«

»

Credincios regelui său până la moarte

Uneori, în anii copilăriei, în după-amiezile de vară cu ploi calde şi luminoase, ne adunam într-un mic salonaş, în jurul mamei şi făceam „conversaţie”, discutând despre diverse subiecte, mai vechi sau mai noi. Mama, care ne „patrona” discuţiile, ne-a propus într-o astfel de zi să încercăm, scormonind în memorie, să relatăm cea mai veche şi mai impresionantă amintire din viaţa noastră. Surorile mele, mai mari ca vârstă, erau avantajate, aveau „amintiri” , în vreme ce eu eram în plină copilărie, întreaga-mi existenţă concentrându-mi-se în jurul unui frumos „şoricar”, pe care îl alintam cu numele de Pufy, şi al unui ied. Nopţi de-a rândul am căutat în tainiţile minţii răspunsul la această întrebare, care mi s-a părut, sufleteşte vorbind, interesantă şi răscolitoare, ca şi astăzi de altfel. Când, în sfârşit, am găsit-o, m-am grăbit, într-o nouă discuţie, să o împărtăşesc familiei. Era o secvenţă din începutul vieţii mele, pe care nu mi-o puteam explica, aşa cum se întâmplă într-un film mut: eram împreună cu cele două surori, plângeam în hohote, sub privirile disperate ale mamei, dintr-un motiv pe care nu l-am putut desluşi nici peste ani. Am rămas doar cu plânsul acela comun, mai mult un răcnet isteric, aşa cum plâng copiii mai mici, fără un motiv precis, mânaţi doar de sentimentul gregar, de solidaritate frăţească. Îmi mai aminteam că era în perioada sărbătorilor de iarnă, deoarece mi-a rămas în memorie prezenţa bradului, care trona în sufragerie, şi nimic altceva. Desluşirea acestei amintiri secvenţiale mi-a fost făcută de una dintre surori, Maria, care a fost personajul principal al întâmplării.

Veteranul Ilie Tudoreanu primind pe Regele Mihai I al Romaniei în 14 august 1997, Campulung Moldovenesc

Mă aflam în prima zi de şcoală după vacanţa sărbătorilor de iarnă a anului 1948; erau anii în care evenimentele politice se răsturnau peste România ca un tăvălug distrugător. Prima care s-a reîntors de la şcoală a fost sora Maria, elevă în clasa I. A intrat în curtea casei plângând în hohote, încât toată familia s-a speriat; mama, intrată în panică, a întrebat-o ce s-a întâmplat, primind un răspuns dezarmant: „Mamă! Ne-au luat Regele”. Sub efectul disperării copilei, înţelegând evenimentul, toţi ai casei s-au solidarizat cu ea în plâns; acesta era momentul impregnat în memoria mea, pe care nu puteam să mi-l explic, un Prohod pentru Dinastia României, ţinut în curtea casei noastre.

Desigur, părinţii, ca toată ţara, cunoşteau evenimentul petrecut pe 30 decembrie 1947, când comuniştii au forţat pe Regele Mihai I al României să abdice, dar nu ştiau evenimentele ce au avut loc în şcoli. La prima oră, a povestit sora mea, învăţătoarea le-a cerut elevilor să-şi scoată cărţile pe bănci. A fost deschis Abecedarul, la prima pagină, care avea, ca toate manualele din învăţământ, portretul Regelui Mihai I. Învăţătoarea a cerut elevilor pe un ton imperios: „Rupeţi pagina cu regele.” Copiii au rămas oripilaţi, nu puteau accepta îndemnul care le răsturna o lume, tot ce li s-a spus până atunci despre Ţară şi Rege. Cum nimeni nu s-a conformat, a intrat în funcţiune o vargă, dar fără efect. Atunci, învăţătoarea, trecând pe la fiecare bancă, a rupt, personal, paginile în cauză. Când operaţiunea a fost încheiată, s-a lăsat o tăcere adâncă, ca pe un câmp de bătălie după sfârşitul luptei. Apoi, în clasa acoperită de paginile rupte din Abecedar, ca nişte oseminte ale unei lumi pierdute, s-a auzit un plânset, până ce totul a devenit un bocet general, ca la Priveghi. Înfuriată, învăţătoarea a părăsit clasa, nu înainte de a-i trimite acasă; în acea zi şcoala românească şi-a redus orele pentru a „îngropa” Monarhia!

Pe grupuri, constituite instinctiv, după zonele în care locuiau, copiii s-au îndreptat spre casă, unde fiecare dintre ei a primit o explicaţie. În familia noastră, după ce s-a plâns, mama, prevăzătoare ca întotdeauna, înţelegând totul încă din decembrie, a dezlipit de pe ghiozdanele surorilor mele fotografia Regelui (după revenirea sa la Tronul României, în 1940, portretul monarhului nostru, cel mai tânăr din Europa, frumos ca un artist de la Hollywood, era purtat pe genţile elevelor de liceu din Bucureşti. Exemplul s-a răspândit şi în alte oraşe din ţară şi chiar în unele gimnazii). După un moment de tăcere, mama a spus că nu mai avem voie să vorbim, cu nici o persoană din afara familiei, despre Rege; altfel, îl vor aresta pe tata, ne vor confisca locuinţa şi bunurile şi „vom rămâne pe drumuri”; un argument menit să impună ascultare deplină şi să sperie. Era un început al sentimentului de Frică pe care regimul comunist avea să-l transforme în politică de stat. Aşa a început în familia noastră să fie aplicată Legea tăcerii, pe care, mărturisesc acum, peste ani, noi, copiii, ne-am însuşit-o foarte bine.

De-a lungul anilor s-a mai vorbit în familie, pe şoptite, despre Rege, eram mai mari, în special când tata comenta Mesajul Tronului de Anul Nou, pe care-l asculta, întotdeauna, singur. Nu ne-am gândit, niciodată, că îl vom revedea pe monarh în ţară, nici nu am îndrăznit să ne gândim la o astfel de posibilitate, era un Vis, iar visele nu sunt reale. Şi totuşi, evenimentele din decembrie 1989 aveau să contrazică, din fericire, această convingere a familiei mele; păcat că tata nu a mai trăit. Iată în ce împrejurări m-am „întâlnit” eu cu Regele Mihai I al României.

În primăvara anului 1990, l-am cunoscut pe bătrânul gospodar câmpulungean, Ilie Tudoreanu, care a servit în Garda Regală, şi care m-a informat că Regele va veni în ţară. Pentru a-şi întări spusele, înţelegând zâmbetul meu ca o lipsă de crezământ, mi-a arătat o scrisoare primită de la Secretariatul Casei Regale a României din Elveţia (Verssoix). L-am îndemnat, în entuziasmul zilelor de atunci, să informeze pe cei care se întâlneau, aproape zilnic, indiferent de nuanţa politică, în adunări desfăşurate la Casa de cultură a sindicatelor, patronate de un grup de intelectuali. A acceptat, lecturând scrisoarea într-o astfel de adunare, unde a produs un adevărat entuziasm şi a dezlănţuit discuţii interesante. Din acel moment ne-am însoţit gândurile şi am colaborat pentru a răspândi, în rândul locuitorilor orăşelului nostru, adevărul despre Dinastia României şi rolul său în istoria neamului nostru.

Cine era camaradul meu de drum? O să încerc să-l prezint cititorilor din puţinele însemnări pe care le-a lăsat înainte de moarte, dar, în special, din ce mi-a povestit mie, în diverse ocazii. Provenea dintr-o familie de ţărani câmpulungeni, trăitori într-o suburbie a oraşului, numită „Sâhla”. Erau o familie de gospodari bucovineni ce punea la baza existenţei sale credinţa în Dumnezeu şi Rege, precum şi în valorile neamului nostru situate în Dreapta Creştină. Din cei cinci fraţi ai săi, 3 băieţi şi 2 fete, doar doi au fost daţi la „Şcoli Înalte”, un frate la o şcoală tehnică şi altul la Facultatea de Medicină din Cluj, ceilalţi au rămas gospodari.

Tânărul Ilie Tudoreanu pentru comportamentul exemplar avut în cadrul comunităţii în care trăia, după bunul şi frumosul obicei al vremii, a primit din partea Primăriei un Certificat de bună purtare. În baza acestui document, dar şi pentru aspectul său fizic, era înalt (depăşea 2 m) şi prezentabil, Comisia de recrutare l-a repartizat pentru a face stagiul militar în Garda Regală, unde a servit, din februarie 1941 până la 22 octombrie 1943, la Palatele de la Cotroceni, Calea Victoriei, „Elisabeta”, Peleş şi Săvârşin. La depunerea Jurământului, ceremonie desfăşurată într-un cadru festiv, a participat Regele Mihai I al României, care a mai fost în mijlocul acestei unităţi de elită şi cu alte ocazii. Pentru tânărul Ilie Tudoreanu a fost o experienţă pe care nu o va uita toată viaţa sa, ce i-a sădit în suflet credinţa neţărmurită în Rege şi Ţară, aşa cum, atât de frumos şi sincer, a notat pe reversul unei fotografii din acea perioadă, pe care a reuşit să o salveze de a fi confiscată de Securitate: „Amintire. Cea mai frumoasă floare este Floarea Soarelui, cea mai frumoasă Armată este Garda Palatului Regal!

După liberare, în octombrie 1943, fiind stare de război, a fost concentrat, ca toţi camarazii săi, la Batalionul „Vânători de Munte” din garnizoana Braşov, cu care a fost trimis, în primăvara anului 1944, pe frontul din Moldova. Unitatea a fost repartizată în zona Târgu Neamţ, pentru a pregăti vechiul aliniament de apărare din Primul Război Mondial, unde armata română rezista trupelor sovietice, aşa cum preconiza mareşalul Ion Antonescu. Batalionul a fost repartizat într-un sector ce cuprindea satele Bănceşti, Brusturi şi Oglinzi, unde au construit cazemate şi şanţuri antitanc. Aici  au fost surprinşi de evenimentele din 23 August 1944, când unitatea, ca multe altele, a fost dezarmată de „aliaţii” sovietici şi întregul efectiv a fost transformat în prizonieri; au fost închişi, temporar, până la plecarea în enigmatica şi temuta Rusie, într-un lagăr de tranzit pe care l-au organizat la Piatra Neamţ. Reuşeşte să evadeze, îndreptându-se spre casă; a mers numai noaptea, în special prin păduri, pe care le cunoştea foarte bine, ajungând în Câmpulung Moldovenesc după aproape două săptămâni. Conştiincios s-a prezentat la Centrul Militar din localitate, fiind repartizat în garda Spitalului Militar, care avea locaţia în clădirea Liceului „Dragoş Vodă”. De aici a fost liberat, o dată cu sfârşitul războiului, în mai 1945, după 4 ani de serviciu militar.

Părăsind armele, a reluat coarnele plugului, trecând la o viaţă normală, credea el, aşa cum se desfăşurase în familia sa până la începutul războiului, între munca pământului şi Biserică. Pentru a-şi consolida noul început, în anul 1947 s-a căsătorit cu Aurelia Merilă, câmpulungeancă şi ea, întemeindu-şi o familie proprie. Iubind pădurea, Ilie Tudoreanu a considerat să intre în serviciul Ministerului Silvic. Aşa a devenit pădurar al Ocolului silvic din Câmpulung Moldovenesc, în anul 1948. Brusc, lucrurile s-au deteriorat prin schimbările survenite în familia sa: fratele său Aurel, studentul medicinist de la Cluj, a fost arestat pentru activitate naţionalistă de Dreapta, fiind condamnat, într-un lot de studenţi ce purtau aceeaşi „vină”, la 10 ani temniţă grea. Prin închisorile comuniste a cunoscut numeroase personalităţi româneşti din spectrul cultural şi politic al României interbelice; o perioadă scurtă de timp a stat în aceeaşi celulă cu Marele Senior, Corneliu Coposu, mai târziu cu Nichifor Crainic, Radu Gyr şi în ultima fază a detenţiei cu fostul ofiţer Nichitovici, câmpulungean şi el. După detenţie a avut tăria, cu toate piedicile puse de regimul comunist, să-şi termine studiile şi să profeseze în localitatea natală. Aproximativ în aceeaşi perioadă, a fost arestat şi socrul său pentru „subminarea regimului popular”, acesta murind în detenţie.

Urmare a acestei situaţii, asupra celor două familii, Tudoreanu şi Merilă, s-au dezlănţuit persecuţiile. Ilie Tudoreanu a fost destituit din postul de pădurar sub motivaţia că nu putea deţine permis de port-armă, fiind fratele şi ginerele a doi „bandiţi” care s-au opus regimului comunist. Cu mare greutate, după lungi căutări, a fost angajat în posturi temporare, unde se depunea o muncă deosebit de grea, cum a fost la Cariera de piatră sau la Depoul din gara de la Capu Satului (atelierele de reparaţii ale C.F.R.).

În toată această perioadă a serviciului, de 3 ani, a fost, în dese rânduri, anchetat de Securitatea din localitate, sub pretextul că a servit în Garda Regală şi deţine decoraţii şi fotografii din acea perioadă. Pentru a-l teroriza şi a-l ţine sub o presiune permanentă, era luat de un agent de securitate, fie în timpul serviciului, fie în zilele de sărbătoare, când mergea sau ieşea de la Biserică. Îmi povestea că atunci când intra în camera de anchetă, fără a fi întrebat nimic, un securist, aflat lângă uşă, îl lovea cu un lemn gros peste picioare ca să cadă, se temeau că va riposta, era un bărbat înalt, aşa cum am menţionat; căzut la pământ, năvăleau asupra lui cu bâtele şi picioarele, 2-3 securişti. Îl băteau până la sânge, spunându-i: „Banditule, mai spune Trăiască Regele!” Îl puneau, în final, să se spele şi îl eliberau, reamintindu-i, după fiecare anchetă, să aducă toate fotografiile şi decoraţiile pe care le mai avea. (Din multele fotografii şi decoraţii, din acea perioadă, a salvat puţine: o parte, ca o tactică, le-a predat, cu speranţa că persecuţiile vor înceta, altele, puse într-o cutie de tablă, le-a îngropat în grădina casei, într-un loc numai de el ştiut, pentru a nu implica pe nimeni din familie). În faţa torţionarilor nu vărsa nici o lacrimă, asta îi enerva şi mai mult, îi îndârjea, simţea după cum îl loveau; pe drumul spre casă, mi-a mărturisit cu jenă, parcă ruşinându-se de o faptă care nu trebuia făcută, plângea, nu de durere, ci pentru umilinţă, vorbind cu sine într-o mare bucurie, ca un învingător: „M-aţi bătut voi pe mine, criminalilor, dar tot nu mă lăs de Rege!”

În anul 1953, a fost arestat în miez de noapte, fără judecată, şi a fost dus la muncă forţată la Hidrocentrala de la Bicaz, unde a muncit alături de deţinuţii politici. A fost eliberat la terminarea construcţiei, primind drept „recompensă” o Adeverinţă din partea ministrului Muncii al Republicii Populare Române!!

Reîntors acasă şi-a oblojit rănile sufletului, îngrijându-se de familia sa (avea 5 copii) şi aşteptând cu o Credinţă nezdruncinată, pe care a păstrat-o până la moartea sa, că Regele va reveni la tronul ţării. O făcea într-o vreme, în care şi cele mai lucide minţi considerau acest capitol încheiat pentru totdeauna. Nu ştia a da multe şi complicate explicaţii acestui Crez al lui, dar murmura ca pe o veche Litanie, sprijinindu-se în cârjă, cuvintele: „Domn’ profesor, vine Majestatea, vine!”

Aşa îmi spunea, începând din primăvara anului 1991. A reuşit să revină, la invitaţia personală a Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, petrecând sărbătoarea Sfântului Paşti la mănăstirea Putna, în aprilie 1992, unde l-am întâmpinat şi noi, cei din Comitetul, proaspăt organizat, al Mişcarii pentru Regatul României: Ilie Tudoreanu, ing. Petru Erhan şi subsemnatul.

După acest moment, badea Ilie a luat drumul, nu spre Viana, la Împărat, cum numeau ţăranii bucovineni capitala împărăţiei, spre care s-au îndreptat, de atâtea ori, strămoşii săi, ci spre Bucureşti, unde a luat legătura cu d-na Simina Mezincescu, reprezentanta Casei Regale în România. Conform deciziilor venite din capitală, ne-am constituit într-o Filială a organizaţiei menţionate, primind acte de legalizare şi ştampilă. Am început, împărţindu-ne zonele oraşului, să mergem pe la casele gospodarilor, prin şcoli şi întreprinderi pentru a înscrie membrii; vreme de 3 luni am desfăşurat această activitate, în care, nu de puţine ori, am fost ironizaţi sau jigniţi: educaţia comunistă îşi arăta roadele şi încă şi le arată, din nefericire. Nu ştim, unii dintre noi, nimic despre Monarhia românească, nu cunoaştem nici semnificaţia cuvântului, dar spunem hotărât Nu şi blamăm, aruncând cu invective şi proferând înjurături. Am reuşit să constituim o Filială cu 632 de membri. Lunar, badea Ilie mergea la Bucureşti pentru a duce adeziunile de înscriere, revenind cu materiale de vizualizare, cu legitimaţii de înscriere şi cu rugămintea de a organiza conferinţe despre Casa Regală a României.

Badea Ilie era fericit şi aştepta revenirea în ţară a Regelui. Evenimentul s-a produs târziu, din cauza opoziţiei constante făcută de guvernanţii neocomunişti, în vara anului 1997. Cu acest prilej, perechea regală, însoţită de una dintre fiice, Principesa Sofia, a vizitat şi oraşul Câmpulung Moldovenesc, la 14 august. Badea Ilie a avut fericirea să-l revadă, personal, pe Rege, întâmpinându-l cu pâine şi sare, după tradiţie, în faţa Primăriei oraşului, şi să poarte un scurt dialog, după 54 de ani! A fost, cum îmi spunea, un moment fericit pentru el, pe care bunul Dumnezeu i l-a oferit spre sfârşitul vieţii. Aceasta a fost ultima sa întâlnire cu Regele, pe care l-a iubit şi respectat, atât de mult.

S-a stins din viaţă în primăvara anului 2001, cu ferma credinţă că Regele va reveni la Tron, începutul fiind făcut prin prezenţa sa în ţară. Când l-am văzut, slăbit, în pragul sfârşitului, pe care eu nu-l bănuiam, dar pe care el îl înţelegea şi-l accepta, în înţelepciunea sa strămoşească, mi-a şoptit, cu glasul stins, cuvintele de altădată: „Domn’ profesor, vine Majestatea, vine!”

autor Anghel Popa

 articol apărut în revista Dacia literară, nr. 5-6, 2012

5 comments

Skip to comment form

  1. Ciprian Padure

    Multumesc pentru povestire.

    1. Melidonium

      Si noi multumim pentru vizita dvs.

      1. Ciprian Padure

        deci, sunteti chiar autorul articolului ? daca da, ma bucur pentru raspuns si ma intreb daca as putea sa va trimit un mail in care sa va solicit o favoare cu mai multe detalii. Aveti un stil placut de a scrie, mai vechi sa zic asa, corect si personal, un stil care te apropie de cel care scrie. In mail as putea sa va aduc mai multe detalii despre ce e vorba, in principu de un text de vreo pagina, in stilul dvs.

        Va multumesc

        1. Melidonium

          Buna ziua. Nu stim cum ati putea lua legatura cu autorul articolului. Eventual accesati revista Dacia literara si luati legatura cu cineva de la redactia lor.

  2. Nicholas Merrynote

    Superb articol, felicitari ! Si eu sunt monarhist, deci inteleg perfect. De asemenea aveti si un nou follow din partea mea. Este extraordinar de bine ca cineva cu atata putere mai promoveaza monarhia. As dori sa va invit sa citi articolele mele si sa va intreb daca nu aveti o pozitie disponibila in cadrul echipei Dvs care sa creeze postari foarte bune, deosebite si unice, asa cum sunt ale noastre. Astept un raspuns indiferent de natura lui. Va multumesc pentru sprijin, Cu stima,

Lasă un răspuns