa că, s-au mutat cu Biserica sub pământ, în catacombe obscure, locul unde în mod normal îşi îngropau morţii. Aceste peşteri au fost primele biserici, care au ajutat creştinii să-şi susţină credinţa, menţinând flacăra aprinsă.
Tradiţia spune că împăratul Constantin a avut o viziune cu crucea lui Hristos, care avea inscripţia: „en tuto nica”, „sub acest semn, vei birui”. În timp ce se pregătea de luptă pentru a-şi consolida poziţia pe tronul roman în anul 312, Constantin a folosit crucea pentru a conduce armata sa, şi prin urmare, a schimbat atât cursul creştinismului, cât şi al civilizaţiei umane. Inspirat de această viziune, după ce a fost victorios în luptă, împăratul a devenit protectorul creştinismului, drept pentru care a fost numit Constantin cel Mare; iar împreună cu mama sa, Elena, a fost recunoscut de creştinătatea ortodoxă ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi şi binefăcători.
Edictul de la Milano, un decret care a apărut imediat după convertirea lui Constantin, a pus capăt marii persecuţii din timpul lui Diocleţian. Astfel, Biserica peşterilor s-a transformat în Biserica Imperiului Roman, Constantin creând în cadrul imperiului „un stat, o societate, o ideologie”, văzând în unitatea creştinismului o oportunitate de a imita pe Pământ Împărăţia Cerurilor. În anul 324, recunoscând faptul că Roma era prea mult adâncită în închinarea păgână şi în idolatrie, Constantin şi-a mutat capitala imperială în Est, la Bizanţ, numind acest loc „Noua Romă”. În onoarea sa apoi a devenit Constantinopol. După jumătate de secol de la moartea lui Constantin cel Mare, prin decretul împăratului Theodosius cel Mare în Est şi a împăratului Graţian în Vest, închinarea păgână a fost scoasă în afara legii, iar creştinismul a fost declarat religia de stat a Imperiului Roman. Împreună, Biserica şi Statul au prosperat, pentru a deveni gloriosul Imperiu Creştin Bizantin. Constantinopol, leagănul puterii şi culturii bizantine, a prosperat şi a ajuns cel mai civilizat oraş din istoria creştinismului. Acesta a amestecat elemente elene cu elemente creştine, cu rafinamentul exprimat cu elocvenţă în filozofie, teologie, societate, în lege şi în guvern, în şcoală şi în artă.
Integrarea bizantină a elenismului şi creştinismului, a Bisericii şi a statului, a condus la ridicarea celei mai trainice dinastii din istoria omenirii. Vreme de o mie de ani fără precedent, civilizaţia bizantină a predominat istoria lumii, iar impactul său mai persistă şi astăzi, Biserica creştină ortodoxă regăsindu-se pe întreg mapamondul unde sunt creştini de confesiune ortodoxă. Tradiţia, chiar dacă a fost învăluită de realităţile seculare, a rămas păstrată intactă în case, fiindcă relaţia credinciosului cu Dumnezeu nu este legală, ci spirituală.

 

Constantin Enianu

Lasă un răspuns