«

»

Constantin Noica şi „cultura de performanţă“


Constantin Noica era în căutarea unor tineri până în 25 de ani, de formaţie filosofică, pentru „cultura de performanţă”, care începea cu studiul limbii germane, greacă veche şi puţină latină, cât să poată citi filosofii medievali. El îşi imagina 22 de intelectuali celebri în România, unul la un milion, şi propunea juni deosebit de înzestraţi, pentru bursa „Humboldt”. Despre aceste lucruri şi multe altele, cititorii pot afla din cartea lui Gabriel PETRIC, Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (volum de memorialistică, despre întâlnirile cu filosoful la Păltiniş, dialoguri, scrisori, meditaţii pe marginea textelor, anecdote, ironii, portrete schiţate în grabă, aprecieri despre studii în devenire, erudiţie luată în răspăr…).

Cuvântul înainte este semnat de Marius Iosif, fost redactor la revista studenţească Echinox, apreciat de Noica pentru sobrietatea rândurilor şi scriitură. În secvenţele memorialistice, Gabriel Petric îşi aminteşte de vizitele sale la Păltiniş, singur sau în compania lui Marius Iosif, impresionaţi de asceza locului şi de sfaturile gazdei. Lui Mircea Scarlat îi recomandase învăţarea germanei prin trei metode: cu abecedarul, cu profesorul, cu nemţoaica.

După un scurt dialog, filosoful îşi dădea seama că eşti pregătit superficial, că „umbli în pantaloni scurţi” prin filosofie sau cultură şi te dojenea părinteşte.

Pentru ucenicii lui alesese câţiva antrenori de seamă: Constantin Daniel, Solomon Marcus, Mihai Şora. Analiza lucrările de licenţă aduse de tineri şi reducea istoria filosofiei la patru nume: Platon, Aristotel, Kant şi Hegel, mai ales ultimul care „nu ne arată că ceea ce se mişcă se mişcă, ci că ceea ce nu se mişcă se mişcă”.

Venind vorba de dihotomia viaţă/ text, Noica povăţuieşte tinerii să ducă viaţă completă, să aibă copii, deoarece „copilul e un miracol”, iar textul nu poate fi separat de viaţă: „Viaţa e şi îmbrăţişarea femeii şi scrierea unei cărţi”. Dintre învăţăcei amintim pe Constantin Barbu, Marius Iosif, Gabriel Petric, Virgil Mihaiu, Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Nicolae Ionel.

Filosoful evidenţiază limitele unor personalităţi. De la Mircea Eliade aştepta o fenomenologie a sacrului, în loc de atâta factologie istorică; pe Sartre nu-l agreează deloc; Nae Ionescu este lipsit de diplomaţie: „Bă, Noica, îţi dau 5000 de lei să te duci la studii în străinătate. Accepţi?”; lui Eugen Ionescu îi reproşează într-o scrisoare „impertinenţa franţuzească”; pe Ioan Grigorescu îl acuză că n-a înţeles „infinitul românesc”; poetul Nicolae Ionel, deşi talentat este „infatuat, imposibil ca om, vrea bani”; s-a supărat pe Liviu Antonesei că s-a ocupat de momentul Criterion şi pe Valeriu Gherghel că n-a perseverat în traducerea Prolegomenelor lui Kant; era nemulţumit că Emil Hurezeanu terminase dreptul: „Păi dreptul n-are obiect de studiu…”; lui Gabriel Petric, tânărul care se ocupa de conceptul de tragic în „viziune şi exegeză românească”, îi recomandă să nu zăbovească prea mult în acest spaţiu, deoarece cultura românească e o cultură de regăsire, nu de plecare; tineretul este minunat pe dinlăuntru, dar lasă de dorit pe dinafară.

Convins că omul valoros nu poate fi împiedicat să se afirme, Noica îl susţine pe Gabriel Petric, fost profesor într-un sat din Munţii Apuseni, îi dă să citească scrisori de la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, expediate din Germania, îi oferă formulare pentru bursa „Humboldt”, „hârtii” de format A4, verzi, şi îl tratează ca pe un prieten în timpul vizitelor, la Păltiniş.

Filosoful, în care ceilalţi vedeau smerenia omului şi mântuirea spiritului, propunea mutarea capitalei culturale la Sibiu, unde a avut loc şi lansarea cărţii sale de căpătâi Devenirea întru fiinţă, la Bruckenthal, fiind încadrat într-o galerie de creatori de filosofie, alături de Vasile Conta şi Lucian Blaga.

Constantin Noica era necruţător faţă de adversari: „La urma urmei, dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac şi eu pipi pe ea!”. Ştia să asculte şi alte păreri, între care cea a părintelui Valer Cosma din zona Orăştie, într-un vagon la clasa a II-a: „Doctrina zen nu vă poate spune mare lucru. Mai interesante sunt scrierile patristice”.

De la Gabriel Petric află că Emil Hurezeanu i-a dedicat o întreagă emisiune la Radio Europa Liberă, ajunge la concluzia că ultimii 40 de ani nu valorează doi bani; „e o recoltă proastă şi atât” şi încearcă să-l lămurească pe un tânăr teolog în privinţa unor diferenţe conceptuale: Religia dă răspunsuri definitive, filosofia pune probleme, exprimă îndoieli.

De reţinut dialogurile lui Constantin Noica, consemnate de Mihai Carataş, dar şi unele momente de filosofare adâncă: Filosofia înainte de Kant s-a ocupat de transcendent (de un dicolo), iar după Kant de de transcendental (un dincoace).

George BĂDĂRĂU

 Dacia literară, nr. 7-8, 2012

Lasă un răspuns