«

»

Valeriu D. Cotea- Dumitru Irimia. Mi-ar fi putut fi prieten…

„Intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale.”

Jean D’Ormesson

Cu profesorul Irimia mă întâlneam rareori – de obicei, în spaţiul din zona Universităţii, uneori la Academie, în vreo duminică întârziată de toamnă, în deal la Copou, când îl zăream plimbându-se, cu Cristina (soţia – n.n.) alături. Ne opream puţin, schimbam câteva vorbe, aproape convenţionale, dincolo de care însă simţeam, amândoi, căldura unei posibile apropieri, a unui anumit fel – acelaşi, mi-ar plăcea să cred – de a vedea, de a gîndi, de a ne raporta la lumea din jurul nostru.

Preocupările noastre diferite, acelaşi program de viaţă încărcat, o anumită – discretă – rezervă, ne-au oprit pe amîndoi să ne apropiem mai mult/au împiedicat o mai caldă apropiere între noi. Ne erau însă de ajuns – şi cred că nu greşesc – scurtele, rarele întâlniri, ne făcea bine tăcerea asumată, odihnitoare, care consfinţea parcă neîntâmplata noastră prietenie.

Când, în noiembrie 2009, la câteva luni de cînd profesorul deja nu mai era cu noi, aşadar în lipsa sa, în sala Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi se prezenta ultimul volum din al său Dicţionarul limbajului poetic eminescian (Concordanţele prozei antume, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ Iaşi, 2009, 857 pp.), am asemănat lansarea unei cărţi în lume cu lansarea unei corăbii la apă… Nu ştiam atunci– aveam să aflu mai târziu – că folosisem una din metaforele dragi lui: corabia, corabia cu pânze albe întinse în bătaia vânturilor şi a valurilor, atacând temerar dezmărginirea (un alt termen pe care şi-l însuşise cu toată fiinţa, şi-l făcuse al lui – ca să îl cităm tot pe el), simbol al libertăţii, al îndrăznelii… Tot mai târziu aveam să aflu că profesorii de la Chişinău, prietenii săi, i-au dăruit odata o cârmă, frumos strunjită în lemn lucios – cel mai bun semn că îi intuiseră nerostitele lui călătorii interioare – înspre ce limanuri, oare?

Dacă nu vom şti niciodată ce străbun sădise în el adânca, autentica, ascunsa sa poeticitate (poate chiar bunicul său, florarul de la Castelul Sturdza, la Miclăuşeni?), ştim însă că această latură a firii sale a căpătat substanţă încă din vremea vacanţelor petrecute la bunici, pe Valea Siretului – lume de legendă –, a crescut şi s-a conturat în anii de liceu, când a citit, la rând, toate rafturile bibliotecii municipale din Roman, pentru ca să înflorească deplin şi să se statornicească cu adevărat în anii studenţiei sale, trăiţi cu bucurie într-un Iaşi încă incomparabil …

În acel Iaşi, în acei ani, întâlnirea cu Eminescu a devenit destinul său, marcând adânc toată evoluţia lui ulterioară.

***

Dumitru Irimia a fost mijlociul, între cei trei copii, unei familii obişnuite în Romanul anului 1939: o familie modestă – tatăl muncitor la Arsenal, mama casnică – purtându-şi cu tărie, în tăcere, nevoinţele şi greutăţile, căci aşa erau vremurile…

Copiii au crescut, dar pentru a înfrunta alte vicisitudini, ale unei istorii nedrepte. Se aşezau la cozi la pâine încă dinaintea zorilor, ţinând strâns în mână cartela roz, îmbrăcămintea era „pe puncte“, vacanţele – în afara câtorva ieşiri în livada şi în petecul de vie al bunicilor (de unde, în zilele clare, se putea vedea Ceahlăul), la Doljeşti – însemnau mai ales lungile zile petrecute la Episcopia Romanului unde, dintre mulţimea de copii nevoiaşi, puţini erau cei opriţi să lucreze la fabrica de lumânări. Ce bucurie însă să te poţi întoarce acasă, în înserarea caldă de vară, călcând apăsat ca un om mare, cu câţiva bănuţi în buzunar pentru ai tăi!…

Anii de şcoală, până în 1956, la prestigiosul Liceu „Roman Vodă“ din Roman – aducând cu ei bucuria de a învăţa, de a citi, de a înţelege – au trecut repede, prea repede… Dar, ca să nu fie totul la fel, prima clasă de liceu, a V-a, o va face la Iaşi, la Liceul Militar, instituţie care asigura instrucţia şi întreţinerea elevilor fără nici o contribuţie din partea părinţilor. A fost mai norocos decât Marin Sorescu care – tot din cauza greutăţilor de acasă

– a urmat 8 lungi ani de liceu militar, căci mama, oricât de împovărată, i-a intuit de la Roman neputinţa de a se alinia oricărui tip de înregimentare, i-a respectat libertatea nterioară (înţelegând chiar şi că nu îşi poate suporta/accepta cămaşa regulamentară încheiată până la ultima capsă – motiv de carceră!) şi… l-a primit înapoi, acasă… La 16

ani, Dumitru Irimia absolvea cele 10 clase de liceu (absurda, păguboasa structură şcolară a acelor vremuri!) şi pleca la Piatra Neamţ, într-o fabrică. Întrebat mai târziu, din mai multe părţi, de ce nu încercase totuşi să meargă la facultate imediat după încheierea liceului, răspunsul său era invariabil: „Pentru că nu aveam haine decente. Nu puteam merge la Iaşi oricum.“

După nici o lună de zile însă, o primă întâmplare miraculoasă se petrece: convocat la temutul serviciu de cadre al fabricii, tovarăşul Irimia este înştiinţat că doamna Eugenia Mircea, directoarea bibliotecii municipale din Roman (al cărei cititor total fusese în anii din urmă…) îl recomanda pentru un post de bibliotecar la Văleni (comuna Boteşti – Neamţ), sat de gospodari de pe fostele domenii ale baronului Stârcea ot Văleni, Mareşal al Curţii Regale. (Câţi dintre noi am mai fi, astăzi, în stare de un gest pre-cum cel al doamnei directoare de la Roman?!… Un gest care, probabil, a croit un destin).

Fusese, aceasta, doar prima din mai multele întâlniri cu oameni excepţionali, des-pre care profesorul avea să vorbească, mai târziu, cu reverenţă: domnul N. Steţcu, profesorul său de limba română din liceu (care i-a dăruit, lui şi nu altcuiva, comoara care se numeşte Dictionariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu de A.T. Laurianu şi J.C. Massimu, Bucuresci, 1871), apoi directorul – prof. Grigore Botez – şi bibliotecarii Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi care, în anii studenţiei, i-au permis să consulte, învoindu-se să nu completeze fişe, cărţi de şi despre Eminescu aflate „la secret“, doamna Aurelia Rusu, de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti …

La Văleni, în mijlocul cărţilor, statutul tânărului nostru se schimbă cu totul: este „salariat“, întocmeşte lungi liste cu titluri de achiziţii pentru bibliotecă şi luptă „la raion“ să le şi obţină, refuză – la nici 17 ani! – să facă parte din comisiile de colectivizare, stă în gazdă la unul dintre cei mai respectaţi gospodari ai satului, organizează seri de lectură şi serbări pentru săteni (prilej cu care angajează, pe speze proprii, o „bantă“ de muzicanţi), merge – duminicile – la bunicii aflaţi într-un sat apropiat, citeşte, citeşte, îşi pregăteşte – cu încredere şi entuziasm – examenul de admitere la universitate şi, nu în ultimul rând, îşi comandă haine…

***

În toamna anului 1957 devine student al Facultăţii de Filologie şi aici, între colegi rari – Leon Volovici, Olga şi Liviu Rusu, Mircea Radu Iacoban, Mihai Ursachi, Tudorel Dima, Jan Pogorilovschi, Mihai Iordache – devine (şi rămâne!) Titi Irimia şi, foarte repede, eminescologul de serviciu al seriei.

Poate că cea mai adevărată evocare a acelor ani, emoţionantă, surprinzând colegialitatea adîncă, autentică, ce funcţiona – şi a continuat să funcţioneze, nedezminţit! – între ei, se datorează lui Mircea Radu Iacoban: „Când privesc în urmă, mă îngrozesc cât de săraci puteam fi şi cu cât de puţin ne mulţumeam. Fetele purtau fuste din „americă“ (biată pânză rebotezată, apoi, „muncitorul“…) şi aceeaşi bluză mai tot semestrul, iar noi, cu paltoanele taţilor întoarse pe dos, bocăneam pe culuarele Universităţii din botinele cu blacheuri, pingelite şi răspingelite… Sărăcia îndepărta tentaţiile (de fapt, nici nu prea existau!) şi ne apropia de carte. Nu ştiu alţii cum sunt (azi), dar noi le luam pe toate în serios, toceam cu îndârjire, transcriam după notiţe cursurile, unele necesare şi utile, altele de tot prisoselnice, trudeam la lucrările de seminar şi, în sesiune, ne adunam sub prunul din fosta grădină botanică de lîngă Universitate („şcoala de sub perj“), spre a turui materia puhavă a examenelor, corectându-ne şi completându-ne între noi.“

La absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, secţia „Limba şi Literatura Română“, cu lucrarea de diplomă Concepţia lui Eminescu despre artă, în anul 1962, tânărul Irimia primeşte din partea şefului serviciului de cadre următoarea adresă (scrisă de mână):

Dv. a-ţi (sic!) fost oprit (!) pentru învăţămîntul superior şi solicitat de Universitate şi Academia R.P.R., Filiala Iaşi … vă rugăm a ne trimite o declaraţie din care să reiasă unde dori-ţi (sic!) să fiţi încadra-ţi (!!) alegînd una din instituţiile de mai sus.

Va alege, desigur, Universitatea (începând ca şef de cabinet, asistent universitar)

– unde va rămîne timp de 47 de ani. După doar câţiva ani, adică foarte repede, i se încredinţează primul curs, în 1970 devine lector (aşa îl va găsi anul 1989!) – specialitatea Lingvistică, Stilistică – şi tot atunci îi apare prima carte: ediţia M. Eminescu, Despre cultură şi artă (Note asupra ediţiei, Comentarii, În loc de postfaţă), Ed. Junimea, Iaşi, 1970, 314 pp.

Între 1972 şi 1974 este lector de Limba şi literatura română la Universităţile din Torino şi Milano, răstimp în care realizează două cursuri universitare pentru studenţii italieni (Il verbo, Torino, 1973, 75 pp., Il nome, Torino, 1973, 50 pp.).

În 1975 organizează prima ediţie a unei manifestări devenite, în ani, emblematică pentru universitatea ieşeană: Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu. Va mai avea bucuria şi privilegiul de a susţine conferinţa de deschidere (Adevărul între Cuvântul biblic şi Cuvântul poetic în viziunea lui Eminescu) a celei de-a 35-a ediţii a Colocviului – ultima la care i s-a mai dat timp să participe – în luna mai 2009… Dar… rămăsesem dator cu câteva aprecieri:

„Dumitru Irimia, dincolo de fundamentale studii de gramatică şi de stilistică, s-a lansat în două întreprinderi de-a dreptul eroice: în organizarea anuală la Iaşi a Colocviilor Eminescu şi în redactarea Corpusului limbii poetice eminesciene. În amândouă a fost, în principiu, ajutat de colegi şi de autorităţi, dar adevărul e că Irimia a ridicat aceste edificii aproape de unul singur. Cine îşi aminteşte ce însemna, în „epoca de aur“, menţinerea intactă de-a lungul anilor a unei instituţii precum Colocviul Eminescu poate măsura exact o performanţă întinsă pe 35 de ani.“ (Mihai Zamfir, Tropice triste, România literară, nr. 29/ 2009);

„Colocviul Naţional Studenţesc Mihai Eminescu… a oferit, an de an, spectacolul defilării metodologiilor literare mondiale susţinut pe rând de cei mai tineri şi mai promiţători intelectuali ai ţării, de studenţi; a construit, în tot acest timp, o oază de gîndire liberă, în polemică implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut să-şi creeze propria sa istorie, opusă celei în care era silit să trăiască.“ (Mihai Zamfir, Perseverenţă, România literară, nr. 21/1997).

În anul 1976 îşi susţine teza de doctorat intitulată Limbajul poetic eminescian care, în 1979, avea să devină al 17-lea volum al colecţiei Eminesciana, iniţiată de directorul Editurii Junimea, colegul său, Mircea Radu Iacoban.

Tot în 1976, cu hărnicie, începe seria volumelor monografice (Structura gramaticală a limbii române. Verbul, 1976, 306 pp.; Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, 1983, 264 pp.; Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986, 264 pp.; Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, 1987, 214 pp.; Morfo-sintaxa verbului românesc, 1997, 410 pp.; Introducere în stilistică, 1999, 279 pp.; Gramatica limbii române, 1997, 1999, 2000, 2004, 543 pp.; ediţia a II-a, 2005, 543 pp.; ediţia a III-a, 2008, 605 pp.) şi, în paralel, continuă să se ocupe de redactarea celor ce vor deveni peste 200 de articole şi studii originale, traduce, participă la prestigioase manifestări ştiinţifice, organizează simpozioane şi întruniri, face inspecţii în şcoli, editează reviste…

În ianuarie 1990 devine singurul decan ales – probabil – cu unanimitate de voturi, continuându-şi cariera universitară ca profesor de Stilistică, Poetică, Teoria limbii, Lingvistică românească (Sintaxă); Poetica eminesciană, Stilistica şi poetica imaginarului ca şi activitatea didactică cu studenţii anilor II şi IV (învăţămînt de zi), anul V (învăţămînt la distanţă), Masterat, anii I şi II, Şcoală doctorală, Şcoală postdoctorală.

Începînd cu anul 1991 este conducător de de doctorat, specializarea Stilistică şi poetică, calitate în care, pînă în anul 2009, va coordona 27 de teze.

***

S-a spus, cu bună îndreptăţire, că profesorul Irimia a avut trei mari iubiri: limba română, Eminescu şi România de dincolo – Basarabia şi Bucovina. A existat însă şi o a patra, şi ea împlinită: iubirea pentru Italia şi, cu osebire în spaţiul italian, pentru Venezia…

Astfel între 1999-2001 este profesor de Limba şi literatura română la Universitatea Ca’ Foscari din Venezia şi director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Venezia, Italia, ceea ce îi dă prilejul să organizeze numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale de promovare a valorilor româneşti în spaţiul italian (Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu– Anul Eminescu – aniversare UNESCO – în colaborare cu Universitatea „Ca’ Foscari“, Venezia, mai 2000; concert Dinu Lipatti – 50 de ani de la moarte – aniversare UNESCO – la Venezia (cu participarea Comisiei de la Venezia a Consiliului Europei) şi la Treviso, decembrie 2000; Săptămîna „Brâncuşi, în colaborare cu Fundaţia Guggenheim, Venezia şi cu Centrul Cultural „G. Pompidou“ din Paris – Venezia 2001; expoziţia fotografică şi dezbaterea Sacro ed estetico negli affreschi dei monasteri della Bucovina, Padova 2001, cu participarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, alături de reprezentanţi ai conducerii Bisericii ortodoxe şi ai Bisericii catolice din Italia şi de profesori de la universităţile din Venezia şi Padova, la Udine, în colaborare cu Università degli Studi şi cu Muzeul de Istorie şi Artă, 2001 şi Pordenone, 2002.

După cum îşi aminteşte profesorul Anatol Ciobanu, unul din cei mai dragi colaboratori de la Universitatea de Stat din Chişinău, Dumitru Irimia a fost printre primii care s-au implicat cu dăruire şi entuziasm în lupta de promovare şi apărare a unităţii şi identităţii românilor de pretutindeni, în care a crezut cu tărie, neclintit, dincolo de toate piedicile puse de istorie, de geografie, de lumea politicii etc.: „A fost un spiritus rector, mobilizându-i pe cei din jur, coagulând spiritele, orientându-i către adevăr, având curajul să spună lucrurilor aşa cum sunt“ (E. Coşeriu).

În calitate de decan al Facultăţii de Litere din Iaşi a adresat – foarte repede în 1990 – filologilor de la Universitatea de la Chişinău invitaţia de colaborare generală între cadrele didactice ale ambelor instituţii, materializată prin semnarea unui Protocol ce, dincolo de partea oficială (să amintim doar cele zece ediţii ale Conferinţei Naţionale Limba română azi, desfăşurate, de fiecare dată, două zile la Iaşi şi alte două la Chişinău), a mar-cat începutul – scurtei, din păcate – prietenii cu profesorul Ion Dumeniuk, un alt mare apărător al limbii române.

Şi tot profesorul Anatol Ciobanu scria, în anul 2008: „Dacă astăzi în Republica Moldova se vorbeşte şi se scrie mai corect, mai frumos, mai expresiv în şcoală, în ministere, în parlament şi la preşedinţie, dacă mass-media este din ce în ce mai atractivă, mai corectă sub aspect lingvistic – aceasta se datoreşte, în parte, şi celor 10 ediţii ale Conferinţei Naţionale Limba română azi, organizate, în primul rând, de către profesorul Dumitru Irimia, ante-mergătorul.“

Aproape profesorului Irimia i-a fost, timp de 20 de ani, şi Valentina Butnaru, Preşedintele Societăţii Limba Noastră cea Română din Chişinău care, la rândul ei, îşi aminteşte:

„Dumitru Irimia face parte dintre urmaşii lui Onisifor Ghibu, care şi-au asumat benevol misiunea de a sprijini Basarabia. Împătimit de Basarabia, Dumitru Irimia şi-a împletit şi mai strâns soarta şi preocupările ştiinţifice de tot ce înseamnă Basarabia şi românii basarabeni. A îndrumat studenţi, masteranzi şi doctoranzi basarabeni, a primit la Iaşi, în mai multe rânduri, grupuri de elevi şi de profesori din Basarabia şi i-a însoţit prin vechea capitală, asigurându-le masă şi cazare pentru două-trei zile. A donat, din biblioteca personală, cărţi pentru şcolile din Basarabia. A mers, în fiecare an, la Universitatea de Stat din Chişinău şi prin liceele-filiale ale Societăţii Limba Noastră cea Română la întâlniri, simpozioane, seminarii şi conferinţe pentru elevi, studenţi şi profesori.

A răspuns la toate apelurile din Basarabia, lăsând la o parte articolele şi cărţile pe care le avea de scris. I-a păsat de noi, basarabenii, mai mult decât ne-a păsat nouă de noi, basarabenii. Pentru a fi alături de noi, şi-a sacrificat timpul, sănătatea şi extrem de preţioasele ore de bibliotecă.

A elaborat documente şi rezoluţii ale conferinţelor ştiinţifice, sensibilizând autorităţile din Basarabia şi din România, dar şi organismele internaţionale, în problema limbii române în Basarabia.

A fost bun prieten cu regretatul Ion Dumeniuk şi prietenia domniilor lor a dat naştere unui şir de activităţi comune Iaşi–Chişinău. A susţinut fondarea liceului „E. Coşeriu“ de la Catranâc şi a gimnaziului „I. Dumeniuk“ din Călugăr.

Ca membru al Comisiei Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, a luptat pentru conferirea titlului de Doctor Honoris Causa lingvistului de origine basarabeană Eugen Coşeriu, iar mai tîrziu unui altui lingvist basarabean – Nicolae Mătcaş, Ministru al Educaţiei şi Ştiinţei.“

Prietenii şi colaboratorii de dincolo de Prut au dorit să-l bucure pe Profesor, căruia i s-a decernat, în anul 2005, titlul ştiinţific de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi şi Medalia comemorativă „Alecu Russo“, ca şi cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Chişinău, în septembrie 2007.

***

Ultimii ani au fost dedicaţi realizării impresionantului proiect Dicţionarul limbajului poetic eminescian (Concordanţele poeziilor antume, Editura Axa, Botoşani, 2002, vol. I, 528 pp., vol. II, 520 pp.; Semne şi sensuri poetice. I. Arte – 75 pagini de contribuţie personală, studii de autor –, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, 2005, 246 pp.; Concordanţele poeziilor postume, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, 2006, vol I. 531 pp., vol II 702 pp., vol. III 658 pp., vol. IV 482 pp.; Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale – 40 pagini de contribuţie personală, studii de autor –, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, 296 pp., 2007; Concordanţele prozei antume, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, 2009, 857 pp.), despre care voi vorbi aici prin cuvintele academicianului Solomon Marcus, rostite la 15 ianuarie 2010, în Şedinţa solemnă a Academiei Române dedicată lui Mihai Eminescu: „Ne vom opri acum atenţia asupra operei coordonate de regretatul Dumitru Irimia, Dicţionarul… O operă grandioasă, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară, avem posibilitatea de a pune în legătură efectiv aspectele textual locale cu cele globale… Cultura românească, exegeza eminesciană încă nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atât de importantele manuscrise eminesciene, în sfârşit publicate.“

Şi tot academicianul Solomon Marcus scrisese, ceva mai devreme, în revista Limba română care apare la Chişinău (nr. 1-2/2008, p. 42): „Sunt multe decenii de când urmăresc cercetările întreprinse de Profesorul Dumitru Irimia în domeniul gramaticii şi stilisticii limbii române, al poeticii şi naratologiei. Să fi rămas la ceea ce ne-a dat în secolul al XX-lea în toate aceste domenii ar fi fost suficient pentru includerea sa în bibliografia celor ce studiază gramatica limbii române, limbajul poetic românesc, procedeele stilistice ale scriitorilor români. Iată însă că Profesorul Dumitru Irimia a ţinut să ne facă, odată cu noul mileniu, o surpriză de proporţii, care marchează o nouă etapă în eminescologie şi, în general, în exegeza literară din ţara noastră (Dicţionarul…) […] Nu voi intra în detaliile tehnice ale elaborării acestei opere, pe care exegeza literară şi lingvistică din România nu este pe deplin pregătită să o folosească. Probabil că abia generaţiile viitoare vor realiza integrarea ei deplină în cercetarea literară curentă. Abia atunci se va putea aprecia cum se cuvine meritul considerabil al Profesorului Dumitru Irimia în realizarea acestui pas înainte.“

***

În iulie 2009, drumul vieţii Profesorului Irimia se încheia, brusc, sfâşietor şi nedrept… în octombrie ar fi împlinit 70 de ani. Pentru a marca această aniversare care n-a mai fost să fie, colegii, colaboratorii, foştii studenţi, prietenii de la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i se pregătea conferirea celui de-al treilea titlu ştiinţific de Doctor Honoris Causa, i-au decernat, post-mortem, Medalia de Aur a Universităţii din Suceava, „pentru sprijinul acordat la reînfiinţarea Facultăţii de Litere din Suceava, la întemeierea Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului „Eugen Coşeriu“ şi pentru contribuţia sa excepţională în domeniul ştiinţelor limbajului şi al culturii române“.

Destinul şi-l simţea totuşi închegat, dacă e să amintim mărturisirea pe care o făcea cu doar un an înaintea plecării sale, în interviul Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele acordat revistei Limba română (nr. 1-2, 2008, p. 29-30): „Fiinţa mea, umană şi intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş simţi măcar în parte împlinit, dacă la cultura care m-a format voi fi adăugat şi eu ceva şi dacă voi fi contribuit, într-o măsură cât de mică, la cunoaşterea ei în spaţiul românesc.“

* Textul a beneficiat de completările utile ale doamnei Cristina Irimia.

sursa: Dacia literară, nr. 5-6, 2012

 


Lasă un răspuns