«

»

Otilia Cazimir- in memoriam

12 februarie1894 – 8 iunie 1867

Iulie

De dupa dealuri arse si trudite,
Înalta creste albe nori de plumb.
S-aduna-n iarba umbre încâlcite
Si, aspru, geme vântul prin porumb.

Câmpia de paragina si scrum
Întinde brate lungi de colb în drum,
Apoi îsi strânge sufletu-n paduri,
Cascând în râpi dogoritoare guri…

 Dar norii sterpi coboara-n departare,
 Si-abia vibreaza dincolo de zare
 Un tunet lung, cu prabusiri de stânca…
 Iar soarele s-arata alb si mat,

  Si-ntâia raza de lumina pare
  Un fulger mort, ce rataceste înca
  Pe câmpul prafuit si resemnat.

*

Vara

Apune soarele-n vapai
Si inserarea, ca un val,
Pe subt rachitile din deal
Se lasa-n liniste pe vai.
 
Coboara-ncovoiat la pod
Un biet pescar, de pe Siret,
Si-n umbra sura pier incet
Pescar, si apa, si navod.
 
De jos, din ceata de pe prund,
Doi pescarusi au aparut
Si-n zbor ingemanat si mut
Se duc spre baltile din fund.
 
Inchid pleoapele s-ascult…
De pacea larga leganat
Mi-adoarme sufletu-mpacat.
Ca un copil ce-a plans prea mult.
 

*

Otilia Cazimir – pagini de corespondenţă 

Otilia Cazimir a rămas în istoria literaturii române mai ales ca autoare de versuri diafane, dar, dincolo de această etichetă, se poate descoperi şi amarul iubirii fără sorţi, şi păcatul fără de iertare, şi a-toate-potrivnica moarte care îşi înfig, între notele duioase, sumbra pecete. Firava fetiţă Luchi, cu ochi negri trişti, dar şi aplecată spre şotii, care-şi cânta „singură, în gând, un cântecel” ca să-i „treacă de urât”, a crescut şi s-a prefăcut, sub oblăduirea, cum se ştie, a lui Sadoveanu şi Ibrăileanu, într-o poetă adevărată, dotată cu un lirism bine temperat, dar intens, o prozatoare nostalgică, totodată însă şi puternică. Forţă degaja şi fiinţa ei trupească: ochi sclipitori de inteligenţă şi veselie, păr negru bogat, nas acvilin, dinţi fără cusur, pe care şi-i dezvelea într-un râs sonor şi molipsitor, corp bine legat, mers ferm, de om care ştie exact unde vrea să ajungă. Dacă n-ar fi fost puternică, nu l-ar fi putut sprijini, cu atâta iubire, pe Topîrceanu, în anii lui grei de suferinţă; nu şi-ar fi putut susţine familia – în toate sensurile -, n-ar fi condus atât de ferm gospodăria ieşeană. N-ar fi putut munci nopţi în şir, lună de lună şi an de an, şlefuind atât de minunat traducerile din clasicii ruşi, pe atunci la modă, ca să aibă de unde trimite pachete nepotului ei preaiubit, întemniţat din motive politice.

Generozitatea cu care s-a dăruit scrisului, rudelor, prietenilor străbate şi din aceste scrisori, printre ultimele, acum publicate întâia oară. Covârşite de amărăciune, de suferinţă, de disperare, rândurile ei, cum se va vedea, se luminează graţie umorului şi autoironiei, niciodată pierdute. Chiar dacă bolile, frigul, lipsurile de tot felul, constrângerile politice au corodat fiinţa atât de vulnerabilă a Otiliei, ele nu i-au putut înfrânge vitejia de o viaţă.

Scriitoarea semnează cu numele dat de cei apropiaţi, Didi, Diduca. Adresanta este Ema Mihalescu, alintată Muţi, soţia avocatului Corneliu Mihalescu, coleg, la Sfântul Sava, cu Topîrceanu, şi legat de acesta printr-o caldă comunitate intelectuală şi sufletească. Mai sunt pomenite fiicele familiei Mihalescu, azi Suzette Meynadier şi Gabriela Creţia. Sub porecla Toşca se ascunde Ana Ciuhureanu, sora Emei, învăţătoare cu strălucită reputaţie în Bucureşti. Alte nume din această corespondenţă inedită sunt cunoscute lumii noastre culturale şi nu necesită lămuriri suplimentare. Scrisorile sunt din anii ’60 ai secolului trecut.

***

Iaşi, 31 martie 1962

Muţi dragă, să nu fii îngrijorată, şi nici supărată pe mine să nu fii, ci doar să mă ierţi că n-am fost în stare să-ţi scriu măcar o carte poştală. Cartea poştală cu adresa ta stă pe birou, cu adresa făcută, de la 25 februarie, şi nu e zi să nu-mi fac o problemă de conştiinţă din pricina ei. În seara asta am dat-o pe foc ca să-ţi scriu închis, cum voi putea, cît voi putea – pentru că mi-e dor să-ţi scriu.

Ziua mea, de care ţi-ai adus aminte, şi te sărut pentru asta, a trecut ca totdeauna aproape pe tăcute. Am căutat printre vechituri ultima cutie de bomboane de la G.şeorgeţ (miroase încă a vanilie!) – şi am pus-o la loc… Ştii că sticla cu „Lavanda Royale Lubin” s-a evaporta pe un sfert, fără s-o fi deschis? O vom deschide la Bucureşti, cu tine, aşa cum doream s-o deschid cu „voi”, şi-i vom da şi Lizei într-o sticluţă, că tare mult a ţinut el şi la Liza. Dacă aş găsi printre clişee fotografia mea şi a Lizei făcută în uşa casei lui, aş reproduce-o pentru tine. Era bună – eram tinere…

Acum, înainte de a-ţi spune eu cîte ceva, să-ţi răspund la tot ce-mi scrii tu.

Am terminat „monografia” (confruntarea textului dactilografiat cu manuscrisul, unele adausuri, unele corecturi, unele eliminări, pentru că, de la plecarea prietenului Ciopraga şi pînă acum o lună, am aflat multe lucruri noi, în special culese de acel nepreţuit domn Pelmuş, care s-a pus cu toată inima la dispoziţia noastră, de dragul lui G.şeorgeţ T.şopîrceanuţ). Am făcut şi un referat lucrării, la cererea lui M. Gafiţa, şi l-am trimis Editurii pentru Literatură, împreună cu textul pus la punct. Cît m-am simţit de uşurată după asta, nu pot să-ţi spun.

Articolul lui Bucuţa îl am, şi d. C. l-a folosit. Monografia va fi o lucrare cu totul deosebită, făcută cu competenţă, cu dragoste, şi avînd cea mai bogată informaţie cu putinţă. Ce-a făcut bietul Săndulescu e ca şi nimic. Şi ai să-l regăseşti pe Corneliu aşa cum l-am regăsit eu pe G. I-a dat locul cuvenit în viaţa şi în sufletul prietenului său.

Cu traducerea din engleză, am suferit o lovitură din care nu mi-am revenit încă. În vara lui 1960 am fost rugate, Viorica Dobrovici (prof. de engleză la filologie şi nepoata mea de vară) şi cu mine să lucrăm „Autobiografia” lui Darwin. Tov. profesor universitar şi academician V. Mîrza şlecţiune incertă, n. red.ţ (oare nu l-ai cunoscut la Dr. Popa, că-i lingea blidele cu un devotament rar?), care ne făcea propunerea, a insistat atîta pînă am primit. În februarie trecut, după 3 luni de muncă grea şi susţinută, a plecat la Bucureşti să ducă lucrarea Editurii Academiei. L-am întrebat: „Şi contractul?…” – „Las’că am eu grijă!” Ca să aflăm că lucrarea a fost tipărită, că va apărea în curînd, că bunul nostru tovarăş a iscălit el contractul, că a încasat el acontul, apoi, la depunerea ms. nostru, acceptarea (50 sau 80%, nu ştiu). Viorica nu îndrăzneşte să-i zică nimic (bărbatul ei e profesor la Medicină, deci sub înalta oblăduire a înaltului personaj…), iar eu n-am curaj. Viorica, de altfel, nu e atît de lovită materialiceşte ca mine: bărbatul ei e şef de spital, profesor, chirurg vestit, ea are două catedre de engleză, sînt numai ei doi, au o casă cu tot ce le trebuie şi cu mai mult decît le trebuie, sînt tineri încă. Dar eu? După cele trei luni pierdute, m-am îmbolnăvit şi au mai trecut încă multe fără să pot lucra. Pe tov. academician l-am întîlnit de cîteva ori pe stradă. A deschis larg braţele – mai să mă sărute! – s-a entuziasmat cît de bine arăt, dar n-a spus un cuvînt de munca mea. Îşi face un fel de palat şi-i trebuie, bineînţeles, bani mulţi. Eu n-am cu ce îmi repara sărăcia mea (atît cît mai e a mea!) şi dumnealui… În sfîrşit, în zilele din urmă, un băiat din Bucureşti, care e la Dir. Generală a presei, mi-a scris că „a avizat” cartea lui Darwin, stilizată de mine, şi a fost încîntat. I-am răspuns imediat şi l-am rugat să mă informeze cine iscăleşte cartea, cum figurăm noi, Viorica şi cu mine, pe copertă, cînd apare şi cine a semnat contractul. Cred că ilustrul academician ne-a trecut ca „colaboratoare”, ca să ne arunce la urmă (dacă o face-o şi asta!) o nimica toată! În orice caz, am fost escrocate în mod grosolan. Iar banii, dacă ni i-o da, îi refuzăm: ne ajunge cinstea de a fi muncit pentru un personaj atît de ilustru…

Asta e povestea cu Darwin. Cînd voi primi răspunsul, îţi voi scrie. E greu să-ţi imaginezi cît m-a demontat afacerea asta, materialiceşte şi moraliceşte. Şi trebuie să tac – omul e primejdios… E şeful politic al regiunii, preşedintele filialei Iaşi a Academiei, fost ministru etc. Nu uită nimic şi nu iartă nimic.

Îmi scrii de toţi gripaţii voştri. Ce face Petru? Şi Radu? S-au refăcut? Dar Toşca, Lizi, generalul şi Valerică? Tuturor le doresc din inimă sănătate. La noi, numai Alisa a avut cîteva zile rele, acum a scăpat. Margareta are acum un pic de febră, dar cred că e vorba de o simplă răceală.

Mie mi-a fost o vreme tare rău, glicemia crescută, colesterolul şi mai mult. Îmi păstrasem pentru aşa ceva medicamentul de care-mi făcuse rost fratele Sylviei, Emil, şi datorită lui, la ultima analiză glicemia cedase binişor, fără să coboare însă la normal. Colesterolul însă, nu. Acum, am primit de la d. C., de la Paris, un medicament pentru arterioscleroză, în care se specifică, insistent, primejdia colesterolemiei în ce priveşte coronarita. Mi-l recomandaseră medicii de la început. Acum, îl am – dar n-am timp să-mi fac o nouă electrocardiogramă ca să mi se dozeze medicamentaţia! Cred că săptămîna care vine voi ajunge şi la clinică şi voi începe tratamentul. Iar dacă mi se degajează coronarele, adică dacă lichidez cu colesterolul, să ştii că fac pe dracu-n patru şi vin la Bucureşti spre sfîrşitul lui mai! Mai curînd, nici n-aş putea din pricina tratamentului, şi apoi ţin să fiu aici la 7 mai, cînd se împlinesc 25 de ani de la plecarea lui G… Se zice că se vor face comemorări la Bucureşti, că voi fi invitată….. Eu însă prefer să rămîn aici, lîngă el…

De altfel, au şi început comemorările. Azi o săptămînă a avut loc una la Spitalul Militar. M-au luat pe sus, şi n-am regretat. I-au comemorat ziua de naştere, şi toţi medicii, începînd cu comandantul, au spus versuri! Mai bine sau mai prost, aproape că nu mai avea importanţă, atîta emoţie şi atîta dragoste umplea sala!

Sylvia mi-a scris că a fost la un „festival” G. T. la „Comedia”, în cadrul căruia a vorbit Mihai Gafiţa. Festivalul se va repeta încă de două ori, din două în două săptămîni – e vorba, probabil, tot de o comemorare. Din cîte mi-a scris, mi-am dat seama că M. G. s-a „inspirat” copios din… Monografia noastră. Era o lume nebună, zice ea, şi multă căldură şi emoţie. Vrea să se mai ducă o dată şi să-şi ia şi fetiţa.

Eu voi încerca, dacă voi putea, să scriu acele „amintiri” ale surorii lui G. T. de cînd era el mic. Sînt cîteva delicioase. I le-am promis lui Demostene Botez pentru Viaţa Romînească. Numai să le pot scrie!

Ŕ propos de V. R.: ai văzut nr. 1, pe ianuarie 1962, cu cele două note ale mele de la „Miscelanea”?

Şi ŕ propos de Demostene: ştii că s-a despărţit de Georgetta şi s-a însurat cu acea secretară a lui (maximum 30 de ani)? A venit cu ea la mine. Era ridicol, săracul! Ea îi spunea „băieţelul”, şi el se prăpădea de încîntare…

Ţi-am scris, Muţi, enorm. La început te rugam să mă ierţi că nu ţi-am scris, acum te rog să mă ierţi că ţi-am scris prea mult. Citeşte şi tu scrisoarea în rate. Eu mă simt parcă mai uşoară…

Să nu uit: Dan e la Sanatoriul T.B.C. Bîrnova. Foarte slab, cu apucături ciudate, vine mereu la Iaşi, de mi-e frică să nu-l dea afară, e într-un hal nepermis de rău îmbrăcat, n-are şunţ franc şi trebuie să-l susţinem, Alisa şi cu mine, ca măcar să se alimenteze, dacă nu să se supraalimenteze, cum ar trebui! Acum, l-a chemat pe Igor, şi azi îi soseşte. Nu-i curată nebunie să aduci un copil într-un mediu ca ăsta? Pe urmă, îl trimite la noi, deşi i-am scris Veronicăi că sîntem bolnave, că cheltuim cu Dan şi nu mai putem, acum că e iarnă, să avem şi grija lui Igor. Sîntem indignate de felul acesta de a se lucra peste capul nostru – dar pe socoteala noastră!

Nu ştiu de ce, de cîteva zile o am mereu înaintea ochilor pe Ica Burcă. Ce e cu ea?

Te sărut cu dragoste, Muţi dragă, vă sărut pe toate şi pe toţi, mi-e dor de voi şi abia aştept să vie primăvara ca să pot începe a mă obişnui cu gîndul plecării.

Diduca

***

Sîmbătă, 13 martie 1965

Muţi, draga mea, de cînd am primit ultima ta scrisoare, n-a fost zi să nu te programez printre micile, banalele şi plictisitoarele mele „ocupaţii” – care numai ocupaţii nu-s! Dar peste toate cîte le am pe cap şi le voi avea pînă la sfîrşitul zilelor mele chinuite, a mai dat peste mine o ticăloasă de gripă care m-a doborît de tot. Gripa a luat-o Alisa de la studenţii întorşi din vacanţă. Ea a suferit, sărăcuţa, 3 săptămîni. Şi exact în vremea asta a apucat-o pe Marusia criza de beţie, aşa că n-avea cine-i duce bietei fete o lingură de mîncare. I-am dus eu. Să mă fi văzut! Cu halat şi palton, înfofolită în şaluri, cu coşul cu mîncare într-o mînă şi cu bastoul în cealaltă, prin zloată, ameţită şi speriată să nu cad şi să stric tot! N-am căzut, dar, cu toate măsurile, am luat acea gripă stomacală pe care-o avea Alisa. Acum, gripa mi-a trecut, dar tulburările stomacale şi intestinale (fără febră, numai cu dureri) le am încă. Aşa că fii şi tu prudentă şi spală-te pe mîini imediat ce citeşti scrisoarea.

Încolo, nimic nou. Tensiunea pare a se fi stabilizat între 17 şi 19. Zilele trecute m-am simţit rău tare; aveam 15. Cu o cafea s-a aranjat totul.

Sînt slabă, urîtă, incapabilă de orice efort şi săracă cum n-am fost încă. Tu ştii că făceam faţă la toate. Acum un an, înainte de a mă îmbolnăvi, aproape nu mai aveam datorii. Acum, le-am refăcut toate şi stau ameţită şi mă-ntreb încotro s-o apuc după bani de lemne! Că nu poţi să-ţi imaginezi cît costă lemnele şi ce greu se pot găsi. Mă ajută mult tovarăşii de la Partid. Dar mai uită şi ei, iar eu nu vreau să le aduc aminte. Acum cîteva zile am primit un buchet frumos de garoafe şi cale, „în loc de mărţişor şi de ziua femeii.” Mai bine, mi-ar fi prins un car de lemne…

Ceeace mă supără mai rău (afară de insuficienţa cardiacă, cu extrasistolele care mă sufocă) sînt ochii. Nu mai văd, Muţi, decît cu ochelarii ăştia oribili, care-mi obosesc ochii peste măsură şi-mi provoacă dureri mari. Mă tem să n-am cataractă. Pe nişte însemnări ale medicului curant, am descoperit (crezînd, el, că nu le citesc): „in vitros se observă o degenerescenţă accentuată…” etc. Va-să-zică, poate fi şi altceva. Aşa-zisa „cataractă”, n-a mai evoluat deloc. Şi cum aşteptam operaţia! Aş fi scăpat, poate… Aşa, n-am putut face nimic din ce mi s-a prescris. Cum să stau cu comprese pe ochi cînd e frig în casă? Iar în clinică, pentru atîta lucru, nu mă ţine. Cine-şi închipuie că Otilia Cazimir n-are măcar căldură?

Şi în curînd sînt chemată la Cluj. Mi se joacă traducerea mea după Ondine (pusă în scenă de Marietta Sadova). Cum să mă duc? Cineva (un profesor de la Filozofie) s-a oferit să mă conducă. Dar eu ştiu ce înseamnă asta şi n-aş primi acest sacrificiu pentru nimic în lume! Sînt o ruină, Muţi dagă, şi nu vreau să cad pe capul nimănui!

În orice caz, Ondina mă va salva, poate, de multe necazuri materiale. Atîtea-mi lipsesc!

Editura pentru Literatură îmi cere un volum de proză. Dar cine să mi-l aranjeze. Din cei care vor, nimeni nu e în stare. Şi nici nu pot primi să-şi piardă oamenii timpul şi puterea de muncă pentru mine, cînd n-au nici pentru ei cît le trebuie!

Duţa m-a văzut cinci minute. Dinţii (deşi nu-i port decît pe cei de sus, pe ceilalţi trebuie să-i culeg mereu de pe jos!) îmi dau oarecare prestanţă. Dar totul e doar aparent. Sufăr oribil şi nici măcar nu pot spune tot ce sufăr… Te sărut şi o sărut şi pe Liza. Tare mi-e dor de voi toţi! Cu dragoste, Diduca!

[P.S. pe marginea scrisorii]

Ieri a fost ziua de naştere a lui Puiu. A împlinit 50, şi juri că n-are nici 30!

Monografia G.[eorge] T.[opîrceanu] a intrat la tipar. Telefonează-i şi lui Ionică că ţi-am scris.

Margareta nu e nici ea mai bine. Nici nu iese din casă. Alisa e slabuţă după gripă, altfel e bine.

Iaşi, 28 noiembrie 1965

Abia în seara asta, şi cu mare greu, sînt în stare să răspund „urgent” la scrisoarea ta din 16 octombrie, Muţi dragă…

Veştile despre mine nu-s chiar atît de strălucite cum ajung trecute prin atîtea suflete binevoitoare, totuşi, cel puţin din punct de vedere al sănătăţii, sînt ceva mai bune.

Zona zoster nu m-a părăsit definitiv. Iritaţia cutanată a trecut de mult, dar nervii respectivi au rămas încă foarte sensibili. E destul o senzaţie de frig, ori o enervare, ca să simt cuţite în adînc… Nu ştiu despre ce tratament ţi-a spus Liza. De la spital m-au dus la radiologie, unde mi s-au făcut 4 şedinţe de Roentgen. Erau programate 6, dar le-am întrerupt, pentru că era gata să mi se blocheze rinichii. Am avut o cantitate respectabilă de uree, crescută paralel cu glicemia. Ca să mă echilibreze, au trebuit să mă chinuiască groaznic. Mi se făceau injecţii masive cu substanţe zaharoase, dar şi cu insulină, ca să nu fac un şoc diabetic mi se lua sînge de trei ori pe zi, de ajunsesem un fel de dihanie, mai ales că-mi dispăruse brusc proteina şi aveam găuri în loc de muşchi! Mănînc multă carne (de vită!) fiartă şi văd că, încetul cu încetul, parcă am început a căpăta înfăţişare omenească. În loc de 10, maximum 20 de zile, zona m-a ţinut aproape 3 luni. A fost o formă extrem de virotică. Şi împotriva ei nu există nici un tratament. Răbdare… Şi aşa ceva nu prea am.

Am stat şi acasă vreo lună în pat. În vremea asta toate au mers anapoda în biata mea gospodărie. Cînd m-am ridicat, parcă eram într-o casă străină, ori parcă trecuse focul. Şi-s într-un hal de astenică, încît nu pot remedia aproape nimic. Mă sufocă praful şi mă înebuneşte dezordinea. Nu pot lupta. Şi totuşi, sînt singura care trebuie să lupt.

Cum Agripina a făcut iar o serie de crize hepatice, sînt şi bucătăreasă! De dimineaţă şi pînă pe la 4-5 după dejun nu-mi termin „serviciul”. Cu biata Margareta mă înţeleg greu. Ea nu e bine nici cît mine. Vorbeşte greu, şi-a schimbat firea, – e alta. Iar Alice e mereu la treburile ei şi, cînd vine, e obosită şi nervoasă. Ca ajutor, o am tot pe nebuna de Marusia. Am încercat cîteva, dar erau şi hoaţe, şi ticăloase. Aşa că tot eu „conduc”, cum pot, căruţa hodorogită a gospodăriei!

Şi am de lucru înspăimîntător. Eram încă în pat cînd a venit tov. Şora, de la Ed. p. Literatură, anume să mă convingă să semnez un contract pentru un volum cuprinzător de proză, un fel de antologie. Vor intra şi Întuneric, şi Prietenii mei scriitori, şi Tîrguşorul dintre vii, şi cîte ceva din Grădina cu amintiri, şi schiţe nepublicate în volum, şi articole de prin reviste, cu substrat social, literar sau economic. Am enorm de muncit şi nu pot munci decît seara şi noaptea. La ce capăt am să ajung, nu ştiu. Nu ştiu măcar dacă am să ajung la vreun capăt…

Cu ochii o duc mai binişor. Odihna obligatorie din timpul zonei mi-a priit. Dar deja au început să mă doară, de cînd stau nopţile… În decembrie apare A murit Luchi, frumos tipărită şi fără modificările pe care voia să mi le impuie acum vreo 2 ani editura. Dimpotrivă, cu completări. Asta a fost o mare satisfacţie pentru mine. Nu ştiu însă ce satisfacţie materială voi avea la apariţie, şi în starea în care mă aflu, asta are pentru mine importanţă…

Ce poezie ţi-a arătat Ileana? Spune-mi un vers, şi ţi-o trimit întreagă. Am publicat multe în bietul nostru Iaşul Literar, şi toate de o factură nouă, şi toate dureroase… Cred că voi ajunge să scot un volumaş cu aceste versuri, care sînt cea din urmă eu, – cea adevărată.

Puiu e bine. Munceşte enorm şi el, şi Nora, dar am şi mulţumiri. Şi-au găsit un apartament în centrul Timişoarei şi stau cu mama Norei, care se mai ocupă de gospodărie, căci Nora e un fel de translatoare la universitate pentru limba rusă. De la Puiu am singurele mîngîieri în viaţă. În august a fost la noi, drăguţ şi bun ca totdeauna.

Stă în faţa mea un plic cu adresa lui Gaby. Stă de la 8 noiembrie. Cînd voi putea, am să-i scriu şi ei. Zettei arată-i scrisoarea asta. Mi-a scris tare cald şi drăguţ. Te mai rog să-i telefonezi lui Romică ultimele veşti. Ar trebui să-i scriu, dar nu pot. El cere informaţii la străini, săracul, el e tare îngrijorat. De Liza, ştiu că ai tu grijă.

După chestia cu rinichii, nu mai fac pentru diabet tratament cu sulfamide, bucal, ci insulină. Aşa că, dacă aş putea veni la Bucureşti, ar trebui să vin cu sora? după mine…

Scrie-mi ce face Victor Viel. Sînt tare îngrijorată de el. Spune-i că-i doresc din inimă sănătate şi-i sărut pe amîndoi.

P.S. pe marginea scrisorii

Sufăr de frig. Nu se găsesc lemne decît verzi. M-au ajutat mult tovarăşii de la Partid (mi-au făcut şi gard nou la casă!) dar ce nu-i, de unde să-mi procure? Te sărut, Muţişor, sărut pe fete, pe băieţi, pe Marietta, Toşca, Ileana – pe toţi, pe toţi de care mi-e dor. Cu dragoste Diduca

Vezi ce urît scriu? Îmi tremură mîna şi mă grăbesc. Veşnic mă grăbesc. N-am timp pentru nimic.

***

Îţi scriu, Muţi dragă, în noaptea de Crăciun, 1965. Crăciun trist, cu ferestrele astupate, fără colindători, cu presimţirea sfîrşitului – dar nu cu frica sfîrşitului. Numai de uitare mi-e frică. Am mai scris odată de „durerea aspră de-a uita”. Acum o simt mai adînc ca totdeauna. Mă surprind uneori uitînd. Şi nu vreau să uit nimic din tot ce-a fost! De aceea mi-am rupt din mine versurile astea şi ţi le trimit, ţie care nu uiţi nimic…

Sînt tare nenorocită, Muţi. Că-s bolnavă, n-ar fi nimic dacă aş fi numai eu. Dar e bolnavă şi Margareta. Sînem două epave. Iar ea s-a schimbat mai mult decît mine. Vorbeşte greu, nu-şi găseşte cuvintele, se enervează, sufere şi – nu e bună! Îmi cere prea mult, mă ţine mereu sub presiune şi, mai ales, nu mă mai înţelege. Interesele mele, de care depinde restul vieţii noastre, n-o mai interesează. Toată greutatea, şi materială, şi morală, apasă asupra mea… Exclusiv.

Ţi-am scris că am semnat contracte. Dar parcă pot să fac ceva? Aş renunţa bucuroasă la puţinele ore de somn dacă aş şti că asta nu mă dă gata curînd. Şi dacă mă duc eu, ce se face ea? Şi ce se face bietul Igor, a cărui grijă o port cît pot, că şi Veronica e rău bolnavă. Prin urmare, ar trebui să trăiesc – pentru ceilalţi. Dar cu veşnica exasperare în care-mi trec zilele, cum s-o doresc?

De două zile mi-e foarte rău. Iar mi-a crescut şi tensiunea, şi glicemia. De la 7 şi jumătate dimineaţa şi pînă pe la 5 după amiaza nu mă pot aşeza jos, orice ar fi, în asemenea tensiune trăiesc. Nemulţumiri de tot felul, unele peste altele. Am ajuns de fac crize de nervi ca o isterică. Nu mă mai pot controla, nu mă mai pot stăpîni. Mi-e ruşine.

Îţi spun lucrurile astea cu greu şi nu ţi le spun decît ţie. Dacă am să mor, să ştii că am să mor dezolată. Şi totuşi, sînt aproape de sinucidere. Nu mai pot. Mă umileşte prea adînc viaţa.

Nu-l am, înţelegător, decît pe Puiu. Şi el e aşa de departe, aşa de ocupat! Îmi scrie cît poate de des şi e drăguţ şi bun şi-i sînt recunoscătoare, mititelul. Ştii ce tînăr şi frumuşel se menţine? Nimeni nu-i dă mai mult de 30-35 de ani, deşi a suferit cît a suferit! Alisa e peste măsură de ocupată şi-i mai dăm şi noi de lucru, sărăcuţa. O necăjesc şi nişte reumatisme, şi o amigdalită rebelă. (Vara asta s-a căţărat pe munţi în loc să se ducă la mare, cum avea nevoie.)

M-am bucurat mult de Victor Viel. Aşa mi-a fost de frică pentru ei amîndoi! Îi sărut afectuos. Şi pe Toşca o sărut, care mi-a scris cald, cum ştie ea.

Mă întrebi de Ondine? N-am avut satisfacţii materiale mulţumitoare. Zice că or s-o joace la un studio din Bucureşti, cu aceeaşi interpretă a Ondinei (în fotografii pare tare potrivită şi mi-a scris, fata, cu multă înţelegere. Dar ştiu eu cum o fi în realitate?)

Acum, o aştept pe Luchi. Cred că va fi un volum tipărit frumos. Probabil cam scump (mie nu mi se mai dau „exemplare de autor” – e ediţia a doua!) Să reţină Gaby un exemplar sau două la o librărie unde are cunoştinţe.

Monografia G.şeorgeţ T.şopîrceanuţ apare în ianuarie. Pe prof. Ciopraga îl văd foarte rar (e şi rector la Suceava, şi profesor la Iaşi, şi viitor director al unei viitoare reviste ieşene!) Dar rămîne acelaş bun prieten, oricînd. Biata sora lui Top. îmi scrie mereu, e tare singură şi necăjită, săraca.

[P.S. pe marginea scrisorii]

Spune-i Zettei că fosta pacientă, }unea, a scăpat cu bine din operaţie şi acum, înzdrăvenită, umblă ca o nebună după… motani!

Vă sărut pe toţi cei de acolo, mamă, fete, băieţi, soră, prieteni. La mulţi ani, tuturor!

Cu dragoste Diduca

de Gabriela Creţia   www.romlit.ro

*

„În palatele lui Moş Ghercă”  

Umanitatea adâncă şi adevărată din sufletul ţăranilor lui Sadoveanu continuă să apară în proza Otiliei Cazimir, care scria: „Eroii, mari şi mici, din povestirile care alcătuiesc volumul Întuneric sunt moldoveni, în majoritatea lor ţărani moldoveni sau ciangăi din ţinutul Romanului”. Otilia Cazimir (1894-1967) s-a născut la Cotu-Vameş lângă Roman şi a petrecut multe vacanţe la bunica sa din Miclăuşeni. Acolo a cunoscut populaţia catolică de la sate.

„Ianuarie.
M-am trezit cu sufletul uşor. În spital am găsit rânduială şi voie bună. (…) Cum să ies din spital, în faţa uşii aştepta o sanie mare, gospodărească, cu doi căluţi suri. Rezemat de sanie stătea un bărbat tânăr, cu obrajii peste măsură de roşii şi, sub nas, cu două mustăcioare negre, subţiri ca două sprâncene. Era Giurgi, ginerele lui moş Ghercă din Răchiteni, unul din cei mai cuprinşi unguri din sat.
– Ce este, Giurgi?
Omul a tresărit, şi-a scos căciula şi a început s-o frământe în mâini.
– Apoi, duduiţă, v-aş ruga să veniţi până la noi, că-mi moare Ruja… O scutură frigurile. (…)
– Spune drept, Giurgi: numai friguri are Ruja?
– Numai, duduiţă, ce alta să mai aibă? Că până a „face”, mai este vreme… .
În văzduhul îngheţat, răsuflarea fierbinte îi năvălea pe gură ca fumul din hogeag. Şi mirosea cumplit a băutură.
– Şi de supărare, pesemne, ai făcut popas la hanul lui Agapie?
Fără să se întoarcă, Giurgi îmi răspunde obidit:
– Apoi numa aşa mai prinde omu ia oleacă de „coraj”, duduiţă. Că altfel…
Ne apropiam. Giurgi mâna, mocnit. (…) Am intrat, cu larmă cumplită de câini, în Răchiteni, sat de ceangăi ca atâtea altele din ţinutul Romanului, cu uliţi drepte şi case curăţele.
Iaca şi palatele lui moş Ghercă…
În odaia plină de babe, bolnava zăcea leşinată, cu lumânarea aprinsă la cap şi, pe piept, cu un crucifix de lemn afumat. Era fum, era zăpuşeală şi duhnea greu… . Ruja avea o faţă dulce şi mică de madonă blondă. Pe fruntea palidă, sprâncenele subţiri erau arcuite sus, a mirare parcă. S-a trezit din leşin şi a deschis ochii albaştri şi plini de resemnare.
Am căutat-o şi m-am îngrozit. Copilul era mort în ea de cel puţin două zile: intrase în putrefacţie. Doar forcepsul ar mai fi putut, încă, să facă o minune… Am chemat pe moş Ghercă şi pe baba lui, pe Giurgi şi pe mamă-sa. Le-am spus adevărul. Moşneagul a gemut şi n-a zis nimic. Giurgi se trezise. S-a uitat lung la nevastă-sa, apoi a hotărât încruntat:
– Încearcă, duduiţă. Ei îs bătrâni, se tem… Eu nu mă tem. Nici Ruja nu se teme.
Bolnava a încercat să zâmbească, şoptind cu glas moale şi alintat:
– Apoi dac-a si să mor, tot am să mor… Dac-a si să scap, tot am să scap…
L-am mustrat pe Giurgi:
– De ce nu mi-ai spus de la început ce-i cu Ruja, să-mi fi luat tot ce-mi trebuie?
Omul a tăcut. Dar mamă-sa mi-a răspuns în locul lui:
– Apoi să vezi mata, duduiţă, i-o fost ruşine… Treburi femeieşti…ce să
s-amestece el?
Giurgi a plecat călare îndărăt, la spital, să-mi aducă trusa cu instrumente. Ceasul acela de aşteptare a fost înspăimântător. Ruja leşina mereu. Şi de câte ori leşina, ieşeau ca din pământ un stol de unguroaice bătrâne, cu tulpane negre peste colacii de lemn din creştet, cu sumăieşe scurte, cu catrinţe vărgate şi ciuboţele de iuft, înalte în călcâie. Boceau într-un glas şi aprindeau la căpătâiul bolnavei lumânărele de ceară. Şi toate se uitau urât la mine, vorbind încet şi stropşit pe limba lor. (…)
La nouă seara, Ruja era scăpată de orice primejdie.
De bucurie, Giurgi se îmbătase iar. Stătea afară pe cerdac, în ger, şi cânta în gura mare. (…) Moş Ghercă a venit lângă mine , zâmbind cu ochii încă grei de lacrimi.
– De-acu poate că-i mânca şi mata oleacă, duduiţă, că văd eu, nu mai poţi. O făcut baba o „zamă” de găină. (…)
Am trecut cu moş Ghercă în cealaltă casă. Din tinda neagră am intrat într-o încăpere lungă, prinsă pe jumătate de un cuptor cât un bordei. În părete ardea o lampă chioară cu tăblie de tinichea. Pe vatră, foc viu de vreascuri.
– Mata îi dormi pe pat, duduiţă, iar eu m-oi ghemui pe laiţă, să mai pun câte-un gătej pe foc. Că aşa-s moşnegii, n-au somn… .
Când m-am trezit, fereastra albastră nu lăsa să treacă de afară nici o zare de lumină. (…) După aceea s-a pornit, în întuneric, foşnet lung de oameni care se stârnesc din culcuş. Am auzit şoapte. Cineva a tuşit. În lumina focului din vatră s-a arătat întâi un băietan. S-a aşezat pe scăuneş, şi-a legat opincile şi a plecat. După el a ieşit o femeie tânără, cu cozi negre şi grele. Şi-a potrivit pe creştet colacul de lemn, s-a îmbrobodit peste el cu tulpanul şi s-a dus. Au ieşit apoi din cotlon, unul câte unul, un bărbat tânăr, o fată bălaie şi un flăcăuaş. Toţi şi-au legat opincile în faţa focului şi au plecat, fără zgomot.
M-am ridicat într-un cot, nedumerită: de unde izvora tot norodul acela?

Moş Ghercă se trezise şi se trăsese lângă vatră, râzând pe înfundate.
– Te-ai spăriet, duduiţă? Iaca, ies şi ei cum ies iepurii şi găinile din pălăria neamţului la iarmaroc la Roman… Şi poate că nu ţi-s de-ajuns? Dacă vrei, îţi mai scot trei. Da’ mai mulţi să nu-mi ceri, că nu am de unde-ţi da!
Ieşi atunci în lumină şi baba lui moş Ghercă, cu doi copii bălani. Le puse şi lor opincuţele şi-i porni afară, în noapte. Bătrânul mă lămuri:
– Aiştea îs băieţii Rujei. Îi duce la mă-sa… aşa-i la noi, duduiţă: vara ne împrăştiem care încotro, da’ iarna ne ghemuim grămadă în cotlon, că-i mai cald… .
Când am ieşit din palatele lui moş Ghercă, Giurgi înhăma căluţii la sanie şi cânta.Prinsese la coraj de dimineaţă.
M-am dus să văd ce face Ruja. Am găsit-o săltată între perne. În obraji îi înfloriseră peste noapte două pete uşor trandafirii. Cei doi băieţei bălani se jucau cuminţi lângă ea, pe pat. (…)

Sfârşit de mai. E ziua mea.
În faţa scărilor s-a oprit un docăraş de ţară, tras de doi căluţi suri. Şi din docăraş coboară o femeie tânără şi bălaie, cu colac înalt sub ştergarul de borangic, cu ochii foarte albaştri şi cu sprâncenele subţiri arcuite sus pe frunte. Aduce în braţe un curcan alb, o legăturică cu un boţ de unt şi câteva bucheţele de lăcrămioare, legate cu aţă roşie.
– Nu mă mai cunoşti, duduiţă? Eu îs Ruja lui Giurgi…
Aşează darurile pe cerdac. Curcanul stă îmbufnat, cu pliscul în pământ şi cu moţul albastru căzut moale într-o parte. Femeia se uită la mine alintat:
– De ce nu vrei să le iei, duduiţă? Doar ţi le-am adus de ziua matale…
Ia-le, că altfel mă mânii!
O întreb de sănătate. Sub cerdac, lângă căluţii cei suri, Giurgi zâmbeşte cu viclenie, uitându-se aiurea. Ruja îşi lasă genele lungi peste lumina albastră a ochilor şi se înroşeşte.
– Apoi, dac-a da Dumnezeu să sim sănătoşi, până-n toamnă mai are moş Ghercă un nepot… .”

ceangai.ro

Lasă un răspuns