«

»

Petruş Andrei – Fântâna şi izvorul

Acum câteva zile, în acest spaţiu (Biblioteca judeţeană, n.n.) şi cu o ocazie asemenea celei de azi, cineva îmi lăsa – inscripţie pe o carte – o simpatie şi o prietenie venite din fântâna şi izvorul Baaadului.

        Drumurile mele nu prea se întâlniseră cu steaua poetului ce-şi căta rugăciune la izvoarele luminii. Cred că ne cunoaştem dintr-un vis ori dintr-o poveste în care floarea neuitării şi cântecul nopţii au nins în creangă, jinduind o oră de iubire.

        M-a încercat, din ziua aceea, teama să nu se îndrepte noaptea spre lumină, înainte să te întrebi de-ai prins din zbor secunda cea frumoasă. Părea că m-a invadat trecutul. Trezit de-o amintire, mă aflai cumpănind cuvinte într-o odisee a gândurilor.

       De-aş fi plecat într-o ispită, înapoi, pe lungul drum al zilei şi, înconjurat de fluturii gingaşi ai amintirii, copilăriei i-aş picta ecoul şi m-aş ruga:

–    Doamne, plouă-mă cu mângâiere!

Şi sub flacăra de veghe, aş avea un schimb de vorbe cu floarea mea din altă clipă, lacrima mea din amintire:

–    Mamă, peste timp şi peste tine, în lumea noastră, adunăm în suflet cimitire.

–    Băiete, pe cerul nostru nu mai e lumină, dar din tot ce a fost, eu am rămas cu spaima că va mai cădea o stea pe tristeţile din voi.

       M-apucă iar un dor şi un izvor de gânduri mă cuprinde, cu bucurii şi cu tristeţi regale. Căinţa nu ajută… nu va şterge lacrima. Mă uit după un suflet care să-ţi ofere totul. Îngârbovit de-a gândului povară, am lăsat ca să mă poarte vântul, în pasul timpului, pe culmile disperării.

       Apasă anii grei şi singurătatea. Mă simt ca şi cum am stat într-o veşnică eclipsă. Iar dacă ar fi s-o spun pe aceea dreaptă, şi-n mine aş vrea să fac popas din când în când. Dar ştiu că vine o vreme când nu se mai poate s-ascultăm cum timpul trece peste timpurile moarte.

       Am petrecut din timp o mare parte cu speranţa că, atunci când vom asfinţi, acel ceva cu aripi ne va învăţa să auzim cum dorm statuile la ceas târziu. Ştiu că până acolo e cale lungă, iar visul acesta îl voi uita eu însumi şi într-un târziu de vârstă obosită aştept ca primul sunet să se audă, căutând lumina cea dintâi.

       Eu mi-s străin, dar mai caut şi mai sper să-ntindem timpul ca lacrima s-o schimb în poezie.

       Ştiu  că ni-i mult prea scurtă ziua, dar eu tot mă gândesc şi mă întreb:

–    Ce rămâne?!

,, …O mână de cuvinte/ Cărora abia le-ar da un preţ/ Aducerile-aminte” (n. n.) (Mihai Eminescu)

 

                               Prof. Sorin Popoiu

 

Lasă un răspuns