«

»

Constantin Enianu – Părintele Ştiinţei: Aristotel

Aristotel a fost primul om de ştiinţă. Ideile sale au avut rezonanţă mai bine de 2.000 de ani după el, ele fiind valabile şi astăzi. Însă, dacă azi considerăm ştiinţa ca un dat, până acum 2.500 de ani, nimeni nu a considerat vreodată că lumea în care trăim merită a fi studiată. Fiindcă oamenii nu se mirau de cele petrecute în mediul înconjurător, care era o lume fără biologie, fără chimie, fără fizică şi considerată ca fiind guvernată de nişte spirite independente. Grecii antici au fost totuşi cei care au văzut altfel lucrurile.

Poporul grec era răspândit pe multe insule. În spaţiul lor nimeni nu le impunea cum să gândească sau cum să se comporte. „În timp ce egiptenii aveau faraoni şi mari preoţi să îi ghideze, grecii, iubitori de libertate, filozofau despre natura universului. Iar unul dintre cei mai mari filozofi ai grecilor era Aristotel.”(Dr. Allan Chapman, „Mari savanţi”)(*). Aristotel a lăsat o operă însemnată, dar se ştie puţin despre personalitatea sa. Dr. Allan Chapman, istoric britanic al ştiinţei, ne va ajuta să redăm aici câteva date din documentele arhivate şi studiate de Domnia sa. Aceste documente sunt rare, datând din perioada când Aristotel era discipol la Academia instituită de Platon. „Aristotel avea o cultură solidă dacă a studiat cu Platon. Dar ştim puţin despre educaţia sa premergătoare. Sigur nu am greşi dacă am considera că era un tocilar. Dar, odată devenit adult, era mai degrabă cochet, purtând inele de aur şi tunzându-se scurt aşa cum era la modă. Însă fizic nu era un arătos, având ochi mici şi picioare fusiforme. Vorbea peltic şi se spune că suferea de indigestie.”(*)
Academia lui Platon era o arenă intelectuală particulară, dedicată predilect analizei profunde a gândirii şi perfecţionării matematice. Accentul era pus pe desăvârşirea naturii umane, simbioza gândirii cu sportul şi amuzamentul. Lecţiile lui Platon erau sublime, dar se spune că uneori deveneau scandaloase, Aristotel fiind elevul-vedetă. Platon, deşi puţin invidios, l-a numit totuşi „inteligenţa Academiei”. Dar, surpriză, în 347 î.Hr., Aristotel a hotărât să părăsească oraşul, se pare chiar din motive politice. Traversând Marea Egee, a mers la Atarneus, unde un prieten vechi, tiranul Hermias, i-a pus la dispoziţie tot ce aveau nevoie pentru continuarea studiilor. A stat departe de Atena următorii 12 ani. Departe de Academia lui Platon, Aristotel colinda liber însoritele insule mediteraneene. Mama natură i-a facilitat mult realizările sale filozofice. Timpul petrecut în aprofundarea naturii nu i-a fost de prisos. În preajma unei lagune aduna diverse specimene acvatice pe care le studia amănunţit. „Filozofii antici greci, ca Aristotel, nu erau interesaţi să prindă peşte. În Academie, erau preocupaţi de lucruri mai înalte. Studiau numerele şi logica. Studiau geometria şi matematicile pitagoreice. Dar, aici, îl aflăm pe Aristotel preocupat de fructe de mare, de real, întrebându-se dacă logica riguroasă deprinsă de la Platon ar putea fi aplicată în natură. Aristotel era fascinat de structura şi de funcţia unui obiect. De ce o vieţuitoare avea atribute singulare pentru habitatul ei ? De ce vietăţi ca sepia, de exemplu, au un trunchi cavernos, coadă în formă de „delta” şi tentacule specifice ? Sau de ce unii peşti erau plaţi şi se deplasau astfel prin apă ?”(*)
Aristotel a fost fascinat de modul în care vieţuitoarele erau adaptate mediului în care trăiesc. Extrapolând la scara planetară îşi imagina cât de diversă e lumea, întrebându-se concomitent cum pot fi înţelese aceste elemente ale diversităţii. Astfel, pentru prima oară, natura a început să fie clasificată. Acesta a fost începutul ştiinţelor naturii. „Însă Aristotel se deosebea prin ceva important de savanţii secolului XVII. Nu avea o abordare instrumentală asupra ştiinţei. Ştiinţa modernă reduce lucrurile la părţi, beneficiind de instrumente ce ne amplifică şi rafinează simţurile. Microscoape, telescoape, balanţe. Aristotel nu avea aşa ceva. Din câte ştim, nu avea nici măcar o simplă lupă. Asta înseamnă că abordarea sa era una strict observaţională. În plus, nu recurgea la experimente. Cu greu observa detaliile fine ale obiectelor, comparând cele observate şi analizând deosebirile.”(*) Însă, studierea vieţuitoarelor de către filozoful grec a dus la apariţia ulterioară a ştiinţelor moderne ale biologiei şi zoologiei. Între scrierile sale se regăseşte astfel „Istoria animalelor”, o lucrare care a avut cea mai mare influenţă. Aici sunt descrise oi, capre, cămile, cai, porci, tigri, elefanţi, şoareci etc., din viaţa terestră, iar din cea marină: peşti, crustacee, vietăţi cu cochilie, broaşte ţestoase şi broaşte obişnuite, şerpi, crocodili, balene. În concluzie, orice vietate posibil de imaginat de la fiinţe umane, la păduchi. Încercând să afle de ce unele vietăţi au înotătoare, iar altele aripi, Aristotel a ajuns la un adevăr important. Trăsăturile diverselor vieţuitoare nu sunt întâmplătoare sau decorative. Fiecare are anumite scopuri. Şi, cum Aristotel gândea totul în termeni teleologici, de scop („entelécheia”), şi-a pus întrebări legate de natura lumii înconjurătoare. El a privit natura într-un mod cum nimeni altul nu o mai făcuse. A spus că lumea e „la mâna cuiva”, înţelegând apoi că întreaga natură are o structură logică. Şi-a dat seama că trebuie să existe un motiv pentru care „ce este este”. Mai mult, există cu certitudine un motiv pentru care totul se schimbă. „Aristotel a fost primul om de ştiinţă care a gândit natura ca un întreg, dar trebuia să dea un răspuns: de ce lucrurile se schimbă ? Permiteţi-mi, vă rog, să răspund. Predecesorii lui au fost intrigaţi de fenomenul devenirii. Heraclit îl gândea ca etern şi ca esenţă a lumii. Parmenide nega chiar şi posibilitatea devenirii. Iar Platon susţinea că lumea schimbătoare nu merită atenţie. Toţi ştiu că lucrurile se schimbă, dar de ce ? De ce nu rămân aşa cum sunt ?”(*) Răspunsul lui Aristotel era simplu. El credea că totul în natură e un amestec al celor patru principii observabile ca substanţe în natură. Felul compunerii lor determină totul: lemn, piatră, carne. Cele patru principii sau elemente sunt: pământul, apa, aerul şi focul. Fiecare dintre aceste elemente avea locul său bine stabilit. Când observăm procesul devenirii, percepem interacţiunea dintre cele patru elemente.
O altă lucrare semnificativă a lui Aristotel este „Politica”. Ea a fost scrisă la 37 de ani. Aici menţionează printre altele că vârsta optimă de căsătorie pentru bărbat era de 37 de ani, iar pentru femeie, doar de 18 ani. Convins de valoarea acestei intuiţii, Aristotel s-a căsătorit imediat cu Pythias, o elevă inteligentă de-a lui, care se crede că avea 18 ani pe atunci. De nicăieri nu reiese dacă filozoful şi-a mai refăcut calculul mai târziu…
După enunţarea marii teorii a celor patru elemente de către Aristotel, cât şi a naturii devenirii în lumea înconjurătoare, a venit timpul să-l preocupe aspecte mai importante. De ce, de exemplu, existau legi care guvernau cerurile ? „Deşi teoria lui Aristotel despre cosmos era radicală, cuprindea mai multe idei deosebite ale vremii sale. El credea că dreapta e superioară stângii. Mai sus e mai bine decât mai jos. Înainte e mai bine decât înapoi. Apoi a încercat să aplice aceste teorii întregului univers. Grecii credeau că forma geometrică perfectă e cercul. Motivul era că priveau cercul ca fiind de creaţie divină. Ş
i, cum Dumnezeu a creat cosmosul, exista un motiv ca întreaga structură a universului să fie axată pe cercuri şi sfere. Aristotel ştia că pământul era o sferă pe care o credea centrul universului exact la fel cum este centrul unei cepe, înconjurat de o serie de învelişuri transparente. Învelişurile erau orbitele planetelor ce se roteau cu viteze diferite. Iar întregul era înconjurat de o mare sferă neagră care cuprindea universul întreg. Pe faţa interioară, erau înfipte cuie de cristal sau puncte luminoase. Acestea erau stelele, iar această sferă colosală era gândită să se rotească în jurul tuturor o dată la fiecare 24 de ore.”(*)
Aristotel credea că, în lumea noastră, sublunară, cele patru elemente se găseau într-o confruntare permanentă. De asemenea, credea, că în ceruri, există un al cincilea element. Elementele pământeşti erau supuse devenirii, dar cel de-al cincilea, chintesenţa, era perfect şi etern. Cerurile care apăreau neschimbătoare pentru Aristotel, le considera însufleţite, întrucât toate cele cinci elemente erau structurate conform logicii divine, însufleţite de aceeaşi scânteie divină: „Rolul entităţilor divine e de a gândi, de a-şi folosi intelectul. Trebuie să presupunem că astrele participă la acţiune şi la viaţă. Într-adevăr, trebuie să gândim acţiunea astrelor similară acţiunii animalelor şi plantelor.”(*) Cel de-al cincilea element completează teoria lui Aristotel despre întreg. „Deşi eronată, e o încercare curajoasă şi cu mare influenţă în Occident. Aristotel poate fi considerat prima persoană ce admite că universul funcţionează raţional, un mod revoluţionar de a gândi.”(*)
La 50 de ani, în 335 î.Hr., Aristotel s-a întors în Atena. Atunci a înfiinţat celebrul „lyceum”. Discipolii săi împreună cu el s-au numit peripateticieni, adică cei care rătăceau, fiindcă tot timpul se plimbau şi discutau. Despre magistrul Aristotel se spune că era un orator lucid, persuasiv, spontan şi ironic. Deseori, discipolii săi credeau că îşi dezvoltă discursul vorbind. Moştenirea „lyceum-ului” s-a păstrat până în zilele noastre.
Concepţiile filozofice ale lui Aristotel nu conveneau oficialităţilor vremii, aşa că a părăsit din nou Atena, temându-se să nu aibă destinul lui Socrate prin acuzare de impietate. Aşa că se retrage la Chalkis, unde şi-a trăit restul vieţii. În anul 322 î.Hr., când s-a stins din viaţă după o presupusă afecţiune stomacală, avea 63 de ani. „Există însă şi altă variantă. Canalul maritim dintre insula Evia şi continent e foarte strâmt, iar curentul îşi schimbă misterios direcţia chiar şi de cinci ori pe zi. Se speculează că ar fi murit de ciudă pentru că nu a putut calcula de ce.”(*)
Ar putea fi suficient de spus despre Aristotel că a imprimat ştiinţei direcţia actuală de gândire, sistemul său filozofic fiind preluat de predecesori. Politică, filozofie, psihologie, zoologie, anatomie, etică, estetică, impunând chiar şi noţiunea de meteorologie pentru studierea vremii. „Aristotel a fost din multe puncte de vedere primul om de ştiinţă. A fost primul care a intuit că logica simplă guvernează întreaga natură. Şi, important, a realizat că ea poate fi înţeleasă de intelectul uman. Fără această intuiţie, ştiinţa nu s-ar fi născut.”(*)
Detaşaţi de această prezentare in nuce despre părintele ştiinţei, putem afirma că moştenirea aristotelică este mult mai amplă. Din Renaştere a devenit o tradiţie ca Academia şi Lyceumul să fie concepute ca polarităţi ale filozofiei. Platon era idealist obiectiv, utopic, spiritual, pe când Aristotel era realist, utilitarist, practic. Imaginea aceasta se regăseşte şi în celebra frescă a lui Rafael de la Vatican, „Şcoala din Atena”.
Conceptele de bază ale filozofiei lui Aristotel sunt materie-formă, substanţă, potenţă-act. Gnoseologia sa porneşte de la recunoaşterea primordialităţii obiectului faţă de subiectul cunoscător. El este întemeietorul Logicii, pe care a conceput-o ca „ştiinţă a demonstraţiei”, ca instrument („organon”) în cunoaştere, în cercetarea adevărului. Adevărul, pentru Aristotel, este când spui că „este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este”, relevând coincidenţa cunoştinţei noastre cu realitatea referenţială, în opoziţie cu falsul, care exprimă oglindirea denaturată a realităţii. De asemenea a subliniat necesitatea cercetării concrete în domeniul social şi a consacrat ideea de om ca fiinţă socială („zoon politikon”), a enunţat principiul concordanţei intereselor individuale cu cele ale societăţii, ideea evoluţiei istorice a societăţii prin relaţii calitativ deosebite între ele. În etică, a întrevăzut legătura dintre trăsăturile morale şi viaţa reală („mesotes”, virtutea ca drum de mijloc între deficit şi exces). În estetică, a cordat o însemnătate primordială tezei după care arta este imitare („mimesis”) a realităţii în sensul unei reprezentări idealizate a acesteia, având un scop purificator („catharsis”) şi moralizator.
Aristotel a lăsat loc liber gândirii ca definiţie esenţială a omului întru libertatea sa spirituală de după viaţă. Dialogul său „Eudemus”, de exemplu, reflectă concepţia magistrului său, Platon, asupra sufletului ca fiind întemniţat în trup şi capabil de o viaţă mai bună doar când corpul a fost lăsat în urmă.
Conceptele filozofice, prezentate mai sus, ale filozofului născut în Stagira (Peninsula Calcidică), după care a primit şi supranumele de Stagiritul, pot fi regăsite în lucrările sale ca: „Despre suflet”, „Organon”, „Politica”, „Poetica”, „Etica nicomahică”, „Fizica” şi ”Metafizica”. Cea din urmă a fost aşezată de Andronicos din Rodos (sec I, Î.Hr.) în urma lucrărilor de fizică ale Stagiritului. Ea este o lucrare compusă din trei părţi: metafizica naturii sau cosmologia raţională, metafizica spiritului sau psihologia raţională şi metafizica absolutului sau teologia raţională.
Posteritatea lui Aristotel e reprezentată de o noţiune generică: „aristotelism”. Aristotelismul începe cu Şcoala peripatetică a lui Aristotel, trece prin aristotelismul arab şi iudaic, prin cel scolastic (sec. XIII şi XVI-XVII), ajungând până în zilele noastre. Aristotelismul, care a preluat mai mult sau mai puţin fidel din tezele Stagiritului, a primit interpretări diferite. În Bizanţ (sec. VI-VIII) au existat încercări de a-l folosi la elaborarea conceptuală a dogmaticii ortodoxe (Ioan Damaschin); a fost reluat mai amplu şi mai sistematic, în sprijinul dogmaticii catolice, de Albertus Magnus şi Toma d’Aquino; a culminat cu cel renascentist, numit şi neoaristotelism, centrul acestuia fiind la Universitatea din Padova. În cadrul aristotelismului s-a desfăşurat o continuă dispută între interpretarea materialistă şi cea idealistă a concepţiei lui Aristotel.
Fizică şi metafizică, continuum-ul lor prin spaţiotemporalitate a dus la crearea primului savant din istoria umanităţii. Dar, mai important poate pentru media curentă a omenirii, presupusă ca un „virtus consistit in medio”, a fost primul profesor care şi-a organizat cursurile, introducându-le într-o programă. Lyceum-ul său este primul institut de cercetare în care mulţi cărturari şi cercetători şi-au unit forţele pentru a răspunde la întrebări şi pentru a da soluţii. Pentru aceasta îşi merită titlul pe care i l-a dat Dante Alighieri: „al cărturarilor părinte”.

 

Lasă un răspuns