«

»

Mariana Cristescu – „După Potop”

– Substantivul cel mai vehiculat în ultima vreme este… comunicare, absenţa ei determinând, zice-se, acea însingurare a individului în seama căreia ne-am obişnuit să aruncăm, precum pisica moartă în curtea vecinului, dezvoltarea manifestărilor antisociale până la stadiul unor conflicte colective de largă anvergură.

– Baţi câmpii sau te obsedează cursul de mâine?

– Nici una, nici cealaltă. Gândeam vocal, în lipsa unui partener. Sau, cum ar spune mama ta, conversam singură. Reverberaţiile unor discuţii cu studenţii. Pe mine aserţiunea asta nu mă convinge. Întrebarea care se pune este dacă, într-adevăr, această însingurare constituie motivaţia dizarmoniei colectivităţii, dacă, nu cumva, individul, aflat în căutarea sinelui, se introverteşte tocmai pentru a se recunoaşte şi pentru a-şi regăsi  rotundul armonic. În fond, nu trebuie să te caţeri până în Tibet doar pentru atât. Este suficient să eviţi larma din jur şi să-ţi pui la treabă cât mai multe dintre milioanele de celule neexploatate ale propriului creier. Într-o carte recent apărută, un autor îşi descrie performanţa de a-şi domestici singurătatea, spre a o transforma în aliat şi conviv. Cred că lucrurile se apropie de adevăr în măsura în care suntem suficient de oneşti să recunoaştem că unicul individ realmente puternic este cel… singur. Omul care nu are familie, copii, obligaţii de subordonare emoţională ori profesională, omul care este propriul său stăpân şi slujitor. Egoistul, trufaşul, nesimţitul… Individul acela trufaş, ca mine, ca tine, care se amăgeşte că trăieşte doar cu Dumnezeu, considerându-se invulnerabil în faţa lumii dezlănţuite, pentru că, în ultimă instanţă, nu are de pierdut decât veşmântul său trupesc, supus atrofierii, ulterior dispariţiei implacabile. Aşadar, iar ne confruntăm cu jumătăţi de măsură, cu acel adevăr întâlnit totdeauna… la mijloc, încurcând definitiv lucrurile. Comunicarea cu cei din jur sau lipsa de comunicare nu au nici o legătură cu singurătatea individului, care este o chestiune ce ţine de libera opţiune. Te poţi simţi singur între mii de oameni, te poţi simţi singur în familie, în cuplu – se întâmplă mai tot timpul -, şi tot atât de bine te poţi simţi comunicativ privindu-te în oglindă, stând la coadă la magazin ori plimbându-ţi câinele. Trăim un timp în care căutăm, cu orice preţ, vinovaţi şi motive exterioare pentru nereuşitele şi dramele noastre. Când, de fapt, răul, ca şi binele se află în noi înşine, la îndemână. Nu cred că specia umană a evoluat din cale afară, din punct de vedere spiritual, în existenţa ei terestră după Potop. Dimpotrivă, sistemele de legi, elaborate iniţial pentru a-i ordona viaţa, s-au întors împotriva omului, transformându-l într-un animal incapabil să trăiască în captivitatea liber asumată. De unde toate revoltele sale, interioare sau exterioare, toată furia. Spre deosebire de fiară, pasăre sau orice fiinţă vie, căreia captivitatea îi este impusă din exterior, şi care se împotriveşte cu toată forţa instinctului său de conservare, adaptându-se şi transformându-se în funcţie de noile condiţii de mediu, omul nu străluceşte la acest capitol, conformându-se sau nu ordinii sociale – impuse de propria specie – din raţiuni ce ţin de nevoia personală de confort, şi nu de convingerea intimă a necesităţii progresului general.

– Apropo de confort, mi-e cam foame. Eu încă mă hrănesc şi altfel decât spiritual.

– Ecce homo! În Grădina Zoologică din Târgu-Mureş, trăieşte, de vreo 30 de ani, un şoim cu aripile retezate. Destinul lui poate constitui oricând scenariul unui film. Şoimul nostru – „personaj” cu rol mai mult decorativ într-o producţie a lui Sergiu Nicolaescu – fusese furat de nişte derbedei, în timpul filmărilor, şi ascuns sub paiele dintr-un vagon de marfă, cu intenţia de a fi vândut în Germania. Căutările şi ancheta Miliţiei de la vremea respectivă speriindu-i pe hoţi, l-au abandonat. A fost găsit de un cetăţean, care l-a încredinţat rapid directorului – medic veterinar de la Zoo, sperând că există… minuni. Din păcate, aripile păsării erau deja degerate, iar amputarea era singura opţiune vitală… Dar cum poate fi viaţa, în captivitate, a unui şoim fără aripi? Puternic, tânăr şi rezistent, rănile i s-au cicatrizat, ce-i drept, dar sfâşierea din ochii altădată sfredelitori nu poate fi descrisă. Şi, totuşi… Abia acum intervine partea interesantă. Pentru a-i testa instinctul de conservare, în urmă cu vreo două decenii, medicul i-a adus o… parteneră. S-a produs incredibilul! Se ştie, şoimii nu se împreunează decât în zbor, după un dans nupţial la mari înălţimi. Cu toate acestea, împerecherea s-a produs… la sol, iar puii rezultaţi din ciudata îmbrăţişare trăiesc şi astăzi, sănătoşi şi voinici, alături de mama lor, în Germania. Şoimul de la Târgu-Mureş mai trăieşte încă, stingher, ce-i drept, dar… trăieşte ! Explicaţia stă la îndemâna oricui, deşi nu e prea măgulitoare. Animalele sunt mai bătrâne decât noi, au mai multă experienţă şi, deşi prea puţini ştim să comunicăm cu ele, nu putem să nu recunoaştem că sunt mai inteligente şi mai generoase decât mulţi dintre noi. Dovadă a inteligenţei stă tocmai supravieţuirea unor specii vreme de milioane de ani. Ţi-aduci aminte ce scrie în Biblie? „Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!» Şi a fost aşa. … «Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor!». Şi a fost aşa. Şi a zis Dumnezeu: « Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” E „Facerea, Întâia carte a lui Moise”. Mai vrei vreo dovadă a superiorităţii necuvântătoarelor? Extrem de rar s-a întâmplat ca un animal să ucidă omul pentru a se răzbuna, deşi motive ar fi avut încă de la Facere. Animalul şi-a asumat relaţia cu omul din punct de vedere afectiv. Omul – de cele mai multe ori – din interes meschin, culminând cu sacrificarea animalului, sub o formă sau alta.

– Dacă aşa gândeşti şi chiar crezi ce spui, de ce mănânci carne?

– Mănânc foarte rar, dar se întâmplă. Din lipsă de timp, din comoditate şi ipocrizie. Fiindcă aşa am apucat, fiindcă sunt om, şi, deci, cu nimic mai bună decât specia mea. Dimpotrivă, sunt mai rea, fiindcă, deşi conştientizez existenţa unui comportament deviant, nu reuşesc să fac altceva decât să teoretizez… Şi, poate, deşi nu sunt o persoană excesiv de religioasă, mă prevalez de scuza… divină: „La anul 601 al  vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a  privit: iată, se zbicise faţa pământului. Iar în luna a  doua, la 27 ale lunii acesteia, pământul era uscat. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: «Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ» (…) Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.” „Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: «Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele  pământului, toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său». (…) Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu, şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura”.

– Tot din Facerea?

– Tot. Încetarea Potopului. Superbe texte!

– Doar atât? Şi totuşi, nu avem nimic de mâncare?

– Atât deocamdată. Avem ce mânca, slavă Domnului, şi fără jertfă: am făcut mămăligă cu brânză, ochiuri şi ardei copţi…

MARIANA CRISTESCU

(Din volumul „Abatorul de fluturi”, în curs de editare)

 

 

Lasă un răspuns