«

»

Iulia Roger Barcaroiu – Plecarea de tot

     Vara se dezintegrează sub o căldură incredibilă. Cerul alb dezveleşte infinitul şi un miros vag, de putrefacţie, înmoaie aerul. Din departare răzbate cu greu zgomotul străzii, sechestrat de nemişcarea fosforescentă a arşiţei. Clădirile işi unduiesc conturul sub aerul uscat care se ridică din pământ. Ceva, poate presiunea marilor furtuni, electrizează obiectele.

    Îndepărtez uşor jaluzelele şi privesc spre una din curţile interioare ale spitalului. Oboseala imi măreşte ochii. Îmi ia ceva timp ca să o văd; este foarte curată dar stearpă. Zace sub soare, goală, fără bănci, fără scări, fără măcar o umbră peste ea, aproape obscenă. Apoi, totul se schimbă. Simt, mai mult decăt aud, cum treptele se numără sub paşii doctorului. Mă îndrept spre el şi îmi ţintuiesc privirea undeva spre umărul lui drept; are halatul rupt sau poate ars cu ţigara. Si brusc, imi apare din nou spaima. Totul meu, dar totul, depinde de el. Are buzele subţiri şi imi vorbeşte cu prea multă blândeţe. Ştiu ce înseamnă:

     – E mort ?

     Işi ţine spatele îndoit. Un timp îi aud paşii rari şi grei înconjurând mersul meu şovăitor şi uscat. După un timp, aud ţipatul uşii trântite de curent şi înţeleg că sunt singură. Mă proptesc solid de piedestalul din colţ. Nu urlu. Pe ciment se încheagă o bulă de ceară. Întreg coridorul începe să miroasă a cafea. Privesc umbra care mi se târăşte sub soare, in spate, ca o cocoaşă încovoiată sub otrava acestor ultime ceasuri.

     Prea adânci ne-au fost zilele de contopire. În camera de alături este trupul meu, şi sufletul meu, şi durerea, şi răzvrătirea, şi ura, şi frica mea de singurătate. Şi brusc, trebuie să înţeleg că eul meu nu mai este întreg: e sfâşiat, rupt, despicat. O parte a mea nu mai este, a dispărut. Sângele meu se revoltă şi curge pe podea, îmi acoperă umbra şi continuă să curgă.

     O infirmieră mă împinge uşurel să ia ceva dintr-un sertar.

     Jaluzelele tremură în curent peste lemnul încins al pervazului.

…………………………

    În stradă, seara îşi prelungeşte tentaculele aburind încă peste pamântul care pare să se macine. Şoferul găseşte cu greu adresa cabinetului şi depăşesc ora programării. Mă primeşte un om pirpiriu, nervos, tot numai concentrare. Se spune şi se simte că este un medic bun.

     – E cu mine. Puteţi veni până la maşină?

    Mă urmează cu vizibil efort. Se apleacă peste portieră grăbit şi interesat. Iar eu, încremenită în aşteptare, ca să nu gândesc şi să nu simt nimic, imi repet de câteva ori ca are probabil o suferinţă fizică şi corpul firav nu-l prea ajută. Atunci îl văd întorcându-se spre mine si nu vreau să aud ce spune:

     – Dar e mort.

     Cum să-i spun că aşa ceva este imposibil şi că dacă eu sunt în viaţă nu se poate ca el să fi plecat.

     Omul pătrunde cu privirea prin mine şi un moment îmi este limpede că m-a înţeles.

     – Nu ni s-a dat timp să ne luăm rămas bun.

     – Hm…O encefalogramă, poate…dacă nu e plată…Dar asta într-un spital mare, un institut…Şi oricum…tot degeaba!

………………………….

    Da, acesta este un institut. Serios. Impozant. Curăţenie perfectă. In camera de gardă oameni preocupaţi se intersectează sumbri şi severi. Işi vorbesc cu ton scăzut, într-o atitudine gravă. Gura îmi e uscată şi vorbesc greu, greu de tot, cu un fel de lătrături. Totuşi cel care-mi stă în faţă pare să mă înţeleagă. Rămâne însă neputincios. Mă priveşte decolorat şi imi explică ceva, calm şi clar. Dar eu nu vreau să aflu. Prin geamul ferestrei, alunecă noaptea.

     – Se poate. Orice se poate. Numai că este absolut inutil. Nu există dubiu.

     Dar omul acesta nu ştie că nu ne-am spus nimic înainte, că nimic nu era terminat între noi, că timpul pentru noi fusese omorât.

…………………………

     Alt spital. Un portar amabil şi fumul ţigării lui care tiveşte scrumiera. Dincolo de geam, noaptea se zbate să trecă spre dimineaţă. Pe cer, umbre liliachii îşi mişcă straniu conturul. Medicul mă priveşte cu ochii îmbâcsiţi  de după noaptea de gardă:

     – Nu e cazul. E mort.

     Mă întorc zdrobită la maşină. Şoferul îşi vorbeşte singur încetişor, ca să nu adoarmă.

………………………….

     Din nou, soarele se aruncă în vrăjmăşie peste oraş, pătrunde în ţesuturi. Respiraţia devine flacără, Pământul îşi porneşte molimele.

     De la un spital la altul, de la o clinică la alta. Saloane ticsite, durere, medici în halate scrobite, unii binevoitori, alţii roşi de oboseală şi indiferenţi.

     Şi în sfârşit, el, ultimul. Speranţa, aproape ingropată,revine din nou, ca o boală, ca o suferinţă care mă ineacă. Nu mi-l simt străin. Sigur, dincolo de febra şi vorbele mele dezlânate, el ştie că, dacă accept, pentru mine începe nimicul, nimicul.

     – Ştii, lucrurile pe care aş fi putut să i le spun, le am încă în mine.

     Işi începe examenul şi este ca şi cum îmi mângâie sufletul; îl termină, se ridică. se întoarce şi deodată este şi el un necunoscut.

     – Să nu-mi spui!

     – E mort.

     – Să nu-mi spui asta!

     – E mort.

…………………………..

     Soarele se întinde, se lăfăie. Dogoarea creşte în tot ce este materialitate.

     Apoi se face gol: nici omul cu halat care aşteaptă îngăduitor, nici omul de la volan care bate tactul în volanul cenuşiu, nici iarba de pe lângă zid, arsă.

     Numai eu, umbra mea, încovoiată, cocârjată, şi imensitatea căldurii.

Lasă un răspuns