«

»

Mihai Știrbu- Iubirile scriitorilor: Mihail Sadoveanu şi Valeria Mitru

Prolificul prozator şi om politic Mihail Sadoveanu, la 60 de ani s-a îndrăgostit de tânăra Valeria Mitru, cu care s-a şi căsătorit, deşi el avea deja o familie, deşi fata avea doar 20 de ani. I-a dedicat fetişcanei şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele”), care l-a lăsat rece pe Eugen Lovinescu. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

În luna august, am putut ajunge, în compania sotiei maestrului, Valeria Sadoveanu (Coana Valerica), si a profesorului academician N. Gh. Lupu, însărcinat oficial cu supravegherea sănătătii vicepresedintelui Marii Adunări Nationale, la casa, fostă proprietate a mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu (de mult plecat din tară, pare-mi-se încă din timpul războiului de-al doilea), în prezent pusă la dispozitia celebrului scriitor devenit între timp si important om de stat, iar pe urmă transformată în casa memorială Mihail Sadoveanu. Singuratică, situată într-o frumoasă regiune de dealuri împădurite, casa era spatioasă si chiar somptuoasă, boierească, având în jur si un întins domeniu, rămas neatins de civilizatie, cuprinzând si un iaz destul de mărisor, unde mai înainte maestrul obisnuia să pescuiască cu ceasurile. La doi pasi se află Mănăstirea Neamt, iar în imediata apropiere, răsărind la marginea pădurii, cu svelte turle albe, Schitul Vovidenia. cerebrală stângă relativ recent petrecut – si de aceea neînstare să mai articuleze altceva decât rare cuvinte monosilabice (precum: păi, dar, cum, asa). Mi se părea că debitarea fără gres tocmai a formulei pomenite putea avea ciudata semnificatie de conservare, în străfundurile memoriei ancestrale, a unei zone, sau functii, aflate, inexplicabil, la adăpost de orice agresiune. Mai stiam că acel devastator „stroke” îi răpise nu numai graiul, ci si memoria propriei sale opere, a numelor eroilor si personajelor de el însusi create si pe care, cu nesfârsit devotament răbdător si perseverent, Coana Valerica izbutise să-l facă să le învete din nou.

    Era mereu destul de multă lume la Vovidenia, musafiri, prieteni, unii doar în trecere, altii găzduiti pentru mai mult timp, desigur si cei din familie. Pe lângă Coana Valerica, element de bază, se mai afla si fratele ei Constantin (Titel) Mitru, îndeplinind un fel de functie secretarială, de aceea având un comportament ceva mai oficial, desi tot afabil si amical; sora lui Rodica, dimpreună cu sotul ei „Nelnel” d^Albon, om de lume, diplomat mai înainte vreme, care avea să urmeze asa-zicând la bătrânete facultatea de medicină ajungând doctor homeopat; fiica lor Ada, abia iesită din adolescentă, devenind mai târziu actrită si măritată cu regizorul Laurentiu Azimioară, cu totii de mult emigrati la Paris. Mai era si fratele scriitorului, Vasile Sadoveanu, inginer agronom, semănându-i destul de bine fizic, dar într-o versiune parcă mai nereusită, cu oarecare urme rurale; de asemenea fiica maestrului Profira, ea însăsi scriitoare.

    
    Diminetile mi le petreceam afară, în minunatul parc natural dimprejur, lenevind într-un chaise-longue, cu o carte în mână aleasă din bibliotecă (mi-amintesc mai bine de Pensées ale lui Pascal) pe malul iazului în care aproape zilnic mă scăldam cu delicii, uneori în compania Coanei Valerica si a Profirei. După-mesele, mai spre seară, pe răcoare, se încingeau, când si când, animate jocuri de volei pe pajistea de dinaintea casei. Masa o luam, într-o atmosferă sobră, alături de Conu^ Mihai, Coana Valerica si de Ionel Pop, pe când ceilalti oaspeti mâncau în cealaltă parte a casei, cu glume, voie bună si râsete. De fapt am petrecut la Vovidenia o viată de tihnă îmbelsugată si totală lipsă de griji, asa cum stiu, din citite, că se ducea „în vremurile bune de altădată”, pe la mosii si conace boieresti. Atmosfera era destinsă, deloc inhibată, cum mă temusem, nu se vorbea cu tovarăse, ilustrului meu pacient i te adresai fie cu Coane Mihai (pentru intimi), fie cu Dom^ Presedinte (variantă adoptată si de mine), sau cu Maestre. Dar aveam mereu constiinta prezentei, totusi intimidante, printre noi, a venerabilului stăpân al locurilor, nu atât ca mare demnitar (vicepresedinte al Marii Adunări Nationale), cât ca neîntrecut artist al cuvântului autohton, „un clasic în viată”, cum se spunea.
    Într-un rând m-am abătut totusi de la regula de a-i sta mereu în preajmă ca doctor si, dimpreună cu Coana Valerica si Ada d^Albon, am făcut o plimbare ceva mai lungă, urcând prin pădure, pe lângă Sipotul Maicii Domnului, până la micul schit al lui Pahomie de la Pocrov (în ruseste văl). Coana Valerica mi-a dat să citesc, recomandându-mi-o ca pe una din bucătile ei preferate, povestirea (de la sfârsitul culegerii intitulate Valea Frumoasei) denumită „Broz” (prescurtare de la Ambrozie), căci e vorba acolo de un tăran originar din Carintia îndrăgostit de necredincioasa Turia, căreia a tinut să-i spună – după ce umblase cale de o săptămână până să o găsească în satul îndepărtat unde aceea se măritase după altul – „să te bată Dumnezeu”, mai adăugând si „o vorbă pe care ne sfiim s-o scriem”, cuprinzând”în ea sunete aspre, dar mai ales pe c, r si pe v…”.

    Mă bucuram să constat ce mult „simt al umorului” (cum zic englezii) avea Coana Valerica, altfel persoană cu studii severe de filosofie în tinerete, căci îmi recita, de exemplu, un fel de năzdrăvană metodă mnemotehnică pentru învătarea alfabetului (din Noptile de Sânziene): Ai Barbă, Cinstite Dascăle, Esti Foarte Ghibaci. Hi! Iapă Jărchinoasă! (vorbele astea mai cu seamă le gustam). Lupul Mănâncă Numai Oi. Pădurea Rară Stă Si Tace Unde Voinicelul Zace. Îmi mai amintea si de numele atât de ciudat al lui Omu Bezarbarză (din Ochi de urs), sau îmi spunea râzând: „S?c avea s?c ardea s-? sa rea dac-avea t?t ardea”, vorbe care – debitate precipitat, dintr-o suflare, la modul legato si cu accentele bine puse – păreau a fi cu adevărat tigănesti. Îmi făgăduise, dacă cumva, în viitor, ne vom împrieteni si mai bine, să-mi arate un tezaur ascuns si foarte de pret: caietul cu versurile pe care i le dedicase ilustrul ei sot, scrise în anul când s-au căsătorit din mare dragoste, în ciuda considerabilei deosebiri de vârstă (a lui destul de înaintată atunci, căci trecuse de 60 de ani). I-adevărat că nu si-a tinut promisiunea, dar aceste versuri au fost publicate douăzeci de ani mai târziu, când se împlineau o sută de la nasterea scriitorului, cu titlul DAIM (ceea ce înseamnă Domnita Aleasă a Inimii Mele, stiu asta de la însăsi aceea căreia îi erau dedicate), si având o introducere entuziastă de Lily Teodoreanu (Strefana Velisar). Dar mi s-au părut dezamăgitoare, desi poate tocmai de aceea instructive, întrucât demonstrează că un mestesug literar atât de perfect în proză (si părând a fi asa tocmai datorită unor mari virtuti lirice), poate fi, lucru ciudat, incompatibil cu poezia propriu- zisă.

Coana Valerica voise, cu repetate insistente, să-mi înmâneze un plic continând onorariul (consistent, bănuiesc cu oarecare regret) cuvenit pentru prestatia mea profesională, dar fie din pricină că îngrijirea medicală o socoteam atât de neînsemnată în fond, fie pentru că mă simtisem atât de la largul meu, adoptat prieteneste si aproape „ca în sânul familiei”, fie din cauză că trăisem o vacantă atât de bine împlinită, am crezut că nu se cade să-l accept. Nu e exclus, mă gândesc acum, să fi functionat subconstient si refuzul de a mă lăsa stipendiat de oficialitătile epocii, căci aveam momente când îmi reprosam faptul că primisem să slujesc medical unui „puternic al zilei”, unui „stab”. În schimb, la propunerea mea compensatorie, am avut voie, odată ajunsi acasă la Bucuresti, să-mi aleg, din biblioteca maestrului, câteva cărti ca amintire. Am ales (si, fireste, le păstrez si acum) Betrachtungen eines Unpolitischen, de pe vremea (1922) când autorul lor, Thomas Mann, avea idei politice de dreapta!, si Ausgewählte Werke ale lui Rainer Maria Rilke, poet mult iubit încă din tinerete, publicate în 1938 de binecunoscuta Insel Verlag. Am rămas în prietenesti relatii cu familia pacientului meu si după acea, pentru mine, neverosimilă vacantă. Asa, de exemplu, Coana Valerica a avut delicata atentie să mă cheme în ziua când îl avea invitat la masă pe faimosul pianist Sviatoslav Richter, în stânga căruia am fost asezat. Am făcut cu el putină conversatie într-o nemtească destul de chinuită (de ambele părti), si când amfitrioana, amabilă ca întotdeauna, i-a spus lui Richter că si doctorul e pianist, ba chiar a si cântat de câteva ori la Ateneu, acesta m-a întrebat amuzat ce anume am cântat?

Bibliografie

– Sadoveanu în ultimul an de viaţă – Neverosimila vacanţă – Mihail Constantineanu, România literară, 1999 numărul 27;

Lasă un răspuns