«

»

Constantin Enianu- Poetică şi Poezie (decupaje noematice)

Aristotel în concepţiile sale estetice, prezentate în tratatul „Despre retorică“, dar mai cu seamă în „Poetica“, refuză separarea sensibilului de inteligibil, detaşându-se astfel de perspectivele esteticii platoniciene. „Poetica“ lui, prima sistematizare ştiinţifică de teorie filosofică a literaturii, descrie : deosebirile dintre arte, în ce priveşte mijloacele cu care acestea săvârşesc imitaţia, diversele feluri de poezie, după formele imitate şi după modul cum realizează imitaţia, împărţind poezia in serioasă şi hazlie. De asemenea, Stagiritul deosebeşte tragedia de comedie, precum şi tragedia de epopee, enumără elementele care alcătuiesc tragedia, caracterizează subiectul ca cel dintâi element al ei, pe care îl şi detaliază, prezintă apoi elementele tragediei, natura eroului tragic, feluritele ipostaze de a reda emoţia tragică, chipurile de recunoaştere folosite de autorii tragici, graiul şi judecata drept alte elemente ale tragediei, apoi componentele graiului, metafora, caracterele, revine la asemănările şi deosebirile dintre tragedie şi epopee, trăgând concluzia asupra superiorităţii celei dintâi.

Astăzi noţiunea de Poetică îmbracă două sensuri, pe care le prezentăm concentrat aici. Sensul prim redă poetica drept lucrarea retorică despre principiile şi normele de bază ale artei literare. Ea se prezintă sub forma tratatului, fie sub cea a poemului didactic, tonurile variind de al sobrietatea şi gravitatea programatică, la ironia sau sfatul glumeţ.
Cunoscuta scriere ulterioară este „Ars poetica“ (epistolă către Pisones) a lui Horaţiu. Renaşterea italiană resimte influenţa aristotelică în meditaţia despre artă. Boileau în anul 1674 revine şi el cu „Arta poetică“, popularizând cu vervă idei enunţate anterior, urmând ca odată cu apusul Clasicismului, aceste modalităţi de expresie artistică să fie uşor abandonate, rămânând doar vestigii didactice. Sensul secund al termenului „poetică“, odată cu pătrunderea metodelor lingvistice în estetica şi critica literară, defineşte conceptul drept partea constitutivă a lingvisticii preocupată de raporturile dintre funcţiunea poeticii şi celelalte funcţiuni ale limbajului (R. Jakobson). După unii esteticieni, cu tot interesul incontestabil al analizelor de texte, o asemenea înţelegere a cercetării literare reprezintă reducerea perspectivei estetice la optica lingvistică.
Abordăm în continuare noţiunea de „poezie“, definind-o prin decupaje din bagajul noematic al esteţilor.
În sens larg, poezia înseamnă (conf. cuvântului grec „poesis“) creaţie, cuvântul poetului, al aedului. În accepţiune restrânsă, poezia reprezintă arta versului, care nu este un accident al substanţei proză (P. Valéry), dar de care nu poate fi totuşi riguros delimitată, când se are în vedere discursul logic, discursiv sau practic demonstrativ. Poezia fiind o întreprindere dificilă şi cu rezultate evident relative, în registrele ei găsim: a) prozodia (poezia ca limbaj bazat pe euritmie şi eufonie, delimitându-se formal de proză) ; ritmul, rima, aliteraţia, procedee poetice care modifică şi integrează sunetul în armonii verbale, sunt considerate ca puncte de tangenţă ale poeziei cu muzica ; b) intensitatea emoţiei, trăirea, uneori până la extaz, a ceea ce urmează a fi comunicat prin vers întru nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii (G. Călinescu) şi c) starea poetică, acea unică dispoziţie care, prin angajare maximă a tuturor facultăţilor creatoare, dă naştere la actul poetic.
Conceperea esenţei poemului în raporturile sale cu „starea poetică“ cunoaşte în istoria esteticii şi poeticii explicaţii care variază între teoria „daimonismului“, la Platon (natura oraculară a poetului; poemul ca dicteu al divinităţii) cu prelungiri, în diferite nuanţe, până în epoca modernă („starea de rugăciune“ la Brémond), dicteu al forţelor obscure ale inconştientului la romantici, suprarealişti etc.) şi acelea, mai terestre, care asociază creaţia poetică tendinţei naturale, organice a omului de a imita natura (mimesis) (Aristotel) sau de a exprima adevărul (Horaţiu, Boileau etc.). După cum se asociază uneia sau alteia dintre aceste mari tendinţe, diversele estetici reclamă cu precădere pentru „starea poetică“ puterea inspiraţiei sau a muncii laborioase, a hazardului şi intuiţiei sau pe aceea similară rigorii logice sau matematice (E. A. Poe).
Creaţia poetică propriu-zisă este de fapt aceea care , prin diversitatea modalităţilor sale practice, prin succesiunea istorică a curentelor şi prin varietatea simultană a genurilor, reclamă accente teoretice diferite, pe unul sau pe altul dintre aceşti poli. Astfel, supralicitarea, în estetica romantică, a eului şi inspiraţiei, a elementelor afective, este ecoul aducerii în prim planul poeziei romantice, a sentimentului, a participării afective a poetului. Romantismul inaugurează, de altfel, un lung proces de reflexie asupra poeziei, care va conduce, trecând prin Poë şi Eliot, Baudelaire, Mallarmé, Breton, Aragon, Blaga ş.a. la cristalizarea conceptului modern de poezie. Pe această direcţie, înregistrăm diversitatea şi caracterul adeseori contradictoriu al opticilor referitoare la zonele de investigaţie ale poeziei (realitatea, realitatea Eului, sentimentul comuniunii cu cosmosul, tenebrele inconştientului, idealitatea etc.), finalitatea şi funcţia socială a poemului (plăcerea, plăcerea pură, atingerea absolutului, educarea omului, prospectarea viitorului etc.), condiţia poetului (profet, vizionar, demiurg), condiţia şi natura poeziei însăşi (magie a verbului, gest oracular, mod de existenţă, o a doua realitate, reflectarea unei lumi reale, imaginare, interioare sau exterioare etc.).
În peisajul creaţiei poetice moderne şi contemporane, reflecţia asupra poeziei însoţeşte cu obsesie poezia. Astfel, conceptul modern de poezie se elaborează paralel cu creaţia însăşi şi o contribuţie remarcabilă la fundamentarea lui o aduc poeţii înşişi, prin înţelegerea realităţii sub alte raporturi decât cele obişnuite în virtutea unei logici poetice. De aci, apelul la modalităţi de expresie care substituie afirmaţiei directe sugestia, explicitului nuanţe de mister, datului imediat simbolul, sensului comun pe cel imprevizibil, inedit (N. Tertulian).


Lasă un răspuns