«

»

Petruş Andrei – versuri

De când te naşti…

 De când te naşti, un înger te păzeşte

Şi te îndeamnă să faci fapte bune,

Îţi dă şi-o nafură de-nţelepciune

Când necuratul mi te ispiteşte.

 

Ascultă-l, deci, şi lui i te supune

Că doar de bine te povăţuieşte

Şi în biserici mi te însoţeşte

Când, cuvios, spui sfânta rugăciune.

 

Trăieşte dar o viaţă cumpătată

Şi umblă doar pe Calea Luminată

Iar nu-n spelunci de-orgii şi-n lupanare.

 

Iar de se-ntâmplă să nu stea cu tine,

Tu nu trăieşti aşa cum se cuvine:

Când intri-n crâşme, îngerul dispare.

 

 

      Primul păcat

 

 

Îmi amintesc de vremea-n care

Mă furişam pe o cărare

Ca să ajung într-o grădină

Cu mere dulci de aur plină.

 

Şi-ndată roadele râvnite

În sân erau îngrămădite

Apoi, din merele furate,

Înfulecam pe săturate.

 

Dar azi, când inima îmi cere,

Eu nu mai pot ca să fur mere

Dar mai visez în dese rânduri

 

Că rod ba câte-un măr, ba gânduri.

Şi martori iau şi măr şi vierme

Plângându-ne-nde noi de vreme.

 

 

    Ispita

 

 

Doamne,-mi place mult în Paradis

Şi de-aici nu cred c-am să mai plec,

Chiar când luntrea-ajunge la edec

Şi în zări se-nalţă-un ultim vis.

 

Am de gând să nu mai trec prin iad

Subiectu-acesta l-am închis,

Nu mai calc tărâmul interzis

Şi-n greşeală nu mai vreau să cad.

 

De păcate, nu mai vreau să ştiu

Şi orice plăcere-mi drămuiesc:

Nu fumez, nu beau şi nu iubesc

De parcă-aş trăi într-un pustiu.

 

Dar de-ndată redevin păgân

Că îmi iese tocmai Eva-n drum

Şi-aş pleca de-acolo dar n-am cum

Când mi-arată merele din sân.

 

 

    Pietate

 

 

Tot mai trec prin Rai câte o dată

Când, din iad, îmi dă bilet de voie

Şi, trecând de Calea Luminată,

În infern mă-ntorc iar de nevoie.

 

Nu-mi aduc prea bine-aminte traiul

Că, din multe, noi aveam puţine

Însă ce frumos era pe-atuncea raiul

Din catrene zvelte şi terţine.

 

Te uimeam cu-atâta fantezie

Şi cu visuri care mai de care

Era-n noi atâta poezie

Câtă n-au poeţii în sertare.

 

 

 

Rătăcind pe drumuri cunoscute

Ca să-nveşmântez deşertăciunea

La icoana vremilor trecute

Tot mai des vin să-mi spun rugăciunea.

 

 

Milosărdie

 

 

Cele patru anotimpuri

ce se schimbă iar şi iară

cred că s-au născut la ţară;

 

cele două sentimente

cum sunt dragostea şi dorul

tot acolo-şi au izvorul.

 

şi vru pronia anume

tot în sate să se nască,

dintr-o lacrimă cerească,

 

şi să afle-ntreaga lume,

poezia – sărăcia

şi, desigur, veşnicia…

 

Bogatule,

 

 

Bogatule, tu nu mai poţi de bine

Că nici nu ştii întreaga ta avere,

Ducând-o din plăcere în plăcere,

Tu eşti, de fapt, mult mai sărman ca mine.

 

Nevasta ta tot ce-i mai scump îţi cere

Iar tu îi iei ce vede în vitrine

Şi-i dai mai mult decât unei regine

Îndeplinindu-i grabnic orice vrere.

 

Tu n-ai decât mereu să-ţi umpli sacul

Dar mult mai fericit cred că-i săracul

Că are cât îi face trebuinţă.

 

Temeiul vieţii nu e avuţia,

Cu totul alta este temelia:

,,Fântâna şi izvorul” de credinţă.

 

 

 Starea de graţie

 

 

Greu e, Doamne, să străbaţi pustiul

Când eşti mai uscat ca un burete,

Să nu dai de-o oază când ţi-e sete

Şi să simţi că-n tine moare viul.

 

Ţi s-a spart pa drumul greu burduful

Şi ai observat cu-ntârziere,

Până să găseşti remediere

Te-a umplut de pacoste năduful.

 

Rugi înalţi spre pronia cerească,

În genunchi pe duna cea fierbinte,

Şi-ai aflat izvorul de cuvinte

Patima din sân s-o răcorească.

 

 

Rugă de seară

          

Doamne, îţi slăvesc puterea

Milosărdia şi darul

Că în trestii mi-ai pus mierea

Şi-n cuvinte mi-ai pus harul.

 

Ai avut bunăvoinţa

Să nu-mi fie searbăd lutul

Şi mi-ai modelat fiinţa

Altul să-mi fie-nceputul.

 

Că nu m-ai făcut ca focul

Să-mi rămână numai scrumul,

Altcumva mi-a fost norocul

Şi cu totul altul drumul.

 

Şi nu m-ai făcut ca vântul

Să străbat pustietatea

Şi, cât e de lat pământul,

Eu să-mi plâng singurătatea.

 

Doamne, nedând tihnă pleoapei,

Patimile să-nveşmânte

M-ai făcut asemenea apei

Să fac pietrele să cânte.

 

 

Rugăciunea inimii

 

            Părintelui arhimandrit Mina Dobzeu

 

În zilele vieţii tale

Când vezi că soarta îţi arată cotul,

Mergând pe aurita cale:

,,Să uiţi ce-i rău,

să rabzi

şi să ierţi totul!”

 

Cinsteşte munca şi părinţii

Şi nu-ţi forţa destinul şi norocul,

Sporind toată averea minţii:

,,Să uiţi ce-i rău,

să rabzi

şi să ierţi totul!”

 

Păstrează-ţi inima smerită

Că ai menit sub soare şi tu locul,

Ferindu-te de-orice ispită:

,,Să uiţi ce-i rău

să rabzi

şi să ierţi totul!”

 

Iar, de te-ncearcă suferinţa,

Găseşte-ţi cât mai grabnic antidotul

Şi-n nici-un chip tu să nu-ţi pierzi credinţa:

,,Să uiţi ce-i rău,

să rabzi

şi să ierţi totul!”

 

 

Toamnă de dor

 

Iubirea mea din alte zări,

În toamnă-abia te mai ţin minte,

Îmi cade bruma pe cuvinte

Şi-mi pleacă visu-n calde ţări.

 

Iar doru-mi tremură de frig

Şi gândul, frunză-ngălbenită,

Nu mă mai duce în ispită

Şi nu-mi dă ghes să te mai strig.

 

Din înfocatul trandafir

Îmi cad iluzii ca petale

Omagii frumuseţii tale

Ce-s risipite de zefir.

 

Albumul cu fotografii

Adesea mâna-l răsfoieşte

C-a ta privire mă-ncălzeşte…

Unde-ntârzii de nu mai vii?

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns