«

»

Constantin Enianu- Tablouri şi statui (fragment din Ermitaj)

Dintre capodoperele Ermitajului, ne permitem în acest material a alege un fragment din vastul suport expoziţional, descriind maeştrii picturii şi sculpturii franceze din secolele 17-18, ca şi cum am fi fost teleportaţi în această zonă expoziţională unde se află creaţiile. 

Înainte de secolul 17, artiştii plasticieni francezi au abordat aproape exclusiv teme religioase. Pe simezele Ermitajului, se regăsesc fraţii Le Nain, Antoine, Louis şi Mathieu. Ei au fost primii care au pictat viaţa reală a Franţei şi locuitorilor ei. Tabloul „Vizită la bunica” reprezintă una dintre capodoperele lor. E o expunere profundă şi complexă. O ţărancă în vârstă are în vizită pe fiica ei cu nepoţii. Imaginea e aceea a celor trei etape ale vieţii: copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Cuprinderea lor într-un cerc sugerează ideea centrală a tabloului: viaţa perpetuă.



Minunata Minerva a lui Simon Vouet aminteşte de monumentalele pânze ce împodobeau palatele regale şi nobiliare ale Franţei. Se presupune că sub chipul zeiţei înţelepciunii, Minerva, Vouet a pictat-o pe Anna de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea. Chipul ei din tabloul aflat aici ne aminteşte de privirea şi zâmbetul Giocondei lui Da Vinci.
Titlul de prim pictor al curţii regale îl avea Charles Le Brun. Tema din „Dedal şi Icar” a luat-o din „Metamorfozele” poetului latin Ovidiu. Pictorul surprinde în tablou clipa fericită când Dedal îi pune fiului său aripile, din pene sudate cu ceară, pentru a scăpa din labirint. Trupul puternic al tânărului pare a se desprinde de pământ, ca o eliberare de complexul anteic, spre a se avânta spre cer.



Tot mai frecvent, în prim planul artei de curte a Franţei apare regele Ludovic al XIV. Pictorul Adam-France Van der Meilen închipuie pe pânză alipirea Besançon-ului la Franţa. Oraşul, corturile şi câmpurile de bătălie sunt reprezentate mult în fundalul peisajului. În planul întâi, degajat de ceilalţi şi deasupra tuturor e redată figura Regelui Soare, călare pe un cal alb. Însăşi cotidianul Curţii regale devine subiect de pictură, într-un tablou ce înfăţişează deplasarea regelui într-o caleaşcă trasă de mulţi cai şi mulţi însoţitori. Totul e înconjurat de un asemenea lux, încât o simplă ieşire e transformată într-ul ritual solemn.
În Ermitaj se află o întreagă galerie de portrete din Franţa secolului 17. Pierre Mignard, cu „Portretul lui Colbert”, prim ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Joseph Vivien, cu „Portretul lui Jules Hardouin-Mansart”, celebrul constructor al palatului de la Versailles. Binecunoscutul „Autoportret” al lui Jean Daret, pictat de acesta la 21 de ani.
Pictorul Claude Lorrain s-a consacrat doar pictării de peisaje. Din penelul său ni se dezvăluie un sensibil gânditor şi poet al naturii. Semnificativ e „Peisaj cu Apollo şi Sibylla din Cumae”, inspirat dintr-un episod al Metamorfozelor lui Ovidiu. Zeul Apollo, amorezat de Sibylla, se oferă să-i îndeplinească orice dorinţă. Luând un pumn de nisip, ea cere să i se dăruiască atâţia ani câte bobiţe de nisip are în mână Dar, uitând să-şi dorească tinereţe veşnică se trezeşte condamnată la o veşnică bătrâneţe. Motivele morţii, nemuririi, scurgerii rapide a timpului se regăsesc şi în peisajele expuse aici. Ruinele maiestoase contopite cu natura vie înconjurătoare stau martore neîndurătoarei caducităţi a oricărei lucrări umane. Ele sunt efemere precum oamenii şi pasiunile lor, de care amintesc Apollo şi Sibylla ale căror siluete sunt infime în vasta panoramă.
Ermitajul deţine cea mai mare colecţie de tablouri ale lui Nicolas Poussin, aflată în afara Franţei. Tabloul expus aici „Tancred şi Erminia” a fost inspirat de poemul epic al lui Torquato Tasso „Ierusalimul eliberat”. Erminia, prinţesa Antiohiei, îndrăgostită de cavalerul Tancred, îl găseşte pe acesta grav rănit după bătălie. Pentru a-i lega rănile îşi taie cu paloşul lungile sale plete. Ea îşi jertfeşte fără ezitare din frumoasa podoabă naturală de dragul unui bărbat. Erminia este una dintre cele mai fermecătoare eroine ale picturii franceze din secolul 17. În lucrarea „Sfânta familie în Egipt”, Poussin reinterpretează subiectul religios, conform căruia, în timpul fugii în Egipt, Iisus copil face o minune, hrănindu-şi tovarăşii de drum în pustiu. Ceea ce în subiectul religios se înfăptuieşte printr-o minune, la Poussin se întâmplă din simplă bunătate omenească, manifestată de nişte păgâni. Intoleranţa, profunda alienare a celor de confesiuni diferite, erau lege pentru secolul 17. Poussin neagă această lege şi pune în loc bunătatea, ca maximă valoare umană. Într-un ultim tablou de ale sale, expus aici, ideea apare ca un testament al pictorului. Astfel, se poate spune că pictura barocă franceză a secolului 17 atinge culmile umanismului Iluminismului.

Antoine Watteau abordează, în acelaşi veac 17, teme nepopulare în artă. Una dintre acestea constă în imortalizarea oamenilor simpli. „Savoiard cu marmotă” a fost pictat după un desen executat după natură. La fel de nouă este şi tema scenelor de bătălie abordate de Watteau. Pictura sa nu înfăţişează scene pline de eroism şi spectaculos dintr-un război. Pentru tabloul „Bivuac” a făcut schiţele unuia şi aceluiaşi soldat pe care apoi le-a folosit în pictură. Watteau făcea rar portrete. Unul dintre acestea se află şi pe simezele din Ermitaj. Abia de curând au fost identificate personajele, care sunt actori din acele vremuri, presupuşi prieteni ai pictorului. Ei sunt redaţi în timpul jocului în piesa lui Dancourt „Trei verişoare”, sursa de inspiraţie a lui Watteau pentru tablou. Deosebit de cunoscut este Watteau pentru tabloul „Serbările galante”, apoi şi pentru o perlă a colecţiei Ermitajului, lucrarea „O propunere dificilă”, care nu are acţiune, ci doar atmosferă, iar, ca întotdeauna la acest artist, atmosfera e o splendidă natură de basm, relativ teatrală şi agrementată parcă sinestezic de acordurile unei muzici liniştite. „Mofturoasa” lui Watteau introduce în creaţia plastică sentimentul subtil: o iubire superficială, un început de gelozie şi ironia. Pictorul face diferenţa dintre melancolie şi visare, capriciu şi cochetărie. Watteau nu a avut elevi sau discipoli remarcabili. Cel mai talentat pictor din cercul său a fost Nicolas Lancret. Pe celebra dansatoare Camargo, cântată de Voltaire, Lancret a pictat-o de câteva ori. Ermitajul deţine una din cele mai reuşite variante. Camargo este pictată în timpul executării unuia dintre graţioşii paşi inventaţi de ea.
În sălile picturii franceze de secol 18 se simte parcă aroma cunoscutelor saloane cântate de Diderot, unde se expuneau Boucher şi Natoire, Chardin surprindea prin modestie, iar Fragonard prin frivolitate. Cel mai talentat pictor al scurtei, dar debordantei prin fantezie perioade rococo, a fost Francois Boucher. El a abordat în plastica sa toate genurile. A pictat pastorale graţioase în care păstori eleganţi beau vin din cupe preţioase, compun versuri şi sorb din voluptăţile dragostei. În multe din lucrările lui Boucher este prezent teatralul. Tabloul de aici „Peisaj lângă Beauvais”, ce ar trebui să reprezinte un loc concret, seamănă cu un decor de pe o scenă unde actorii sunt pregătiţi să-şi joace rolurile. Paleta cromatică de argintiu-albăstruie, animată de pete separate de culori aprinse este extrem de decorativă. Este cunoscut faptul că după tablourile lui Boucher s-au executat decoruri.
Din tablourile lui Chardin, privitorului i se etalează o altă lume, stranie pentru extravagantul rafinament al stilului rococo. E lumea celor ce muncesc, a confortului domestic şi grijilor cotidiene. Lucrările „Rugăciune de prânz” şi „Spălătoreasa” sunt edificatoare pentru gustul estetic de astăzi, dar despre care pe vremea aceea era de prost gust să aminteşti. Spălatul rufelor, al vaselor, curăţatul legumelor, ca activităţi considerate vulgare, cuceresc o nobleţe în pictură. Privind naturile moarte ale lui Chardin, Diderot avea să exclame: „Iată-vă iarăşi un mare vrăjitor, cu compoziţiile voastre mute ! Cât de expresiv vorbesc ele unui pictor !”. În „Natură moartă cu atribute artistice” maestrul îşi alege cu minuţiozitate obiectele, semnificative pentru natura creatoare a celui ce le deţine, renunţând la tradiţionalele figuri alegorice. În continuare, poate fi văzut Fragonard, pictorul tinereţii şi iubirii. Lucrările lui sunt pline de o veselie scânteietoare. Cu o uşurinţă tipic franceză ne înfăţişează un joc de cărţi la care cel care pierde dă un sărut sau o aparent întâmplătoare întâlnire dintre doi tineri.
Arta clasică franceză, în colecţiile Ermitajului e concretizată şi în sculpturi. În acest fragment de Ermitaj, putem vedea lucrări ale sculptorilor Falconet şi Houdon. „Iarna” lui Falconet, o statuie a unei tinere femei ce personifică anotimpul zăpezilor, a fost adusă în Rusia neterminată. Se zice că în gerosul Petersburg sculptorul i-a găsit detaliile: gestul tandru al fetei care ocroteşte cu îmbrăcămintea florile de zăpadă, ţurţurii de pe piedestal, vasul crăpat de apa ce a îngheţat înăuntru. Statuia lui Voltaire a lui Houdon, a fost comandată de Ekaterina a II-a, spre apusul vieţii iluministului francez. Păstrând asemănarea, Houdon trebuia să redea chipul unui filozof, al unui om debordant în energie, cu o minte sagace. Houdon a ascuns trupul bătrân sub faldurile unei togi antice, iar pe cap i-a pus o panglică asemănătoare oratorilor romani. Ochii, redând o privire pătrunzătoare şi uşor ironică, dau impresia că sunt vii. Specialiştii consideră această statuie ca un model strălucit de art nouveau, multe din trăsăturile căreia regăsindu-se în arta revoluţiei franceze.

Constantin Enianu

 

Lasă un răspuns