«

»

Camelia Corban – Pagini de Letopiseț romașcan

 

Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.” Miron Costin – De neamul Moldovenilor

***[1] – Monumentul realizat de sculptorul de origine polonă Wladimir C. Hegel a fost inaugurat la data de 18/30 septembrie 1888 în prezenţa a 10.000 de participanţi, printre care şi membrii a două delegaţii de studenţi din Bucovina şi Polonia, sărbătorindu-se evenimentul sub sintagma „Naţiunea română este recunoscătoare”. Cu prilejul dezvelirii monumentului, compozitorul Gavril Muzicescu a compus un marş închinat lui Miron Costin, iar printre cei care au evocat personalitatea marelui cronicar în contextul culturii europene au fost: Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia şi Vasile Pogor. Cu acest prilej, comitetul de organizare al Societăţii „Miron Costin” a editat o publicaţie intitulată „Miron Costin” pentru ca apoi să se organizeze în toată ţara aşa numitele „Sărbători costiniene” (c.f. Wikipedia)

Numele marelui cronicar “Miron Costin” fiu al acestui meleag de baladă muşatină reprezintă blazonul nobiliar al moldoveanului luminat şi vizionar, dăruit nouă peste veacuri pentru a duce mai departe munca sa de cărturar cu o înaltă şi atotcuprinzătoare iubire de neam şi de Dumnezeu. El este cel ce evocă cu admiraţie şi cu o anume predestinaţie Unirea tututor românilor, îndrăzneaţă înfăptuire a Voievodului Mhai Viteazul la 1600, numit la acea vreme de papa Clement al VIII-lea „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“.

Ce poate defini mai cuprinzător peste timp destinul unui neam decât zestrea de lumină lăsată de înaintaşi ce trebuie îmbogăţită mereu! Marile civilizaţii ale Romei, Atenei, Egiptulului, Persiei au dezvoltat religia, cultura, arta, primele coduri de legi juridice. Şi iată gândirea greacă dăinuie în toate domeniile culturii de peste 2500 de ani, pe când faptele de arme şi cuceririle marilor conducători au rămas doar file de istorie. Confucius spunea în secolul VI î.d.H., îndemnând oamenii să aspire la idealuri înalte: „perfecţiunea sau perfecţionarea, care constă în folosirea tuturor eforturilor pentru a descoperi şi a urma legea cerească, adevăratul principiu al cerului reprezintă legea omului.(…) Totuşi cei ce ating un grad (…) accesibil naturii umane, săvârşesc un mare bine pentru lume prin infruenţa binevenită a bunelor lor exemple.[1] Astfel Confucius, ca mare dregător pe lângă împăraţii chinezi a impus tuturor păturilor sociale studiul în şcoli, unde să înveţe tot omul „raţiuniea înaltă”, sensul eminamente moral al culturii, legea datoriei, desăvârşirea reprezintă începutul şi sfârşitul tuturor fiinţelor, fără desăvârşire fiinţele nu ar exista…”[2] Şcoala realizează educaţia, deprinderile practice, dobândirea cunoştinţelor celor mai diverse alături de cuviinţă, politeţe, curăţenie şi, nu în ultimul rând, elemente fundamentale ale responsabilităţii individuale şi colective…

Iată că „şi în Moldova s-au născut oameni” şi Miron Costin a venit în istoria noastră, ca prin opera şi exemplul său să ne alinieze la marile aspiraţii de civilizaţie a lumii.

[flickr_set id="72157663714383714"]

La 30 martie 1633 se naşte Miron, fiul postelnicului Iancu Costin şi al Saftei Scoarţeş. În 1647 tânărul Miron îşi începe studiile la colegiul iezuit de la Bar şi le continuă la Cameniţa (Polonia), remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin nobleţea trăsăturilor. Tânărul iubeşte studiul, aprofundează valorile antichităţii, învaţă, pe lângă polonă şi rusă, limbile latină şi greacă. Iubeşte istoria, cunoaşte retorică şi poetică. În 1653 întră în diplomaţie, îndeplinând cu mare succes, în timp, multe misiuni pe lângă mai marii conducători ai vremii. Începe traducerea scrierii Origines et occasus Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurenţiu Toppeltin de Mediaş. În 1673 Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea românilor şi Apostroful. Scrie Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace …” în 1675. În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, eruditul Costin, logofăt acum, îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice în Franţa, în Danemarca şi în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej, cronicarul, se pare, că i-a înmânat Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de epistolă, Miron Costin încearcă demonstrarea romanităţii poporului nostru şi a latinităţii limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman. Oferă astfel creştinităţii, înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia şi organizarea politică a românilor.
În 1691 Miron Costin cade în capcana intrigilor boiereşti şi domnul Constantin Cantemir îl trimite pe marele cărturar sub securea călăului. Este decapitat la Roman, fără ca acesta se se fi putut dezvinovăţi.

            “Miron Costin este poate cea mai proeminentă şi cea mai expresivă figură a culturii româneşti dinMoldova, din sec. al XVII-lea. Carturar distins, iesit din scoala umanista a Poloniei, diplomat iscusit in mediul viciat de intrigi si de framintari politice ale secolului său.

***

[1] -Doctrina lui Confucius sau cele patru cărţi ale Chinei,, ed. Timpul, Iaşi, 1994, tradusă din chineză de G. Pauthier, Paris, 1852; traducerea din franceză Vlad Cojocaru, pg. 26 -27
[1] – idem, pg. 31
 
 

Scriitor si patriot, Miron Costin întruchipează toate trăsăturile vieţii politice şi culturale ale Moldovei din acea epoca.” In imaginea de mai jos – moneda comemorativă emisă în 2003 de Banca Naţionala a Moldovei, pusă în circulaţie ca mijloc de plată şi în scop numismatic, începind cu 20 august 2003, moneda comemorativă este consacrată aniversării a 370 ani de la naşterea lui Miron Costin.

 

Societatea Culturală “Miron Costin”

Această societate ia naştere în 1887 ca urmare a demersurilor făcute cu insistenţă de V.A Urechea şi el fiu al plaiurilor nemţene[1] . Încă din 1886 V.A. Urechea vorbeşte la Ateneul Român despre „datoria faţă de Miron Costin şi pentru conservarea relicvelor sale pământeşti”. Tot el propune ridicarea unui monument în piaţa din Roman, unde cronicarul a fost decapitat. Pentru realizarea propunerilor sale, în anul următor ia naştere la Iasi, şi nu la Roman, cum ar fi fost mai potrivit, datorită reticenţei manifestată de fruntaşii politici ai judeţului Roman de la acea vreme la această iniţiativă de responsabilitate şi onoare faţă de inaintaşului nostru şi moştenirea istorică, literară şi filosofică lasate de acesta, Societatea “Miron Costin”, având ca preşedinte pe Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechea secretar şi casier, şi 12 membri printre care Dimitrie A. Sturza, B.P. Haşdeu, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, N. Gane, Alexandru Oodobescu, s.a. Se strâng bani din colectă pentru ridicarea unui monument dedicat ilustrului cronicar în Iaşi şi pentru republicarea operele sale complete. Dintre romaşcani, generalul medic Iuliu Theodorii aduce o contribuţie bănească importantă prin Cercul militar din Bucureşti, Vasile Alecsandri, la acea vreme ministru al României la Paris, se ocupă cu plata sculptorului, Hegel[2] care realizează frumoasa statuie a lui Miron Costin amplasată în parcul din faţa Operei din Iaşi. În sfârşit, în 1907 ia fiinţă şi în Roman, Societatea Culturală “Miron Costin” datorită unor romaşcani inimoşi ca Mihail Burada, medic şi compozitor, profesorul Nicolae Apostol care a fost preşedinte. Apoi Episcopul Lucian Triteanu, financiarul Christea Ştefănescu, învăţătorul N. Popovici – Podaşcă…[3]


***

[1] Vasile Urechea-Alexandrescu (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamţ – d. 22 noiembrie 1901, Bucureşti) a fost un istoric şi scriitor român, om politic, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iaşi apoi la cea din Bucureşti. A mai fost membru corespondent al Academiei spaniole, italiene şi a Institutului etnografic din Paris. A studiat la Paris, unde a înfiinţat ziarul unionist „Opiniunea”, organ al românilor din străinătate. În 1858 a editat ziarul unionist „Zimbrul şi vulturul”. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente şi hrisoave interne şi externe, a scris o „Istorie a românilor” şi o „Istorie a şcoalelor” .
[1] Statuia lui Miron Costin din Iaşi a fost realizată de către sculptorul de origine polonă Wladimir C. Hegel (1839-1918), care se stabilise în România în 1885 şi devenise primul profesor de sculptură al Academiei de Belle Arte din Bucureşti.
[1] O parte din date sunt luate din ultimul număr din “CRONICARUL”, realizat în 1991 de către profesorii Cedric şi Ecaterina Măgirescu la tricentenarul morţii lui Miron Costin.


Iarna serile sunt lungi şi nu toţi oamenii sunt iubitori de practica unor îndeletniciri deşerte pentru omorârea timpului. Astfel în sufletul uor intelectuali din cetatea lui Roman Vodă a încolţit idea unui curs de seară pentru împrospătarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor primare în şcoala primară. Îdeea s-a întrupat în cursul de adulţi, deschis în iarna anului 1905, în care ascultătorilor     iubitori de învăţătură li se împărtaşea seara de la 8 la 10 cunoştinţe de religie, gramatică, aritmetică, geografie, istorie, economie şi de contabilitate. Cursul de adulţi a fost bine cercetat, chiar de la început. Scopul era deci aşezarea unei modeste temelii de cultură. În jurul cursului de adulţi, ca în jurul unei vetre  luminoase, iute s-a grupat un mănunchi de romaşcani: preoţi, profesori, institutori, avocaţi, funcţionari, toţi însufleţiţi de aceeaşi dorinţă intimă de a conlucra la propăşirea  morală,culturală şi economică a cetăţenilor români. Din acest  nucleu al cursului de adulţi a răsărit societatea culturală, pe cari iniţiatorii, printr-o fericită inspiraţie, au numit-o “Miron Costin”. Zic fericită inspiraţie nu atât prin faptul, că cronicarul moldovean  s-a născut şi a fost decapitat aici, ci mai ales pentru cât  personalitatea culturală şi opera istoriografului Miron Costin  constituie un izvor nesecat de îndemnuri şi învăţături spre  viaţa religioasă, spre cultură naţională şi spre trezirea sentimentelor de înalt patriotism.

Am spicuit aceste note răzleţe, care oglindesc personalitatea puternică a patronului societăţii noastre. Bărbat erudit, profund credincios, drept şi patriot înflăcărat. În aceste însuşiri de mare preţ ale caracterului său vedem indicat drumul, pe care trebuie să urmeze societatea culturală “Miron Costin” în desfăşurarea activităţii sale.

Astfel declara în 1933 Episcopul Lucian Triteanu, Preşedintele “Societăţii Culturale Miron Costin”, la împlinirea a unui sfert de veac de la înfiinţarea societăţii şi a 300 de ani de la naşterea marelui Cronicar Miron Costin.

Episcopul Lucian Triteanu în timpul păstoriei sale la Roman

Episcopul Lucian Triteanu s-a născut în 1872 la Feldioara-Războieni, Alba. Studiază la Liceele din Blaj şi Sibiu, apoi la Institutul Teologic din Sibiu între 1895 – 1898 şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta 1894 – 1901. Între 1901 şi 1910 este referent şcolar, apoi asesor consistorial al Arhiepiscopiei Sibiu. Este hirotonit diacon apoi preot. În această funcţie a luptat pentru apărarea şcolilor confesionale româneşti şi zona Sibiului în faţa încercărilor de maghearizare. Este prezent, ca delegat la Marea Unire din 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. În 1923 este tuns în monahism şi ales în 29 martie Episcop al Romanului. Episcopul. LUCIAN TRITEANU a fost şi Preşedintele Societăţii Culturale Miron Costin din 1923 până în 1947. Este înlăturat în acelaşi an din scaunul Episcopal împreună cu alti 30 mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe care erau incomozi regimului comunist. Atunci au fost îndepărtaţi: Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, care a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil; Episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia – nume care spune destul; Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea; Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu; Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu; Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu; Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici; Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor; Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă; Episcopul de Huşi, Grigore Leu; Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal; Vicarii patriarhali: Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe; Vicarul de laşi, Valeriu Moglan; Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ. “De „arhipelagul ororii” n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din România, în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de către armata roşie de ocupaţie, când s-a început sovietizarea ţării după modelul stalinist.» [1] Mulţi dintre aceşti păstori ai creştinismului ortodox românesc au murit în condiţii suspecte. Episcopul Lucian Triteanu în acelaşi an, 1947, are un accident după care este imobilizat la pat. Nu a mai părăsit patul de suferinţă până la stingerea sa din viaţă în 6 noiembrie 1953 În acei ani de teroare comunistă şi personalitatea marelui cronicar a fost minimalizată cu rea credinţă, fiind considerat un exponent al unei clase sociale, cea boierească, periculoasă pentru ideologia noului partid comunist. Miron Costin boier fiind, deranja chiar şi din file de cronici…Cu înţelepciunea vizionară Miorn Costin a prevăzut schimbările firii omeneşti:

“A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?…
Zice David prorocul: „Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu şi nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.” ( “Viaţa lumii- fragment)

            “Timpul nu le şterge pe toate, dar dârzenia unor voievozi, programe politice, picturi celebre sau versuri tulburătoare la vremea lor au ajuns la noi, [mai ales în perioada comunistă], coborâte sau mult prea înălţate faţă de locul lor cuvenit în istorie.(…) Prestigiul cronicarului Miron Costin umbreşte meritul poetului omonim, care fixează prin «Viiaţa lumii» un reper major în istoria versificaţiei româneşti, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu trebuiau ţinuţi minte doar ca domnitori, dar pentru românii de azi sunt sfinţi..”[2] Într-o conferinţă rostită la Academia Română, G. Călinescu se referea la scriitorii „sigilaţi de destin”, rari în comparaţie cu cei care „au o operă eminentă şi o biografie monotonă şi fără semnificaţie”. El spunea despre Miron Costin: „Cunoscător al limbii latine, el a desfăşurat-o în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrîndu-i toate registrele şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvîrşire încheiată, în stare de a exprima orice gînd”.


[1] – cf. Revsita Memoria nr. 64, 65 articolul pr. prof. dr. Ioan Dură; Dicţionar Teologic BOR
[1] – Ioan Bogdan Lefter, profesor dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti
După 1989, se redeschide, măcar într-o iniţiativă lăudabilă, porţile Societăţii Culturale “Miron Costin”, (din păcate pentru foarte puţini dintre noi), graţie entuziasmului şi eforturilor prof. Cedric şi Ecaterina Măgirescu.

Înscripiţii ale Societăţii Culturale (şi de asistenţă socială) Miron Costin

Noi românii am învăţat să trăim în idealul românesc cu dragostea de neam sfinţită în credinţa profundă în Dumnezeu, cum declara Petre Ţutea: « între Dumnezeu şi neamul meau ». În ciuda unor argumente de conjunctură, noi românii suntem purtătorii unei alese şi generoase educaţii, care nu a putut fi distrusă nici de acel duh antiuman al terorii comuniste. Spiritul românesc este picurat din nobleţea voievodală martirizată prin sânge de Brâncoveni, de Lăpuşneni, de Vladimireşti, de Costineni, de Codreni, de fii ai Iancului, crai ai codrilor căzuţi apărând glia şi demnitatea acestui neam ca şi câte mii şi mii de mărturisitori în închisorile comuniste, abaţii de sfinţi români, «Tot ce-am suferit, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea ferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”[1]. Acest spirit ai fiinţării noastre în acest spaţiu geografic şi spiritual nu va muri şi nu va pieri în veci. Oricând şi oriunde în vatra mitică a românilor se va înălţa spre cer o coloană infinită, se va cânta o doină şi se va împleti o horă exorcizând răul şi duşmănia. Oamenii acestui neam pot fi dascăli, preoţi, muncitori, artişti, medici, plugari ori căutători ai tainelor ştiinţei, în orice domeniu am păstrat aspiraţia spre perfecţiune, ca respect de sine şi apropiere de Dumnezeu. Mircea Eliade spunea:« darul creativităţii este singurul ce ne apropie de Divin ». Astfel au apărut de-a lungul istoriei noastre mari ctitori de cultură religioasă şi laică: Sf. Niceta de Remesiana[2] Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Schimonahul Irinarh Şişman[3], Gh, Stăniloae, Arsenie Boca…, oameni de cultură şi


***

[1] Petre Ţuţea – „Intre Dumnezeu şi neamul meu”, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992
[2] – Numele Sfântului Niceta de Remesiana este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare al poporului roman. Era originar din Dacia Mediteraneea, Remesiana (Dobrogea). Daco-roman fiind la origine acest Sfânt Ierarh a trăit prima parte a vieţii în apus, cunoştea limba greacă şi Latina.A scris cărţi dintre care:Despre diferitele denumiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi şi Cărticele de învăţătură.
[3] – Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. În anul 1898scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850. Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos.
 
 

artă: Eminescu, Blaga, Ernest Bernea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Caragiale, Enescu, Tonitza, Ţuculescu, Brâncuşi… oameni de ştiinţă : Saligni, Coandă, Aurel Vlaicu, marele savant şi prof. de chimie George Emil Palade, academicianul Gheorghe Marinescu, care a descoperit primul în lume celula nervoasă… şi mari cărturari printre care şi Miron Costin, dintre deschizătorii de drum… şi scara urcă spre zările cunoaşterii şi frumosului… Mulţi au mărturisit prin sacrificiu idealul sfânt al neamul românesc, alţii în tăcere au dus mai departe ascunzând în căuşul sufletului candela aprinsă a credinţei, culturii, educaţiei, a frumosului, a utilului românesc.

Familia de dascăli cu vocaţie, mari iubiori de cultură şi cercetare istorică – Ecaterina (Uscatu) şi Cedric Măgirescu, s-a apropiat cu respect şi cu râvnă de personalitatea marelui Cronicar Miron Costin, redescoperindu-l şi redând, circuitului cultural al oraşului Roman, memoria acestui mare înaintaş şi, în acelaş timp, şi societatea culturală, ce-i poartă numele, a cărei activitate prodigioasă şi plină de strălucire din prima jumătate a sec. XX, a fost frântă în perioada regimului comunist. Efortul lor de a reînvia Societatea Culturală Miron Costin nu este întâmplător. Domnul Cedric Măgirescu, face parte din « una din acele familii excepţionale ce inspiră admiraţie şi respect pentru felul în care a ştiut să dea un sens înalt noţiunii de jertfă şi destin, »[1]



Tatăl, Nicolae Măgirescu, luptător în al doilea război mondial face trei ani de prezonierat în Siberia, Fraţii lui Cedric : «Nicolae Măgirescu fiul întâi născut a fost căpitan, invalid de război, cu piciorul drept amputat, decorat cu « Crucea de fier » şi ordinul « Mihai Viteazul » a trecut prin caznele infernale ale reeducării de la Gherla. Eroismul plătit cu mutilarea i-a fost prilej de suplicii suplimentare, căci a fost lovit fără cruţare peste bontul piciorului pierdut ca marcă a vitejiei. Eugen Măgirescu, student la drept, este condamnat la muncă silnică pe viaţă… Golgota Piteştiului pe care a urcat se regăseşte în cutremurătoarea metaforă « Moara dracilor », cu care Eugen îşi intitulează memorile. Leonte, a fost arestatşi el în 1942 şi între anii 1951 – 1953 îl aşteaptă din nou închisoarea fiind acuzat că a furnizat armament luptătorilor din rezistenţa din munţii apropiaţi de Bacău. Dragomir îşi duce partea sa de detenţie între anii 1958 – 1964 şi, astfel, am ajuns la mezinul familiei Măgirescu, Cedric născut în 1927 este condamnat în 14 iulie 1950.La rândul său colindă până în 1954 închisorile şi lagărele de muncă forţată : Piteşti, Galeş, Peninsula, Poarta Albă, sinistre punte de referinţă pe traseul canalului morţii. Astfel tatăl şi cei cinci fii plătesc fiecare ani grei în închisorile comunite, fiind condamnaţi toţi pentru acelaşi delict al întregii generaţii : iubirea de Dumnezeu, de neam şide patrie. »[2] Nu există cuvânt care să aline o durere ce nu s-a stins încă în sufletul de părinte, frate şi soţie.

« Căzut din raiul său pesemne,

Un înger trist mi le-a adus,

Lumina lor în noi să-nsemne

Câ-n lut mai doarme-un strop de Sus.

…………………………………..

Din lacrimi punem pod genunii,

Din lacrimi înviem mereu

Şi, împletind din lacrimi funii,

Ne apropiem de Dumnezeu !»

„Lacrimi“ – Radu Gyr


***
[1] Aspasia Oţel Petrescu –„In memoriam spice”, Capitolul 9 – „Taina crucificării”,Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, pg.64
[2] – Aspasia Oţel Petrescu –„In memoriam spice”, Capitolul 9 – „Taina crucificării” Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, pg.65 – 78
“Iară nu sunt vremile sub cărma omului, ci bietul om sub vremi”
   Din scripturi “agonisim nemuritoriu nume”; “Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucru de ochii noştrii, ne invaţă cu acele trecute vremi, să pricepem cele viitoare”.
 
 

Cronicarul
Miron Costin

            Şi totuşi viaţa trebuie celebrată este un dar divin şi noi, salutăm cu respect o familie de dascăli de o mare probitate profesională şi intelectuail ce şi-a făcut datoria de cronicari curajoşi cu toate puterile şi cu mijloacele materiale personale, trudind prin arhive şi scoţând la lumină de mult uitate pagini de letopiseţ…

Înţelepciunea acestui mare cronicar romaşcan a influenţat în spaţiul românesc conceptual de instruire, de cultivare a spiritului, de studiu în canoanele riguroase ale adevărului istoric în sfânta dragoste de neam românesc şi bucuria frumosului ce împodobeşte viaţa şi civilizează omul a cărui spirit se înalţă prin învăţătură şi etică. Miron Costin este primul şi cel mai convingător mărturisitor al unităţii românilor, prin origini, grai şi credinţă, aici în fruntariile provinciilor noastre istorice pe care le descrie după o cercetare amănunţită şi bine argumentată. Ecourile studiilor sale au sensibilizat lumea europeană asupra civilizaţiei ce prindea formă în arcul carpatic scăldat de apele învolburate ale Dunării şi Mării Negre. Munca sa de cercetare a istorie are o motivaţie înaltă: “ că letopiseţele nu sunt scrise să le cetească omul, să ştie numai ce au fost vremurile trecute, ce mai mult să hie de învăţătură, ce este bine şi ce este rău, şi de ce să se ferească (…).”

Bine că istoria noastră nu ne-a iertat de straşnice învăţăminte. Din marile încercări ale românilor, cronica ultimilor 60 de ani este o vastă şi amară muncă pentru cronicarii ce vin. Măcar de am avea inspitaţia divină de a lua ce este bine şi a lăsa cele rele… Se ştie deja că opresiunea comunistă a mutilat cu mâini străine istoria noastră, cultura românescă, credinţa noastră strămoşească, acoperind în miciună şi tăcere sacrilegiul şi crima. Pagini de istorie, cultură şi civilizaţie românească au rămas însângerate. Dar în tot răul există şi o aripa mângâietoare…şi iată strigătul poetului Vasile Voiculescu:

„Am fost ca nerodul din poveste

Ce căra soarele cu obrocul

În casa-i fără uşi, fără ferestre…

Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul.

Ieşeam cu ciubările minţii, goale, afară,

În lumină şi pară, şi când mi se părea că sunt pline

Intram, răsturnându-le-n mine.

Aşa ani de-a rândul

M-am canonit să car lumina cu gândul…

Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate

Izvorul Luminii adevărate;

El a luat în mâini securea durerii

Şi-a izbit năpraznic, fără milă, pereţii.

Au curs cărămizi şi moloz puzderii,

S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,

Au curs lacrimi multe şi suspine,

Dar prin spărtura făcut-n mine,

Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,

Soarele a năvălit înlăuntrul meu,

Şi cu el odată, lumea toată…

Îngerul luminător a zburat aiurea

Lăsându-şi înfiptă securea;

Cocioaba sufletului de-atunci însă-i plină

De soare, de slavă şi de lumină.”

             Din criptele dispreţului, morţi vii ne reînscriu în ceruri de virtute. Mucenicia românească este una mărturisitoare, deschide spre înălţimi sufletul încarcerat al neamului. Creaţia poetică în prima perioada comunistă a trecut printr-un proces de mumificare. Cuvintele erau doar sloganuri de complezenţă descriind o fantoşă a realităţii învelită în falduri roşii.

Sunt creaţii ce au convertit metafora traversând cu stoicism printre sârmele ghimpate. Geniul artistic românesc a răzbit şi prin tenebre. Şi spiritual românesc a păstrat acel ideal al adevărului cuminecător ce înnobilează fiinţa şi dă sens înalt fiinţării. Să ne învrednicim să merităm acest dar de lumină sfinţită prin jertfă deopotrivă artă înfiorată de geniu şi manifest al demnităţii şi nobleţei spiritului românesc aşa cum îl surprinde poetul Radu Gyr:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de maine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Pentru sângele neamului tău curs prin şanturi,
pentru cântecul tău ţintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Si ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii !
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane !
Şi sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Iată, acum ne putem bucura de frumuseţea acestei poezii “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” ivită din geniul  românesc neîncătuşat. Poetul Radu Gyr în 1958 a fost condamnat la moarte pentru “crima” de a fi scris această Poezie… cum lui Miron Costin, cu 300 de ani în urmă, nu   i s-a iertat lumina acestei mari iubiri de neam românesc,  de poezie şi de cultură!

Pledoarie pentru o morală a culturii şi o cultură a moralei

             Statuia luiMiron Costin şi celebrul citat ce o împodobeşte este „realizată în 1974 de scultorul Clement Pompiliu şi amplasată pe locul unde a fost decapitat cronicarul în 1691, vizavi de Biblioteca Municipală, bust care a dăinuit până în 2005, când, spre mirarea şi regretul multora, a fost înlocuită cu o altă lucrare[1] executată de Florin Zaharescu.”[2]

            Revenim în prezent şi, încă o dată, îl cităm pe Miron Costin căci înţelepciunea sa este perpetuuă: “Aspre sunt vremuri ale noastre” şi totuşi …”Nasc în Moldova oameni!”

            Geniul românesc a reuşit să găsească şi sub obidă, cărarea spre lumina libertăţii demne prin spirit, creind o adevărată conspiraţie a culturii pe care, paznicii somnului raţiunii nu au putut să o oprească. Dacă civilizaţia noastră pare uşor rudimentară, cultura, fiind profund creştină, ne-a dat puterea de a trece peste toate relele şi are locul ei între valorile lumii. “Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturilor”, spunea Emil Cioran definind aspiraţia nemărturisită, dar constantă a unui popor ridicat prin creaţie la marea cultură şi care aspiră la închegarea unei lumi întregi în jurul său. Generaţiile ce au dus pe umeri anii 48, 58, 64… ne-au salvat memoria, cele ale anilor 70, 80 … au continuat cea ce deja era salvat ca prin minune. Fiecare cu contribuţia lor.

             « Nu există cunoaştere care să nu fie putere. »[3]

            În micul orăşel dintre ape, prin anii 1974, în seri învăluite de boarea amurgului ne adunam mulţi romaşcani la Biblioteca Municipală. Aici ne întâmpina eleganţa, frumuseţea şi gingăşia. Aripi de îngeri ne purtau în galaxiile armoniei. Însăşi clădirea părea un loc de taină al


***
[1] – Întreg complex cumva ornamental actual din faţa Hotelului Roman, precum şi modul neinspirat în care este postat acolo noul bust al cronicarului Miron Costin, sugerează privitorului, dincolo de inestetic şi stridenţă, o împietate şi o lipsă de respect pentru marele om de cultură, considerat, po bună dreptate, simbol al oraşului nostru ce ne înnobilează trecutul. Această personalitate marcantă a culturii noastre medievale ar putea fi celebrată prin acest aşa-zis monument sculptural? Din păcare ne întâmpină o nefericită superficialitatea ce trimite în derizoriu memoria marelui român cărturar, ne mai vorbind de afrontul adus bunului gust. (n.a.).
 
[2] – Minodora Ursachi, Volumul “Muzeul de Artă Roman 50 de ani”, ed. Muşatinia, Roman, 2007, pg. 50
[3] – Ralph Waldo Emerson, SO: „There is no knowledge that is not power”.
 
 

nostru, cei ce căutam o alternativă la cenuşiului oficial. Edificiul era atunci, ca si acum, un ansamblu arhitectonic de o mare valoare istorică şi estetică, ce reprezintă una din bijuteriile Romanului, străjuit de turnul florentin, cu faţada principală de o perfectă proporţionalitate, cu colonade quasicorintice şi ferestre înalte şi frumos boltite, cu arcaturi în al căror perimetru interior o mână de bijutier oriental şi-a lăsat măiestria sa întru geometrie şi floral, cu o vizibilă arhitravă şi cornişă, între care friza, bogat ornamentată înconjoară, la altitudine edificiul. Privită de departe, faţada transmite în noi impresia că odinioară, o imaginară climă mediteraniană ce domina aceste meleaguri, a permis înălţarea aici a unui aerat templu grec… »[1] Era şi este şi acum un privilegiu să intri în această frumoasă clădire. Când păşeşti înăuntru « Te întâmpină un coridor solemn cu lucarnă deasupra şi firide pe părţi pictate cu peisaje aride, transferate, parcă de pe o altă planetă stranie[2].În cuvintele ce descriu ambianţa acestui loc este pricurat un strop de geniu şi o cantitate neevaluabilă de dragoste. O dragoste mare pentru frumos, pentru cunoaştere, pentru inedit, pentru pace şi armonie între oameni. Pare să fie vorba de cineva venit aici să înfrumuseţeze tot ce atinge cu privirea sau mângăie cu vorba. Iată că, noi romaşcanii am beneficiat de aceste daruri alese. Ne-au foat făcute cu o generozitate princiară de un mare intelectual al acestui meleag, demn să stea alături de cărturarii ce au deschis drumurile civilizaţiei culturii aici, în oraşul cu nume de rezonanţă imperială şi pecete muşatină. … Un mare erudit dăruit cu geniu şi har a rectitorit în Roman o cetate a cunoaşterii. O personalitate cu multiple valenţe intelectuale, ce ar fi strălucit oriunde pe mapamond ca mare reformator al legilor juridice, prin instruirea iniţială în ştiinţele juridice, sau ca om de litere redirecţionând semantica şi puterea mistică a cuvântului ori lumea artei l-ar fi primit cu plecăciune pentru a-i pune în valoare comorile sale inestimabile… Dintre toate, a ales să fie un blând şi mirabil păstor al tinerilor învăţăei ai plaiului de baladă al mioriţei – numele său este predestinat : CIOBANU Ghorghe A.M. Un cioban cosmic cu reflexe de luceafăr vizionar, reverberând miracolul perfecţiunii, a armoniei oglindită în conştiinţa luminată a pământeanului evadând spre stele. Munca depusă de domnia sa pentru cultura romaşcană, românească şi nu mai puţin mondială este greu de evaluat, este imensă, sute şi sute de studii, articole, conferinţe, cărţi de referinţă, peste 14 volume apărute, “Locul şi Spiritul”, “Irimescu statornicie şi zbor” “Primii fiori”, 5 volume de “Scrieri”, “Mioriţa mit triadic”, “Modelarea normativului juridic”, “Mileniul trei pe portativ” sau “Ontifonismul” (vol. I şi II), multe dintre volume apărute la Editura Mușatinia Din Roman. Acesta din urmă lansează, ”conceptul mărturisitor al congruenţei muzicii cu universul fiinţei” prin cele 295 de moduri muzicale descrise care decriptează într-un sistem unitar dar şi deschis, cu tendinţe simetrice de Expansiune şi Retracţiune a sensibilul din personalitatea umană a viitorului.

   În 1974 în aristocratica clădire a Bibliotecii municipale începea o călătorie fascinantă în lumea magică a muzicii. Era ceva de avangardă între conferinţă şi audiţie, între filosofie şi tehnică, între istorie a lumii şi tainice aspiraţii a individului, totul pe tema : « Muzica şi marile probleme ale existenţei ». Timp de 15 ani Gh. A. M. Ciobanu ne-a călăuzit pe tărâmurile fermecătoare ele armoniilor sunetelor împletite intrinsec cu tot ce înseamnă zbatere, revoltă, transformare, linişte, pace, aticism, iluminism, clasicism, baroc, romantism, şcoli naţionale, realism, modernism, suprarealism, dodecafonism, atonal, romanţă, lead, gavotă, mazurcă, simfonie, oratoriu, poem… Am cutreierat în timp şi spaţiu prin toate civilizaţiile lumii toate reflectate în arta sublima a muzicii, dar şi a picturii, sculpturii, arhitecturii, toate muzele concurau la bucuria sufeletelor celor ce parcurgeam fascinaţi căile frumosului şi armoniei. Totul într-o discretă şi paşnică confesiune ce respira coordonatele unei lumi a civilizaţiei înalte, toate dăruite nouă de acest magister magnificent al frumosului ca mod de existenţă. A doua serie de conferinţe – audiţii cu titlul « Muzica iubirii şi iubirile muzicienilor » a fost iniţiat de domnul Gh. Ciobanu în 1970. Serial captivant şi sensibil a avut un mare succes atât la Roman

 
 
***
[1] Gheorghe A.M. Ciobanu, „Locul şi Spiritul- valori artistice din Roman” , Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 1998, pg.140-141
[2] Idem pg.17
 
 
 
 

cât şi la Iaşi,[1] rod al unei frumoase colaborâri cu renumitul prof. univ. muzicolog George Pascu[2] din Iaşi, prof. univ. Melania Boţocan şi cu mulţi artişiti muzicieni sau scriitori, pictori, etc.. ce s-au alăturat acestui proiect cultural de o mare amplitudine găzduit la Roman de Şcoala de muzică, într-o ambianţă elegantă dată de clădirea fostă a Vornicului Done în sec. XIX, ca apoi să poarte amprenta marelui muzician Celibidache. Casă a fost restaurată şi întreţinută graţie eforturilor colectivului de pedagogi şi muzicieni ai Şcolii de muzică din Roman condus de Directorul prof. Doru Alexandru. O a treia şi origiala adunare culturală romaşcană a fost « Universitatea Vârstei a Treia ». Infiinţată în 1986 a funcţionat în incinta Casei de Cultură. Şi aici prof. Gh. A.M. Ciobanu a predat un original curs de meloterapie şi o perioadă mai scurtă un curs de plasticoterapie. Nu putea fi o mai frumoasă şi eficientă cale de a dărui informaţii şi o întreagă metodologie a cunoaşterii îmbogăţită de o subtilă şi eficientă ştiinţă a valorilor extinsă în toate laturile vieţii…

            « Omul literat este acela a caruia meserie il îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunostinta altora”, spunea Gh. Asachi, astfel a procedat grupul de intelectuali inimoşi grupaţi în jurul domnului Gh. A. M. Ciobanu : dr. în istorie Vasile Ursachi şi Minodora Ursachi, întemeitori ai Muzeului de Istorie din Roman, respectiv a Muzeului de Artă al oraşului, locuri în care romaşcanii venau şi vin şi acum să îşi bucure spiritul cu roadele alese ale cercetării istorice şi ale artei, D-na Maria Vartolaş, director al Bibliotecii municipale (1981 – 1990) ca şi D-na. directoare Dana Vega gazde primitoare ani de-a rândul a multor manifestări culturale la Biblioteca municipală. Sunt multe nume de romaşcani ce se însciu cu cinste în pagina de letopiseţ ai anilor aceştia, toţi au continuat munca ziditoare a înaintaşilor adunând în jurul lor pe cei chemaţi spre miracolul civilizator al culturii.

            Timpul implacabil trece, şi cei ce au semănat sămânţa sfântă a învăţăturii, a luminii cuminecătoare cu un preţ greu de cântărit, au dus mai departe spiritul românesc şi aici în mica urbe muşatină a Romanului. Nu mai este timp, generaţiile noi ne aşteaptă să-i invităm în templul culturii aşa cum Miron Costin a făcut din începuturi, au continuat generaţiile interbelice, apoi cei ai sfârşitului de veac XX şi început de mileaniu III. Trebuie să rămână cartea de învăţătură în raft la îndemâna noilor generaţii (sau, eventual, postată pe internet), aşa cum rămâne candela pâlpâind a plecăiune în faţa icoanei Sfintei Treimi, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor ce ne veghează şi ne ocrotesc pe noi.

            Pe noi toţi, generaţiile noi şi cele care vin şi vor veni, numele marelui cronicar ne obligă să-i ducem mai departe letopiseţul şi să-l îmbogăţim cu fapte demne de rigoarea, bogăţia şi rectitudinea impuse de munca sa genială, de marea dragoste de cunoaştere, de carte, de neamul românilor şi de Dumnezeu ale acestui nobil înaintaş al nostru: Miron Costin.

Asteptăm să ne adunăm pe înserate la timp de taină sub cupola protectoate a luminii creaţiei, frumosului şi învăţăturii lăsate ca testament de Miron Costin, cel « Din neamul moldovenilor » ca şi noi. Şi cu asta trebuie să ne mândrim…

***
[1] La Iaşi aceste frumoase audiţii aveau loc la Palatul Culturii unde este gazduită Biblioteca Asachi şi publicul era foarte numeros, studenţi şi mulţi alţi iubitori de cultură de înalt nivel.
[2] În 1956 Biblioteca judeţeană “Gh. Asachi” din Iaşi împreună cu muzicologul George Pascu de la Conservatorul “George Enescu” iniţiau cercul musical “Prietenii muzicii” în cadrul cărora se desfăşurau săptămânal audiţii musicale. Audiţiile muzicale au fost conduse până în anul 1996 de domnul profesor George Pascu, personalitate marcantă a muzicologiei ieşene. De-a lungul anilor, în cadrul acestor audiţii muzicale s-au afirmat o serie de străluciţi colaboratori, printre care profesorii: Melania Boţocan, Adriana Turbatu, Gheorghe Ciobanu, Gabriela Ocneanu, Florin Bucescu, Julieta Borcea, Carmen Cosma şi mulţi alţii. Trebuie menţionate şi unele nume afirmate în viaţa muzicală ieşeană, cum ar fi redactorii muzicali de la Radio Iaşi Dora-Maria David şi Val Gafta, sau interpreţii Melania Boţocan, Ada Burlui, Maria Jana Stoia, Samir Golescu, Alma-Iulia Năstase şi alţii După moartea profesorului George Pascu, survenită în noiembrie 1996, coordonarea audiţiilor a fost preluată de prof. univ. dr. Melania Boţocan de la de la Academia de Arte „George Enescu.”

Lasă un răspuns