«

»

Constantin Enianu – Nasul lui Pinocchio

Să fii minţit este cel mai grav act de trădare. Dar ce este şi mai grav e că unii nu-şi dau seama când sunt minţiţi sau chiar vor să fie minţiţi. Dictonul latin „mundus vult decipi, ergo decipiatur”(lumea vrea să fie mințită, deci las-o să se mintă), confirmă afirmaţia lui Henrik Ibsen, cum că omului mediu dacă i-ai luat minciuna, îl privezi de fericire. Minciuna a menţinut preşedinţi de state în funcţie sau i-a doborât; a distrus sau a menţinut căsnicii; a declanşat războaie sau le-a evitat. Consecinţele minciunii pot fi aşadar benigne sau maligne. Obiectul minciunii a dat naştere şi la „ştiinţa minciunii”.

Adevărul are ca pereche arhetipică minciuna. Se zice că nu există om care să nu mintă. Sunt oameni care se mint pe ei înşişi în legătură cu minciunile pe care le spun, dar oricine minte într-un anumit moment al vieţii sale. Totuşi e important să nu minţi pentru că nimeni nu are încredere în mincinoşi, iar încrederea este esenţa unei relaţii. Unii consideră minciuna un fel de lipici care ţine societatea unită, cum e torsul la feline sau bârfa la oameni.
Minciunile sunt împărţite în diverse categorii. Unele produc dezastre, iar altele nu fac nici un rău. Li se spune în multe feluri, însă dicţionarul este strict: defineşte minciuna drept o declaraţie intenţionat falsă. Oamenii mint ca să obţină ceva ce nu au, să scape de o pedeapsă, să nu rănească sentimentele altora, să iasă dintr-o încurcătură, să ascundă lucruri, să facă pe alţii fericiţi sau chiar pe ei înşişi, să îndulcească o poveste, să se amuze etc.
În statul american, Virginia, a fost făcut un experiment sui generis, ca să se afle cât de des mint oamenii. Un număr de 147 de studenţi şi localnici au fost puşi să ţină 7 zile un jurnal neobişnuit. Trebuiau să noteze fiecare minciună pe care o spuneau. Singura excepţie era cazul în care dacă cineva îi întreba ce fac, răspundeau „Bine, mulţumesc.” Răspunsul fiind foarte banal, nu merita a fi cuantificat… După ce şi-au notat minciunile, s-a constatat cu surprindere cât de sinceri au fost cu minciunile. Concluzia: oamenii spun, în medie, o minciună sau două pe zi. Mint la una din cele 3, 4, 5 întâlniri sociale pe care le au. Mint una din trei persoane pe care le întâlnesc. Aşa că, în loc să se spună că minciuna este un lucru neobişnuit, se vrea a fi studiată ştiinţific, ca pe un lucru normal. Minciunile spuse se încadrează în categorii diferite. Mai întâi, subiecţii mint ca să se protejeze de ruşine sau dezaprobare. O studentă a spus că a minţit-o pe prietena ei zicându-i că prietenul ei încă o place. De fapt, prietenul ei o părăsise, dar îi era ruşine să recunoască. Avea impresia că prietena o va desconsidera dacă îi va spune adevărul. Acest tip de minciună e folosit de toată lumea.
„Am înşelat oameni, inclusiv pe soţia mea. Am fost influenţat de mai mulţi factori. În primul rând, mi-a fost ruşine de comportamentul meu.” (Bill Clinton, ex-preşedinte al SUA). Acest lucru spus direct la televiziunea publică americană a fost, în opinia unor analişti, un răspuns foarte onest. Ex-preşedintele nu a încercat să spună, de exemplu, că a făcut-o pentru că este o persoană bună sau pentru că a încercat să-şi protejeze familia. Spunând că i-a fost ruşine, a edulcorat situaţia. În al doilea rând, psihologii au descoperit că minţim pentru a crea o impresie bună celorlalţi. De exemplu, când oamenii au o relaţie amoroasă şi sunt îngrijoraţi că felul lor de a fi nu impresionează destul, mint încercând să pară mai atrăgători, mai interesanţi. Shakespeare, într-un final de sonet spune : „Astfel întruna eu o mint şi ea mă minte, / Fiindcă prin minciuni iubirea-i mai fierbinte.” În al treilea rând, oamenii mint ca să obţină un avantaj sau, prin minciună, încearcă să scape de o pedeapsă. Când ai comis o crimă, faci orice ca să scapi de pedeapsă. O tânără mamă, tot din statul Virginia şi-a înecat cei doi copii şi apoi s-a dus la televiziune şi a încercat să convingă pe toată lumea că cineva i-a furat copiii şi că face un apel pentru a-i găsi. Plângea şi spunea: „Nu pot să dorm. Nu pot să mănânc. Mă gândesc tot timpul la ei.” În acest caz, minciuna e un act disperat pentru a evita pedeapsa pentru oribila ei faptă. Dar minciuna nu a ferit-o de două sentinţe consecutive, închisoarea pe viaţă. Toate aceste minciuni sunt pentru propria protecţie şi imagine sau pentru a dobândi avantaje.
Analiştii experimentului din Virginia au aflat că jumătate din minciunile spuse sunt pentru protecţia persoanelor care le spun. O altă categorie importantă de minciuni care au ca ţintă persoanele din jurul nostru, fiind cele mai „umane”: când spui o minciună pentru a face pe cineva să se simtă bine. De exemplu, a minţi pe cineva care face chimoterapie că arată foarte bine. Acest tip de minciuni sunt mai greu de criticat.
Acest tip de minciuni descoperite constituie o pătrime din suma minciunilor spuse. Ultima pătrime este ocupată de aşa-numitele minciuni nevinovate. Acestea sunt minciunile spuse în fiecare zi, care ne fac nouă şi celorlalţi viaţa mai suportabilă. O studentă a spus în acest sens: „Dacă cineva cunoscut face o remarcă tipic feminină «Haina asta îmi face fundul mare?», răspunsul va fi inevitabil: «Nu, nicidecum.»” Unii contrazic rolul social al minciunilor inocente. Ei cred că minciuna este un moment fundamental. Ea ajută procesul de înţelegere a minţii, a procesului manipulării, iar de aici la minciună nu mai este decât un pas. Acest pas e parcurs foarte devreme în vieţile noastre. Psihologii spun că pentru a minţi, un copil are nevoie de două abilităţi. Să înţeleagă ce gândeşte interlocutorul său şi să-şi controleze comportamentul ca să nu trădeze. Deci este nevoie de autocontrol şi conştientizarea celorlalţi. Pentru a induce în eroare este nevoie de inteligenţă, puterea de a citi minţile celorlalţi fiind necesară. Psihologii au observat că în jurul vârstei de 3-4 ani, un copil conştientizează prezenţa celorlalţi. De aceea, copiii aduc lucruri şi le arată celorlalţi. Dar după 3-4 ani, înţeleg că există posibilitatea să nu ştie ce li se întâmplă când cei maturi le pun întrebări la care ar trebui să nu răspundă sincer. Pentru cei mai mulţi părinţi, minciuna face parte dintr-un comportament nedorit, dar unii spun că acesta este un pas important în maturizare. „Cred că această teorie academică prin care minciuna face parte dintr-un proces de maturizare este o prostie care nu poate fi demonstrată. Cred că tinerii au mai multe mijloace de a-şi exprima independenţa. Minciuna nu este o cale constructivă.” (Michael Josephson, Josephson Institute of Ethics, SUA). Orice copil care distruge încrederea părinţilor în el îşi distruge în felul acesta propria autonomie. „Poţi să vezi minciuna ca o parte din procesul de a te separa de părinţi, dar psihologii spun că ea trebuie văzută exact invers. Minciuna este un semn că tânărul şi-a dat seama că părintele nu este atotştiutor şi că el ştie ceva ce părinţii lui nu ştiu. Acesta este începutul procesului de separare.
Potenţialul succesului minciunilor stă în capacitatea noastră intelectuală. Organul care controlează toate capacităţile noastre de manipulare şi dezinformare. Doctorul american Charles Ford studiază de 30 de ani felul în care lucrează creierul atunci când o persoană minte: „Istoria evoluţiei ne spune că partea din creier dezvoltată cel mai recent este cortexul prefrontal. Ea este legată de procesul de a minţi, pentru că este cea mai dezvoltată parte a creierului, care se ocupă de înţelegerea informaţiilor complexe. Iar o informaţie complexă cuprinde o mulţime de indicii sociale.” Aceste indicii influenţează abilitatea de a citi ce e în mintea altei persoane. Sunt indicii non-verbale arătând ce gândeşte persoana respectivă. Dr. Ford: „Poate e pleoapa care s-a mişcat puţin sau poate colţul gurii. Sau poate ridurile din jurul ochilor sau persoana se apleacă puţin înainte, se dă puţin în spate, sau devine mai rigidă. Deci dacă spun ceva şi văd că persoana căreia mă adresez îşi schimbă mimica, pot interpreta acest lucru ca «nu mă crede, trebuie să spun altceva».” Cu cât depistăm mai bine aceste semnale subtile, cu atât ne perfecţionăm în arta de a minţi. Dr. Ford: „Politicienii şi jucătorii de pocher sunt printre cei mai buni mincinoşi şi detectori de minciuni. Abilitatea lor de a repera aceste mesaje non-verbale este uimitoare, ajungând până la a detecta dacă o persoană este sau nu neliniştită dintr-o simplă mişcare a pupilei. La mincinoşii talentaţi, cortexul prefrontal funcţionează foarte bine, integrâng aceste informaţii complexe. Aşadar sunt atenţi la ce vorbesc, dar în acelaşi timp monitorizează reacţiile audienţei şi îşi pot schimba povestea în funcţie de aşteptările ei. Este foarte dificil să ştii cine este un bun mincinos sau nu. Cred că mai puţin de 5%, dar unii sunt într-adevăr remarcabili. Îmi dau seama că mă mint, dar îi cred în acelaşi timp.” Se presupune că evoluţia creierului uman a fost mânată de competiţia între decepţie şi detectarea decepţiei. Este un avantaj să ai talent la spus minciuni, la fel cum e avantajos să îţi dai seama când alţii mint. Dar sunt semnele care anunţă minciuna chiar aşa de uşor de descoperit ? Majoritatea dintre noi ne place să credem că vedem cum creşte „nasul lui Pinocchio”. Dr. Ford: „De fapt, nu mulţi dintre noi ştiu să detecteze o minciună. Majoritatea studiilor arată că doar 5% din populaţie are cu adevărat această abilitate de a detecta când cineva minte, iar la restul ţine mai mult de şansă.”
Pentru a îmbunătăţi şansele, s-a apelat la aparate. Poligraful a fost inventat în anii 1920 şi a rămas cea mai populară metodă de detectare. Cei care îl utilizează spun că metoda este eficientă în 90% din cazuri. Ca ofiţer al poliţiei din Oklahoma, Doug Williams a folosit poligraful în peste 6.000 de cazuri: „Când mă întâlnesc cu o persoană, îi spun: «Pentru a trece acest test, trebuie să-mi spui numai adevărul sau poligraful va sesiza acest lucru.»” Aparatul monitorizează şabloanele din respiraţie folosind tuburi care se lipesc pe piept, măsoară transpiraţia din vârful degetului şi monitorizează bătăile inimii folosind un aparat de tensiune. În timpul testului, examinatorul va urmări toate aceste înregistrări, în timp ce se pun întrebări. Deviaţiile haotice ale acelor de înregistrare arată că persoana testată minte. Totuşi Doug Williams e de părere că această interpretare e lacunară: „Acest detector de reacţii nu face decât să îi spună numele. Iar reacţiile înregistrate pot indica orice în afară de decepţie. Un număr de stimuli puri pot induce aceleaşi reacţii, ruşine, manie, nervozitate, frică sau vină prost înţeleasă.” În SUA, poligraful a devenit o rutină în poliţie, la pompieri, la agenţiile de securitate, chiar şi la unele agenţii de asigurări. Până de curând, poligraful era admis ca probă în proces şi încă este în New Mexico. Curtea Supremă de Justiţie americană a concluzionat că e la fel de exactă ca datul cu moneda. Doug Williams s-a îndoit de capacităţile aparatului şi a demisionat din poliţie, devenind profesor. Predă cursuri despre cum poţi înşela poligraful…
În timp ce oamenii găsesc startegii pentru a depăşi aparatele, căutarea unui detector de minciuni perfect continuă. Îndemnul vine de la răul pe care îl poate face minciuna. „Toţi cunoaştem oameni care ne-au minţit. Dar prima oară, cu toţii ne întrebăm: «În legătură cu altceva m-ai mai minţit ?» Credibilitatea se construieşte ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson). „E greu să trăieşti cu un mincinos cronic, fie că ţi-e angajat, fie că aveţi relaţie amoroasă. După o anumită perioadă, devine tot mai furios, mai neîncrezător, pentru ca, în final, să-ţi fie imposibil să-i împărtăşeşti ce simţi, ce gândeşti.” (Dr. Ch. Ford).
Mincinoşii cronici sunt peste tot în jurul nostru. Dar mulţi sunt slabi şi pot fi prinşi uşor. Dr. Ford: „Un mincinos talentat spune de cele mai multe ori adevărul, dar minte în momente strategice, când îi este de folos. Mincinosul patologic, în schimb, minte uneori chiar şi în momente când ar face mai bine să spună adevărul.” Neadevărurile mincinosului patologic pot părea prostesc de triviale când le descoperim. Cauza minciunii e, de regulă, ascunsă adânc în treculul lui. Dr. Ford: „Mincinoşii patologici provin, de regulă, din ceea ce noi numim familii disfuncţionale. Familii în care se comit abuzuri, poate chiar sexuale. Familii care ţin secrete, care se feresc de lume. Un copil care a trăit în minciună, consideră minciuna un mod acceptabil de comunicare cu ceilalţi.”
Mincinosul patologic cade în derizoriu în comparaţie cu cea mai extremă manifestare: pseudologul. Pseudologul trăieşte într-o lume imaginară, unde îi este greu să distingă ficţiunea de realitate. Minciunile lui sunt enorme şi fac mult rău. Dr. Ford: „Aceşti oameni au o viaţă fantastică, unde combină adesea dorinţe fantastice într-un amestec de adevăr şi ficţiune. Pseudologii le pot face mult rău celorlalţi, care se implică. Se apropie de ei şi chiar fac eforturi, de regulă financiare, pentru ei. Iar când află adevărul, sunt foarte dezamăgiţi.” Minciunile care rănesc ale pseudologului vin dintr-un creier bolnav, care le fabrică fanteziile. Pseudologii nu trebuie confundaţi cu impostorii. Oamenii inteligenţi care mint nu o fac din cauza unui creier defect, ci din dorinţa conştientă de a-şi crea o identitate mai importantă. Dr. Ford: „Un exemplu clasic de impostor e cineva care se dă drept doctor, undeva la ţară. Pretinde că are educaţia necesară şi practică o vreme medicina, până este descoperit.”
Mincinoşii sofisticaţi necesită metode sofisticate de identificare. Un bărbat de lângă San Francisco crede că a găsit răspunsul. Minciuna chiar se citeşte pe faţă. Acesta este psihologul şi profesorul universitar Paul Ekman: „Când am început cercetările, ştiam că nu se putea măsura faţa şi nici nu ştiam răspunsul la întrebări fundamentale, cum ar fi câte expresii poate avea un om.” Timp de 35 de ani, profesorul Ekman a studiat chipul uman ca să vadă ce trăsături trădează, ce simte cu adevărat. Munca lui Ekman se bazează pe cea a lui Duchend de Bologna, un neurolog francez din secolul al XIX-lea. De Bologna a investigat ce muşchi sunt responsabili de diverse expresii. A descoperit diferenţa esenţială dintre un zâmbet real şi unul fals. Ne putem preface că zâmbim folosindu-ne de muşchii feţei, dar nu putem mima un zâmbet real, care foloseşte şi anumiţi muşchi greu de controlat din jurul ochilor. Profesorul Ekman a perfecţionat observaţiile lui De Bologna şi a început sarcina dificilă de a cataloga miile de expresii pe care le folosim ca să afişăm emoţiile. Prof. Ekman: „A trebuit să învăţ cum să controlez voluntar toţi muşchii feţei şi pot face asta cu excepţia unuia. Dar unul dintre doctoranzii mei a reuşit să-l folosească şi pe acela. E un muşchi care împinge nările în jos.” Ekman cunoaşte în detaliu 44 de acţiuni musculare ale feţei, inclusiv pe cele complexe despre cum se mişcă sprâncenele. El poate distinge aproape 7. 000 de expresii diferite. Cu aceste cunoştinţe, Ekman poate observa expresii mai scurte de o fracţiune de secundă. Aceste microexpresii sunt generate de muşchi involuntari şi nu pot fi mimate, cam ca zâmbetul adevărat. Ele trădează adevăratele emoţii ale cuiva. Uneori pot trăda o minciună. Ekman ar vrea ca metoda lui de identificare a mincinoşilor după expresiile feţei să fie folosită în criminalistică: „Mi-ar plăcea să-i ajute pe poliţişti în interviurile preliminare. Nu ca să-şi bazeze deciziile pe ea, dar să-i ajute să se orienteze.” Aceste cercetări de ultimă oră ale lui Ekman, pe care le face cu colegii lui americani, a fost siguranţa cu care un criminalist poate spune că microexpresiile surprinse sunt indicii clare că trebuie insistat pe o anumită zonă de discuţie pentru a ajunge la adevăr.
La Universitatea americană Middlesex, un grup de studenţi începători la medicină au fost puşi să privească şi să descrie o înregistrare video. Ei au urmărit un minut de filmare la ţară, apoi câteva minute dintr-o operaţie înspăimântătoare. Li s-a cerut să mintă când văd imaginile înfiorătoare şi să pretindă că era acelaşi peisaj rural liniştit. Când vedem ceva cumplit sau ni se descrie ceva cumplit, buzele ni se coboară ca în momentul dinaintea unei senzaţii de vomă. Exact aşa ceva s-a întâmplat cu feţele studenţilor din experiment. Aceste microexpresii i-au trădat că mint asupra imaginilor văzute, care nu erau peisaje de la ţară. O astfel de microexpresie de dezgust poate fi de cea mai mare importanţă când se interoghează nişte suspecţi de crimă. Dezgustul faţă de un trup dezmembrat îi va trăda prin microexpresiile de dezgust faţă de ce au văzut. Nu e obligatoriu, dar se poate întâmpla. Totul depinde de instruirea detectivilor care se ocupă de omucideri pentru a se orienta cu atenţie spre aceste zone de expresie la suspecţi pe casetele video. Se poate face la fel în viaţa de zi cu zi, cu cei cu care lucrezi sau în familie. Dar trebuie recunoscut că există mincinoşi pe care nici această tehnică nu-i poate prinde. Sunt mincinoşii naturali, adică circa 5% din populaţie. Faţa lor nu trădează nimic atunci când mint. Prof. Ekman: „Nu sunt antisociali, nici psihopaţi. Tind să aleagă cariera de vânzător, actor sau politician, domenii unde te poţi baza pe această calitate ca să convingi. Plus că oamenii vor să-i creadă. Face parte din farmecul lor.”
Analiza microexpresiilor e lentă şi dificilă, dar un calculator o poate face în câteva secunde. La Institutul Solke, Universitatea din California, un computer e setat să continue munca profesorului Ekman. Şi sunt multe de învăţat. În lupta dintre adevăr şi minciună, cei care pot controla semnele fizice exterioare ale minciunii pot fi în avantaj. Dar nici chiar cel mai talentat mincinos n-ar mai fi în siguranţă în faţa unei maşini care să-i ghicească gândurile. Pare imposibil, însă există deja. Maşina care ne poate ghici gândurile e cel mai performant detector de minciuni. La Universitatea Northwestern din Chicago, profesorul Peter Rosenfeld analizează undele cerebrale ca să scormonească creierul omului. Pare cam SF, dar omul emite permanent unde cerebrale, care trădează gândurile şi expun sentimentele. Prof. Rosenfeld: „Unda cerebrală P300 apare atunci când recunoaştem ceva care are sens şi e important pentru noi. Funcţia ei ar fi aceea ce ar semnala centrul conştientizării din creierul celui căruia i se întâmplă ceva important şi la care ar trebui să fie atent.” Undele P300, emise din cortexul cerebral din spatele creierului şi care invadează creierul în toate direcţiile, ne avertizează faţă de stimuli semnificativi încă de la începutul lumii: „Sigur că atunci când omul cavernelor a identificat sunetul mamutului care se apropie, creierul lui a reacţionat cu o undă P300 care l-a avertizat să se ferească.” Profesorul Rosenfeld speră ca aplicaţia modernă a muncii lui să-i ajute pe criminalişti prin citirea gândurilor criminalilor. Problema e că dacă se inventează aparate de care să se sperie şi cei mai abili mincinoşi, ar fi totuşi nedrept pentru că fiecare are dreptul la intimitate. Punând o întrebare la care pagerul din buzunar poate şti răspunsul corect, duce la violarea acestui drept. Orice om, nu numai că poate, dar chiar trebuie să mintă, pentru a se detaşa măcar de condiţia „insensibilă” de pager…
Orice detectoare de minciuni am inventa în viitor, probabil că natura umană va încerca să le învingă. Dar oare, în timp ce încercăm să găsim mecanisme tot mai sofisticate pentru detectarea mincinoşilor, nu uităm tocmai morala învăţăturii care spune că minciuna e un păcat ? „Când e vorba de educaţie, societatea a demonstrat că e problema altcuiva de multă vreme. Unii susţin că oamenii buni sfârşesc ultimii. O bună educaţie n-ar spune asta. Băieţii buni joacă în altă ligă. E ca în cazul cursei de şoareci: chiar dacă o să câştigi, rămâi tot şoarece. Ce vreau să spun e că, după anumite criterii, omul cinstit sau amabil poate fi cel care pierde, dar după altele câştigă; în relaţii, de exemplu. În ce ligă vrei să joci ? Unde te regăseşti ?” (Michael Josephson). Josephson luptă pentru adevăr de 15 ani şi crede că lucrurile încep să se schimbe: „Oamenii încep să fie mai preocupaţi de cinste, de integritate, de caracter, din cauza consecinţelor care apar când nu ai încredere în cel care trebuie să te ajute: în doctori, în politicienii care spun orice sau în ziare. E prea scump ca să se întâmple asta. Aşa că o să câştigăm.”
Eforturile celor ca Michael Josephson, împreună cu cele de căutare a unui detector de minciuni imbatabil indică faptul că am putea avea cândva o societate cinstită, dar nu absolut cinstită, întrucât aceasta nu ar fi decât o minciună.

 

(Consemnări după un documentar televizat, History Channel)

 

 

Lasă un răspuns