«

»

Constantin Enianu – De gustibus (sentiment şi comunicare)

Estetica, ca disciplină filosofică specifică, deşi preocupări în domeniu există din antichitate, s-a constituit în sec. 18, când A. G. Baumgarten îi dă denumirea pe care o cunoaştem astăzi în lucrarea intitulată „Aesthetica“ (1750), pe care o defineşte drept „ştiinţa cunoaşterii senzoriale“, făcând totodată distincţia clară între logică şi estetică. Întrucât estetica studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti (artistice), ne propunem aici să inserăm câteva „judecăţi“ regăsite în ultimul aspect de studiu al acestei discipline: creaţia artistică.

Dacă analizăm o creaţie artistică judecata de gust, bazată mai mult pe intuiţie decât pe raţiune, constituie prima treaptă a unei judecăţi de valoare, exprimând o atitudine axiologică determinată care se înscrie în ansamblul unui sistem de valori datorită naturii ei apreciative şi ierarhizatoare. După Kant, judecata de gust reprezintă un simţământ provocat de jocul liber dintre facultăţile de cunoaştere, adică dintre intelect şi imaginaţie, de unde concluzia: gustul este rădăcina însăşi a judecăţii estetice. Kant spune că „frumos este ceea ce place universal fără concept“, ceea ce înseamnă că în judecata estetică conceptele lipsesc (deşi intelectul e facultatea conceptelor), datorită faptului că prin jocul liber al facultăţilor intelectuale conceptele se dizolvă în acea atmosferă proporţională pe care o resimţim ca sentiment de plăcere. Poetul Nichita Stănescu în poezia Matematica poetică confirmă judecata estetică a lui Kant: „Matematica s-o fi scriind cu cifre / dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu !“.
Dacă analizăm cunoscutul dicton „de gustibus non disputandum est“, putem conchide că el se referă în special la gust într-un sens restrâns al cuvântului (faţă de apetituri culinare, culori, mirosuri), însă extins, el are valabilitate doar în măsura în care subliniază caracterul individual şi imposibilitatea de a impune gustul prin măsuri exterioare. Gustul, deşi legat intim de structura psihică şi formaţia cultural-estetică a personalităţii, deşi eminamente subiectiv, relativ, schimbător, nu poate fi conceput în afara determinării socio-culturale a mediului, modelor şi influenţelor pe care individul ca fiinţă socială le suportă, a stadiului de dezvoltare a culturii şi educaţiei estetice generale şi individuale.
Determinarea gustului estetic de factori ontici ne duce la aprehendarea actului creator spre perspective pozitiviste şi/sau pragmatiste, de unde s-ar putea trage concluzii cum că judecăţile de gust estetic s-ar reduce la anularea „gurii“ în favoarea nemijlocită a „stomacului“, printr-o inserţie eventual ombilicală. De aceea judecata de gust kantiană reprezintă nucleul hotărâtor al unei judecăţi estetice, distingând în ea amestecul de intelect şi imaginaţie al căror joc liber dă naştere simţământului frumosului, acelei „atmosfere proporţionale“ ce se repercutează ca sentiment şi care e resimţită „în mod dezinteresat“ fără perceperea neapărată a vreunui scop sau utilităţi. De aceea autorul Criticii puterii de judecare, în aceeaşi ordine de idei, în estetica sublimului deschide larg calea disponibilităţilor etice ale esteticului, prefigurate într-o formă superioară de judecată estetică. Aceasta exprimă aprecierea deliberată, prin prisma idealului estetic, nu numai prin cea a gustului, asupra obiectului estetic în general şi a operei de artă în special. Rolul primordial în determinarea sensurilor valorice ale unei opere îl are, desigur, actul creator însuşi, dar prin aceasta viaţa social-estetică a operei abia începe. Dinamica trecerii de la valoarea estetică virtuală la valoarea estetică reală este complexă, iar în acest proces judecăţile de valoare exprimate au un rol decisiv pentru integrarea obiectului estetic într-un context axiologic dat.
Pornind de la afirmaţia lui H. Keyserling că arta este „cea mai înaltă expresie a vieţii“, merită cu prisosinţă sacrificiile artistului într-un act nobil de creaţie, chiar dacă în manejul vieţii necesar-pozitiviste sau pragmatiste metafizica sensurilor pe care el le propune sunt receptate uneori cu ingratitudine.
Ca întemeietor al pozitivismului şi ca unul dintre fondatorii sociologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă, Auguste Comte nu are nici o vină hic et nunc (nici teoreticienii apologeţi ai pragmatismului). Dimpotrivă, meritul lui Comte incontestabil este acela că a întrevăzut o stare finală a istoriei umane (starea pozitivă) care desemnează epoca ştiinţei. El întrevede, în opoziţie cu stările precedente (teologică şi metafizică), caracterizate prin superstiţie şi prin concepţii finaliste despre univers, epoca adultă a inteligenţei care este animată de spiritul pozitiv sau ştiinţific cu unica grijă de a înţelege legile ce guvernează fenomenele între ele. „Vinovată“ poate fi doar Antichitatea care l-a dat pe Aristotel: la el practic este deosebit de poetic (care desemnează orice activitate de producere) şi Modernitatea care l-a dat pe Kant: la el practic este ceea ce determină conduita, prescrie ceea ce trebuie să fie, sinonim cu moral.
Exprimând atitudinea estetică în genere, judecata estetică cu ipostazele ei (judecata de gust şi judecata de valoare) dacă tinde, după varii autori, spre o formulare riguroasă şi obiectivă în cadrul criticii literare şi de artă şi a esteticii ştiinţifice, atunci va suporta incidenţele istori(ci)smului şi teoria falsificabilităţii a lui Karl R. Popper.

Constantin Enianu

 

Lasă un răspuns