«

»

Ion Creangă – un etern paradox?

Intrigat de varietatea receptării, în timp, a operei lui Ion Creangă, Adrian Dinu Rachieru a elaborat un eseu atipic, spumos şi plin de savoare (Ion Creangă, spectacolul disimulării, Timişoara, Editura David Print, 2012), prin care încearcă a stabili un nou echilibru, imponderabil, în perceperea cât mai aproape de realitate a acesteia. Prin realitate, natural, înţelegem, întâi de toate, realitatea literară, universul adânc al ficţionalităţii, apt să strabată vremea pe deasupra tuturor legendelor şi anecdotelor ce s-au tot ţesut, încă din timpul vieţii marelui nostru clasic, pe seama sa şi a operei sale.

Criticul posedă ştiinţa şi harul citării, prin introducerea unor sintagme expresive şi definitorii în propriul discurs, ce devine astfel o proză de cea mai bună calitate. Eseistul ia, practic, în discuţie, tot ce s-a scris despre Ion Creangă, având răbdarea de a găsi pepite chiar şi în vechi monografii, precum cea a lui Savin Bratu. Nicio perspectivă nu este refuzată. Textul său este iluminat prin atenţie concentrată, analitică, orice vână de minereu preţios este aflată şi pusă în valoare printr-o nouă contextualizare. Însuşi autorul, într-o justă autocaracterizare a demersului său, susţine a fi alcătuit o „sinteză critică”, un model, am putea adăuga, de îngăduire a diferenţelor, pledoarie pentru „coexistenţa valorilor şi simultaneismul opiniilor, oferind prin ştafeta generaţiilor, dincolo de încrâncenări şi fulgere polemice, un dialog mirabil în ceea ce s-a numit, îndreptăţit, spectacolul receptării” (p. 14).

Paradoxul a existat încă de la începutul receptării lui Creangă: ne vor uimi şi azi, poate, interpretările vaste şi îndrăzneţe ale lui Călinescu, ce nu se va sfii să convo

ace „metoda fizionomică” ori hermeneutica zodiacală (p. 18). Mai nou, sintezele esoteric-guénoniste ale lui Vasile Lovinescu pot crea perplexitate, prin insolit, dar şi prin îndepărtarea de literar, în vreme ce perspectiva psihanalitică a lui Dan Grădinaru poate da naştere la interpretări unilaterale.

A.D. Rachieru nu osteneşte să facă, pe tot parcursul cărţii, un portret perpetuu al marelui humuleştean, dintr-o iubire autentică a operei şi personalităţii acestuia, contemplate ca în sclipirea multifaţetată a unui poliedru de cristal. Eugen Simion este considerat a fi autorul celor mai pregnante reinterpretări, îndeosebi pentru lumina proiectată, în cheie postmodernă, asupra caracterului autoficţional, specific Amintirilor din copilărie. Evocarea, la Creangă, nu este atât rememorare, cât recreare a unui paradis pierdut (Mircea Eliade), prin ruperea de spaţiul copilăriei, ce nu va mai fi niciodată regăsit. Ceea ce aduce a scriere senină se revelează, la un examen atent, a fi o lungă lamentaţie şi o autoficţiune, iar nu o reconstituire. Nu există, vai, drum de întoarcere, o spune limpede textul Amintirilor, care consfinţeşte căderea definitivă a inocenţei în lume (p. 50).

Comentariul câştigă în densitate şi datorită viziunii sociologice şi psihologice asupra contextului, carnalităţii cu care se configurează un climat literar: epoca în care a creat Ion Creangă, anturajul său, junimist ori eminescian, sunt (re)desenate în tuşe sigure, din vocabule bine alese, dovedind o cuprindere clară şi vivace a ansamblului: „Duşmănit, cu o viaţă «scandaloasă», «arestuit» chiar, cu o căsnicie ratată (diaconiţa Eliana fiind «smintită» de Isaia Vicol Dioclias), rupând cu diaconia şi dăscălia, trecut prin ani negri, tutungiu pentru o vreme (vânzând iarba dracului)” (p. 22). Ni se reaminteşte „un Creangă colţos, jălbar, căutând scandalul; despopirea era inevitabilă. Nemaiputând «liturgisi», ex-diaconul se va alina mai apoi cu o turmă de pisici, în frunte cu cotoiul Titu” (p. 38-39).

Paradoxul este mereu activ pe toate planurile – în scriitură, cât şi în viaţă: deşi ruperea de Humuleşti a fost tragică, oraşul în care ajunge provoacă opera. Junimea, apoi, dobândeşte funcţia de substitut, pe alt plan, intelectual, dar şi afectiv, al satului de baştină. Ea devine un nou „peisaj-cuib” (Vl. Streinu), un alt „eden regăsit”, ce-i va asigura stabilitatea sufletească tocmai prin mediul său iconoclast: „societate fără statute, adunând boemi şi zeflemişti, potrivnici anchilozării instituţionale” (p. 58).

Creangă este însă un adevărat scriitor, un profesionist, care ştia ce înseamnă munca pe manuscris şi ne dăruieşte o lume făcută, iar nu una copiată. Deşi faptul a fost observat, A.D. Rachieru nu oboseşte a-l repeta, pentru a elimina persistenţa etichetării lui Creangă ca posesor al unei vechi ştiinţe poporale de factură orală (eticheta junimistă!), prelucrător de folclor, „copist de geniu” ori simplu scriitor pentru copii, pornograf, „snovar” sau „povestaş”. Nu înseamnă că nu ar exista aici un sâmbure de adevăr, dar Creangă este un scriitor pe deplin asumat, iar nu unul inerţial, el îşi plăsmuieşte universul cu luciditate scriitoricească, manifestare a detaşării, a impersonalităţii narative (Adrian Marino). „Mare orgolios„, de o „modestie mimată„, el „se multiplică” (M.A. Diaconu) la adăpostul măştii alese, asumându-şi toate rolurile (p. 78). Deşi iubea oralitatea, „Creangă nu cade în vorbărie; opera sa e concentrată, vădind organicitate” (p. 58), izbândă stilistică a unuia ce scria cu un „condei de plumb”, iar nu o neproblematică stenografie folclorizantă. Prin Amintiri…, arată convingător Adrian Dinu Rachieru, îşi ia revanşa scriitoricească omul, nefericit în fond, acel „al doilea Creangă (scriitorul), asaltat de privaţiuni, ros de boală, propulsat în legendă„, autorul, care reinventează raiul humuleştean, deşi – negreşit – „satul lui Creangă nu putea fi o «insulă fericită»” (p. 13).

Imaginea complexă a lui Creangă pendulează între vizibil şi invizibil, ea defineşte, totodată, ţăranul cultivat, exoteric totuşi, dar şi înduioşătoarea făptură culturală ce şi-a dorit ardent „emanciparea” şi a dobândit-o prin fructificarea geniului scriitoricesc, la flacăra aspiraţiei materne şi a clarvederii eminesciene, un „bufon tragic” ce-şi acceptă rolul cu „prefăcută umilinţă„, un sceptic care ne face părtaşi la „plânsul fiinţei„, iubind spectacolul disimulării. Adrian Dinu Rachieru reuşeşte, în această carte captivantă, să schiţeze cu prospeţime profilul unui clasic de multă vreme clasat, în toată urieşenia sa – rabelaisiană nu doar la nivel tematic, ci şi în dimensiunea, mai subtilă, a unui imaginar literar cameleonic uneori, apt a se dilata nestăvilit, în funcţie şi de mentalul auditoriului ori al criticilor săi.

 Simona-Grazia Dima

Luceafărul de dimineaţă, Nr. 9 / septembrie 2012

1 comment

  1. natycalinescu

    Artistul „cuvantului” popular romanesc!

Lasă un răspuns