«

»

Constantin Enianu- Homo religiosus

Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat şi istoricul român al religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăţilor arhaice, aşa-zise primitive, a jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experienţa acestei descoperiri are consecinţe pentru cel care descoperă această unitate, nobleţe şi valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înţeles că se poate compara studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în sensul că metoda hermeneutică (cercetarea semnificaţiilor avute de un fenomen religios de-a lungul timpului) transformă cercetătorul, adică îl înnobilează pe parcursul descoperirii, considerând astfel istoria religiilor o disciplină majoră şi foarte importantă pentru a-i descoperi pe ceilalţi oameni.

Eliade a devenit istoric al religiilor, după cum a mărturisit-o chiar el însuşi, în urma experienţei indiene. A învăţat în laboratorul religios al Indiei aborigene, dar şi în cel indoeuropean, cum trebuie interpretate şi înţelese fenomenele religioase noneuropene, necreştine. Revenit din India după o experienţă de trei ani, a înţeles nu numai importanţa de a fi fost născut şi educat în zona carpato-dunăreană, în România, dar şi importanţa tradiţiilor populare din sud-estul Europei, ale culturilor rurale şi al folclorului tradiţional, care aici erau încă vii, iar în Occident erau puţin adormite. El a înţeles că în Carpaţi rădăcinile sunt mult mai profunde decât în lumea greacă sau mediteraneană. Anumite elemente paleoindoeuropene le-a găsit conservate aici mai bine decât oriunde în Europa, reafirmând perenitatea sacrului ca element esenţial al condiţiei umane.
Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a se cunoaşte şi a cunoaşte. Această dublă cunoaştere îl face pe om total. Pentru că omul religios este însetat de a fi. Omul total, care se revelează în urma studiilor hermeneutice, este redat nu numai Homo sapiens, Homo faber, Homo aesteticus, Homo ludens, omul erotic, dar şi de omul religios. Prin Homo religiosus omul şi existenţa umană îşi revelează dimensiunile spirituale cele mai profunde şi mai creatoare. Omul total din Australia, ca şi cel din Mediterana clasică este un om religios, adică pentru el sacrul este la baza existenţei sale în lume. Eliade a înţeles că sacrul reprezintă un element din structura conştiinţei, iar nu doar un stadiu al ei, întrucât a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, fiindcă alimentaţia, munca, sexualitatea, jocul, au valoarea lor fundamentală, adică a fi, mai bine zis, a deveni om, înseamnă a fi religios. Deci sacrul pentru Homo religiosus este realitatea absolută, prezenţa fiinţelor supranaturale, model a tot ce face el cu sens în viaţă : muncă, mariaj, instituţii sociale. Munca este un ritual, fiindcă imită un model revelat strămoşilor de către fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută fiindcă repetă activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie sacralitatea operei lor.
Omul nu poate trăi în haos, spune istoricul religiilor Eliade. Casa omului e orientată într-un fel; ea se găseşte în centrul lumii. Fiecare sat se află în centrul lumii, dar şi fiecare casă, deoarece casa, cortul, satul, templul, oraşul, sunt create după un model exemplar şi de origine divină, transumană. Organizarea în jurul unui axis mundi, care punea în comuniune cerul, pământul şi regiunile inferioare, presupun deja ideea că lumea a fost creată.
A crede în istoricism, marxism sau freudism, spune Eliade, înseamnă a renunţa la vocaţia primordială a omului şi deci a dispărea ca om. Pare că marxismul, interpretarea materialistă a istoriei, reprezintă ultima încercare la care a fost supus omul în faţa vieţii religioase. Acum 15-18 mii de ani marea revoluţie, descoperirea agriculturii, a creat din punct de vedere religios o criză. Acelaşi lucru se petrece acum cu civilizaţia tehnică modernă care se răspândeşte la scară planetară fără nici o tradiţie religioasă, fiindcă tehnologia modernă nu are o bază sau o justificare religioasă. De aceea tehnologic, creştinii nu au fost la înălţimea misiunii lor de secole. Adică nu au încercat să dea sens chiar ştiinţelor cele mai materialiste. Înainte orice act ştiinţific, tehnologic, dacă nu era religios, cel puţin urma un simbolism de origine creştină.
Pe măsură ce omul modern, în ciuda morţii lui Dumnezeu, redescoperă valoarea sacramentală a fiinţei, dezvăluie un mod de a exista care îl apără de nihilismul istoricist fără al expulza din istorie. Astfel i se deschide o nouă perspectivă, graţie lui Homo religiosus, fiindcă sacrul e saturat de a exista. De altfel o societate areligioasă, relevă Eliade, nu există încă, nu poate exista. Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generaţii de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă.
„Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus, aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute. Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este vorba de o structură a conştiinţei umane.”
Eliade crede că prima consecinţă are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Oamenii nu vor mai fi impresionaţi doar de creaţiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală, ci vor fi din ce în ce mai interesaţi să descopere neverosimilul, sacrul, ceea ce este foarte preţios aproape de ei.
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce oamenii sunt convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. Viaţa, spune istoricul religiilor, „e foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă.”
Călătoria pe lună, Eliade o găseşte foarte interesantă. Omul se bucură că a ajuns acolo, dar a înţelege semnificaţia miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelaţiile date de obiecte şi de fiinţe, deschid perspectiva de cunoaştere a unor niveluri de existenţă, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile: „Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiţi scriitori şi filosofi. Această consecinţă va fi importantă şi pentru viaţa personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiţia filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, şi poate că suntem la sfârşitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecinţe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înţelegem condiţia umană în sensul istoriei.”
Altă consecinţă, creativitatea umană, va avea deschideri şi expresii noi nebănuite, într-o perioadă în care se vorbeşte de sfârşitul filosofiei, al matematicii: „Eu aştept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, şi mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecinţe existenţiale şi creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadenţa, sfârşitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“
Iată, aşadar, o sinteză in nuce, formulată aici după relatări ale lui Eliade în mass-media de-a lungul vieţii sale, spre a sa „supremă iniţiere”, de la 22 aprilie 1986, ca dialectică a sacrului întru omul total.


Lasă un răspuns